Am din ce in ce mai putin timp. Timpul e firul ala de apa pe care il strabatem dea-ndoaselea si care pleaca dintr-un lac mare, uneori chiar o mare; plin pe pesti, vise si curenti. Incepe ca un fluviu lat si lenes in aparenta, dar care isi poarta imensul volum de ape neabatut de la calea sa. Pe nebagate de seama se transforma intr-un rau de ses, cu ape tulburi, sinuoase si nestatornice. Finalul il gaseste cu apele imputinate, fragmentate de bolovani; viata din el murind treptat; si sfarseste intr-o cascada invaluita in ceata, imponderabila si tacuta.

In prima parte, dupa desprinderea de Marele Lac, apele ne sunt linistite, netulburate; in orice directie am privi ni se par nesfarsite. Curgerea anilor copilariei este liniara si imperceptibila, reperele sunt doar exterioare, bogatia apelor nu ne lasa sa vedem schimbarile interne.

Mai tarziu, albia se ingusteaza, malurile devin neuniforme si serpuite; piedici apar in drum, apele se tulbura si curgerea devine neuniforma. Acum sesizam maretia fluviului de odinioara, si fragilitatea firului de apa in care ne transformam.

Ma uit in urma si vad trecerea timpului parca pusa pe incet inainte; anii aveau mai multe zile, zilele mai multa lumina. Acum pierd ziua intr-o singura clipire si noaptea intr-o farama de vis. As sta mereu treaz, dar imi pierd visele; as visa mereu, dar imi pierd simturile. Probabil perceptia secundelor are legatura cu neuronii; cu cat acestia mor, cu atat pot numara mai putine secunde. Si in putinul asta de timp imputinat trebuie sa fac loc la din ce in ce mai multe lucruri; la cele din categoria trebuie, la cele din categoria vreau; si nu in ultimul rand, la oameni.

Ca o ironie permanent repetata, imi iau peste nas zicala cu ai grija ce iti doresti, ca s-ar putea sa primesti. Acum cateva luni imi doream sa ies din starea de letargie si sa am ceva activitate. Azi plec dimineata de acasa si ma intorc seara. Apa curge ori prea incet, ori prea repede; nu reusesc sa-i dau viteza dorita. Mai bine ma urc intr-o barca si o las sa ma poarte in ritmul ei, si pot admira si peisajul. Barcile astea intotdeauna au loc pentru doi.

Drumurile pe care trebuie sa apuc au o usa la inceput; careia intotdeauna ori nu-i gasesc cheia, ori nu are clanta, ori e blocata. Si dupa ea exista o alta usa care trebuie deschisa. Nu gasesc niciodata usa automata, cu celula fotoelectrica; sau usa strajuita de un portar amabil. Uneori le mai sparg ca sa trec mai departe, dar imi intra aschii in piept. Ma bucur insa ca nu vin altii si zidesc  usile de tot. Sau ar putea sa puna paznici multi si rai, sa nu pot trece.

Da, parca m-am saturat sa nimeresc intotdeauna drumul greu si calea lunga. Si nu-mi amintesc sa fi avut vreo oportunitate pe care macar s-o ratez, daca de profitat nu am fost in stare. Poate doar oportunitatea de a nu fi calcat de camion. In compensatie ma bucur ca nu mi s-a luat nimic, dimpotriva; mi s-au pus la dispozitie resursele pentru a ajunge la capatul drumului. Prost sunt eu ca nu stiu a le folosi.

Nu ma sperie trecerea timpului, ma preocupa viteza variabila cu care trece, si ma sperie sa treaca degeaba. De fapt e mai rau, imi da angoase. Cele mai mari depresii de aici vin, din constientizarea timpului pierdut. Inca ma mai lupt cu regretele lucrurilor nefacute si nu gasesc solutia eficientei. Nu stiu daca nu reusesc sa fac ce mi-am propus din cauza delasarii, sau pentru ca am cerut prea mult. 

Auzi bai, ia nu te mai vaicari atat, ce-ti lipseste? Pune mana si fa-ti treaba, ca n-o face nimeni pentru tine!

Mi le traiesc, mi le consum, mi le infrang, mi le exhib. Sunt la fel de consumatoare ca si iubirea. Ai putea generaliza spunand ca si iubirea e o obsesie, si explica prin deductie logica. Dureaza de la efortul depus in a face curatenie, la inutila lupta cu demonii geloziei. E momentul ala cand nu dormi, dar lumea din jur se dilueaza in ceata, cand timpul curge in doua siruri, al tau si al lor; cand organismul se hraneste doar cu hormoni iar creierul e aproape fiert in ei. Obsesia iti baga sange in urechi la 10 atmosfere, mainile la trifazic patrupatruzeci, iar ochii vad explozii solare. E drog sau senzatie?

 

Cand acele pasiuni puternice si efemere recidiveaza, devin obsesii. Cand frumoasa intalnita in tren e doar o privire furisata si un sarut furat, e pasiune. Cand te stiu controlorii dupa numele mic si garile dupa mers, e obsesie. Cand cartea iti dezvaluie o lume in care te refugiezi uneori, e pasiune. Cand amesteci personajele cu persoanele, e obsesie. E bine sau patologic?

Din cand in cand cad prada lor. Unele le stiu, si le alimentez uneori, sa nu tipe prea tare si sa se rascoale; pe altele le descopar mirat, precaut si circumspect. Dar tot ma ia valul.

 

Lost, serialul, e cea mai longeviva. A inceput cu un weekend si un maraton Lost. Adormeam pe Lost, ma trezeam pe Lost, mancam pe Lost, mergeam la baie in pauzele de Lost. Timp de aproape trei zile. Au urmat alte serii si alte zile si nopti de naufragiu pe insula mea. E vindecata, ultima serie nu e decat o epigonie.

Californication a fost o aventura trecatoare.

Gothic, jocul, si intreaga luna in care l-am jucat m-a ingrijorat de nivelul de adictie pe care l-a dat. Nu prea ma acaparau jocurile, dar asta a avut ceva. Am testat recent v3 si timp de mai bine de o zi m-a dominat. Am asimilat lumea aceea si personajele.

Octombrie  a fost luna lui Henry Miller. Tropicele, Sexele, Plexele, m-au zvarcolit in somn, si mi-au furat zilele linistite. Inca nu stiu daca unii oameni chiar traiesc asa.

 

Blogul meu sau al altora a punctat si el la categoria asta. Am evitat profesionalismul si lucrurile studiate, facute ca la carte; am cautat blogurile cu oameni din jur, necunoscuti si fascinanti. E printre putinele constructive, si are portia sa de atentie, ca sa nu se piarda.

 
Muzica e o permanenta, la granita intre pasiune si obsesie a  ascultarii.

Si la urma urmei, locul sfintilor e pe norisori, ai dracilor la cazane si al obsedatilor in lume.