„Dăruiește-i persoanei pe care o iubești: aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce și motive pentru a rămâne.” – Dalai Lama

Cândva am iubit un sonet. Subtile zidiri ale refugiului castru. Un bar clandestin şi un lobby perfect pentru o velă rotundă. Oamenii acceptă orice. Îşi fac debutul, fără să aibă habar de laturile care le încorsetează existența, debut asiduu al acestei treceri. Dar învaţă! Învaţă din mers saltul tăcut pe deasupra propriilor plăsmuiri, pasiuni şi nevoi, perfect arcuit în acest contrast de luptă şi sensibilitate postumă.

Cândva am iubit un eşec. Subtile cărări ale naturii duale ai zice. Un ocean liniştit ce-şi poartă pânzele înşelate cromatic spre acelaşi crez fantomatic. Să luăm masa în doi e mai mult decât a ne regăsi şi a ne recunoaşte zidiţi ancestrali, pliaţi pe aceeaşi rotondă păgână. Corăbiile vechi, oraşul prăfuit fără margini, piesele bune mă încântă cu aceeaşi blândețe aşezată la porți împotrivindu-se copacilor luxurianți, semănați de o mână a noilor ploi, pentru a doua oară. Fiecare lumină aruncată pieziş încadrează felin ambele laturi ale mării salmastre. Linii şi imagini, sonete şi bărci, un „rock’n rool” clandestin, rezervat în acelaşi spaţiu şi timp, primitor şi respectat pentru tot restul din noapte.

Cândva am iubit un regret …

Rezistă de poţi! Iubind fără măsură, inima se umflă cu heliu agăţată discret de o velă solidă ce greu înţelege resemnarea oamenilor prăfuiţi şi rătăciți în andocuri.

Prea mare şi prea importantă dăruire!

„Vei învăţa că în viaţă oamenii pe care-i întâlneşti, îi întâlneşti cu un scop. Unii te vor testa, unii se vor folosi de tine, unii te vor învăţa câte ceva. Dar, cel mai important este că, vor fi câţiva care vor scoate la iveală, tot ce-i mai bun din tine.”

I-am spus adevărul. Ştiu! Pasiunea pentru bărcile ce navighează în ploaie m-a fascinat dintotdeauna. De aici poate echilibrul şi relaxarea. În plus te aşteptam din aceeaşi postură a omului contagios care prin definiţie vrea să fie scos la lumină. Valul cel mare. Ce vârste, ce grad de înţelegere a timpurilor noi, ce realităţi nocturne cu acces diferit la aceeaşi apropiere consacrată. Hai recunoaşte! Să vezi lumea prin ochi de felină e doar un simplu proces ce se-npotriveşte luminii, un sindrom în trei paşi care ne aruncă verticali pe axa propriei noastre recunoaşteri.

N-am decât şaptesprezece ani. Am fost înşelat, folosit, minţit, testat. Ce mi-a rămas! Toate poveştile alea pe muzică de jazz, notele de vinilin îmbrăcate impecabil pe acelaşi suport cântat în blues de negri ce aşteptă stația următoare. Te întreb „unde ai fost până la ora asta? Şi din ce lume vii?”.  Pasul tău aplecat, drapat pe margini cu fericiri de-o nişă, mă-ndeamnă spre inprovizaţie. Inspiraţie? Poate o stare latentă. Ce noapte am avut! Cei de acum au lăsat în urmă cărţile vechi, zidind fără măsură uşa. Tu ai deschis dintr-o clipire geamul aflat acolo pe un tărâm ce-ntunecă privirea, greoi ca răsuflarea vântului purtat pe-un zâmbet de copil ce-nvaţă şmechereşte ochiul să tindă spre o nouă consideraţie. Iubire? Rătăcire? Doar tu poți să te urci pe un munte străin, cu jobenul pe ochi, pedalând zilelor rând pe acelaşi asfalt ud ce te îmbie la migrație.

Zâmbeşti! Cuvinte atât de dragi prietene. Oferte la pachet. Împrumută-le! Verifică-le sursa! Dă-le să apese pedala. În prima zi probabil ai să guşti din ploaie. E sinonimă cu respectul. Dacă ajungi s-o cunoşti „vânătoarea” devine un simplu spectacol ce se-ntinde prea mult doar pentru clipa furată.

Nu uita! Am trecut prin mai multe stări împreună! Jaloane, obstacole, ştachete, pietre şi porţi. Un joc de supravieţuire şi cam atât. Restul se acoperă cu un salt de trambulină, o evadare din clepsidra întunecată a zorilor ce o să se nască. O nouă zi pe această constelație!