Un expert în a fi lăsat în urmă

În biroul său cu jaluzelele trase, comisarul Neagu îşi închipuia că ultima fiinţă umană a părăsit de mult acestă planetă. Spiritul de supravieţuire făcea ca omenirea să-şi arate toată răutatea în toate circumstanţele. Resursele erau din ce în ce mai puţine. Nu mai era loc de întoarcere. Trebuia să reacţioneze dur, altfel nu făcea altceva decât să construiască un locaş al slăbiciunii şi nepăsării. Totuşi şi el era om. Cu sentimente, trăiri şi emoţii.

Acum avea senzaţia că zilele au început să-i fie numărate. Presiunea era prea mare, vocea chestorului de pe portalul de videoconferinţă era mai mult decât îngrijorătoare atunci când îl sunase.

Brusc, începuse să-şi răsfoiască notiţele căutând parcă ceva, un răspuns la toate cele ce aveau să se întâmple. Chiar o să pornescă războiul?

Lucrurile de pe birou arătau ca un oraş devastat de tsunami. Toate obligaţiile i se derulau cu viteza luminii iar hăţişul din interiorul lui nu-l putea ajuta să ajungă la lumină. Şi totuşi ar trebui să asculte. Orice alt lucru care ţinuse. Ca un discipol abandonându-se total în mâna maestrului. Îşi dăduse seama, în cele din urmă, că el era mentorul, expertul ce poate fi lăsat în urmă, un căpitan de vas ce nu-şi abandonează nava.

Trebuise să accepte provocarea, cu orice risc. Se gândi la colegii de la secţie. La slujbă, la zilele frumoase, aniversările, copiii pe care i-a botezat, relaţiile cu cei din exterior, paradele care l-au consacrat şi făcut cunoscut în tot sectorul primăriei capitalei.

Şapte sute de cazuri complexe rezolvate. Un bonus la împlinirea vârstei de patruzeci şi şapte de ani.

Îşi turnă un deget de whisky. Zâmbi aducându-şi aminte de gluma deocheată despre cei care beau apă. De altfel tot ce era cu măsură era în siguranţă şi bine primit. Despre apartamentul din Snagov nu ştia nimeni.

Jocul acesta al extremelor l-a învăţat de când activa în echipa de judo a şcolii militare. Nu ar fi trebuit să mă las nici o clipă de sport – gândi comisarul Neagu. Cel puţin nu în condiţiile astea. Obezitate morbidă nu sună prea plăcut pentru nimeni. De vină este sistemul ăsta ce te face să nu te mai scoli de pe scaun. Parcă-mi aduc aminte ce şanse am irosit atunci când am ales judo. Tenisul de câmp te ţine bine în formă. Uită-te la Năstase şi Ţiriac. Şi când te gândeşti că la Jabbar se face shaorma cea mai bună – îşi mai spune. Mie îmi place cea de berbec.

Comisarul Neagu se căsătorise din interes. În vara aceea primise prima decoraţie pentru merite deosebite şi o mărire de salariu de cincizeci la sută pentru proiecte comunitare cu fonduri europene. Şi atunci ca şi acum psihicul îi era în derivă. În cele din urmă a reuşit să descâlcească iţele săpând adânc în fântână. Începuse să plutească.

Dacă şi-ar fi murdărit din nou mâinile?

Bineînţeles – răspunsul este nimeni

Preţ de o clipă se gândi la subalternii adunaţi în sala e-lerning. Cum să-i abordeze? În munca cu oamenii, ceea ce-i place comisarului Neagu este tachinarea ce provoacă la discuţii.

Trebuie să fii atent cum pui întrebările şi apoi totul ţi se oferă. Un joc simplu care până acum i-a guvernat felul de a fi şi i-a adus multe satisfacţii.

Pe birou, chiar lângă telefon este aşezat Codul Penal. În miniatură Biblia. Cele două cărţi îl inspiră şi îl intrigă pe măsură. De parcă şi-ar fi făcut iluzii se imagina într-un peisaj rural, o clopotnită de lemn, un cilindru ruginit ce părea lipit cu bandă abandonat fără nici o utilitate pe un drum de ţară prăfuit la amarginea căruia stătea un tânăr cu o înfăţişare de pelerin ce părea să fie una cu prpria-i persoană ve va ajunge în cele din urmă la destinaţie.
Acum, trebuie să ia decizii, chiar dacă drumul, plin de obstacole, se întindea la nesfârşit. Deocamdată, cu acest joc nu reuşea decât să se pună „permanent” în afara pericolului.

Părăsi biroul, o luă pe holul principal, urcă scările până la etajul doi, apoi îl zăreşte pe Gabriel, singurul ce nu părea nedumerit, aşteptând cuminte în rândul din faţă, dar pe picior de plecare.

Se aşeză la pupitru prinzând rădăcini aşa cum îi era felul.
– De ce credeţi că v-am adunat? bombăne cu voce tare.
În depărtare oraşul se trezi la viaţă. Lucrările de mentenanţă la conducta de gaz, începuse.

Un ochi se deschise

Încă din primele zile de la repartiţie, Gabriel roşca avea să acopere curse imnaginare sub acoperişurile cetăţii. I se povestise despre spuma departamentului 5 de poliţie, urmărind cu o profundă atenţie cererile şi ofertele. O singură oră i-a luat să-şi dea seama că trebuie să stăruie mai mult să nu se gândească la ce îl aştepta în carieră. Cu fiecare moment care intervine, oarecum oficial, Gabriel trece instinctiv la următorul nivel.

Îşi făcuse un plan? Exista ceva da la care trebuie să-şi distragă atenţia? Ce avantaje avea? Poate ploile fierbinţi, cafeaua rece din ibric, mantaua de ploaie şi cizmele murdare de noroi, vânzarea unei iluzii în schimbul unei imformaţii, închirierea unui pion pentru a evada din cursele ce vor să prindă rădăcini, repertoriu viu de efecte. Lucruri mai delicate, pătrunse de frig şi îmbrăţişate cu propriile mâini în semn de adâncă convingere.

Comisarul Neagu în schimb avea acea putere. Născut pentru meseria de poliţist. Zâmbind discret, Gabriele Roşca îl absorbea ca un burete. Nu avea vârstă. Avea însă o metodă perfectă, ce-i drept, greu de observat. Pândea ocazia de a stoarce orice clipă din viaţa aceasta ştearsă şi fericită. Acasă era departamentul de poliţie. Oamenii erau un adgio al noilor încercări. Valul speculaţiei.

Comisarul Neagu îi puse părinteşte o mână pe umăr. Era ceva rar. Ca şi cum ar fi căutat un punct de sprijin.
– Ce face fratele tău? Doamne e greu să-ţi vezi colegii fărâme pe jos.
– Încă sunt îngrijorat. Nu am apucat să vorbesc cu el. Tot ce ştiu este că e bine. Fizic. Sufleteşte numai el ştie – răspunde Gabriel.
– Sunt lucruri care nu sunt prea atractiv de văzut. Şi crede-mă am văzut şi eu multe la viaţa mea. Devii uu fel de om nervos şi profund – i-a mărturisit comisarul Neagu. Era mai amabil ca oricând, lăsând impresia că se strecoară ca o umbră dar nicidecum pierzânduse în mulţime.
-Toate au o legătură. Iar atunci când trebuie să se întâmple ceva, se-ntâmplă. Mihai este un luptător. Călit în toate aceste aspecte ale vieţii ce i se relevă. Este conştient că a fi pompier nu este un mod atât de fericit, pe cât se recunoaşte. Este viaţa însăşi cu toate ipostazele ei. Viaţă pe care şi-o asumă nu ca obligaţie ci ca mod de a fi. Trăit. Existenţial.
– Roşca, asta îmi place la tine. Ai acel ceva unic şi personal. Filosofic poate. Nici urmă de îndoială. În primul trecător vezi toate privirile celor din stradă. Trebuie să afli taina ce stă în spatele acestor lucruri. Despici foarte bine firul în patru. Am o misiune pentru tine. Ceva mai complicat. Cei de la ordine publică au izolat locul. Nu e departe de aici – continuă comisarul Neagu pe un ton impersonal.
– Sigur că am să vin. Comisarul Neagu zâmbi pentru a doua oară. În fiecare zi pretindea că acea dorinţă născută din atâta nepăsare trebuie să umble aşa dezgolită alergând pe străzi în cele patru colţuri făcând negoţ la minim până la epuizare. Filosofic vorbind.

În maşina de poliţie primele informaţii se fac cunoscute prin staţii. Cartierul Militari nu era departe de secţie. Comisarul Neagu îşi reluă tonul autoritar cu toate simţurile crescute. Gabriel nu-i poate urmări privirea fiind atent la gropile aruncate de mâna destinului pe asfaltul umed, susţinut doar de bolta senină. Unele aveau şi nume. Scări ascunse în zid în lumina mată a ochilor unde ardeau aceleaşi vergele de fier aurit şi copaci înverziţi pe pielea obrajilor bine întinsă. Implacabilă cursă contra cronometru ca şi temperamentul celor doi poliţişti, câteodată imposibili la tot ce avea să se întâmple.

Tocuri de pistol, obiecte de cauciuc, paltoane, pantofi, bretele şi nelipsitele gogoşi. O recuzită îngustă şi misterioasă la care nu se limitează orice rătăcitor spre aventură. Într-adevăr, un negoţ cu fructe din Sud, altfel de instrumente, hotărâtoare doar pentru un om cumsecade ce întârzie să apară.

Deloc vizibil, Gabriel Roşca îşi urmărea instinctul. Rotiţe nevăzute, voci, adevăr şi minciună. Un joc ascuns în faţa ochilor căutând privirile ca un reazem pe ceea ce urma să se construiască. Poarta deschisă.

Cine mi-ar putea lua locul vreodată

Maşina de poliţie alunecă lin pe malul Dâmboviţei, trece de căminele studenţeşti de la Regie şi se îndreaptă spre Grozăveşti. Mai departe e Grădina Botanică. Un imens plămân verde al Bucureştiului, păsări şi cuiburi, umbră pe străzi. Copacii solidari par agăţaţi de lacul mişcat de adierile vântului. Primele fonduri, trei răţuşte sălbatice ce nu vor să se uite la oameni. Îşi aminti prima lecţie de vânătoare. După câteva pânde îi zise:
– Totul este un joc, unde starea de agitaţie nu trebuie să te domine. Trebuie să aştepţi şi să înţelegi metodele lor. Lupta cu răul deseori nu este cinstită. Noi împotriva lor Roşca. Şi mai bine să plângă mama lor decât mama noastră. Râdea gros şi înăbuşit. În acea zi nu au prins nimic. Au făcut doar conversaţie.

Telefonul începu să sune. Era ora 8:23. Se cereau poziţiile.

Ceva mai complicat.Roşca trecuse prin prea multe emoţii aşa că lăsă lucrurile să se întâmple pur şi simplu preferând să se desprindă de realitate la un spin lungime de lungimea inimii. Are nevoie de mai puţin de o plimbare imaginară pentru a-şi începe runda în aflarea adevărului. Sigur era vorba de o nouă crimă. Nu conta unde. Vest, est, sud. Răul putea trasa linii înclinate adânc, lăsând loc doar cutelor înmuiate în somnul dulce al nepăsării. Amintiţi-vă! Um oarecare decolase spre cer. Fulgerător. Cu ce drept? Lumina a ajuns să se măsoare în biţi iar viaţa să nu mai valoreze nimic în „meciul viteză”. Contează nivelul la care ajungi. Deseori persistă doar până la prima noapte.

La ora asta ar fi căutat răspunsuri în cazul Laviniei Velea. Vena de sânge, plimbarea pe nisipul umed. Acordul. Şi totuşi ceva nu este în regulă. După sărutări, oricât de beat ai fi, mai poţi atinge cerul. Vocile se fac din nou auzite. De două ori memoria îi răspunde la fel, de parcă ar deţine adevărul.
– Aproape am ajuns. Suntem la primul cerc Roşca. Poţi simţi violenţa, crede-mă! Eşti atent! La ce te gândeşti?

Comisarul Neagu avea nevoie de el cu toate simţurile ascuţite. Inclusiv cel de-al şaselea simţ. În „haită” fiecare are locul său. Iar comisarul Neagu îşi atribuia rolul de alfa. Oare cine mi-ar putea lua locul vreodată?
– Mă gândeam la Mihai şi la cât de greu poate să fie astăzi la Mihăileşti.
– Toate sunt trecătoare Roşca. Alegerea şi vina ne aparţin deopotrivă!

Dureri ascunse. Este vorba despre oameni

Pe strada îngustă oameni şi girofaruri se împletesc ca o ciudăţie agăţată expres, acolo jos, schimbându-şi lateral privirile. Vecini, paramedici, poliţişti, oameni în negru, majoritatea par lecţii frivole ale aceleiaşi curiozităţi matinale născute accidental pe pliurile conştiinţei unde apăruseră goluri mari ce se doreau a fi acoperite.

La etaj luminile erau încă aprinse iar intrarea din bloc făcea parte din amplul sector de securitate. Pe casa scărilor, treptele erau singurele ce îşi puteau croi drum agăţate de ziua precedentă aruncată senil în obscuritate. În jurul maşinii umbrele reprezentau clar drumul pe care omenirea avea să-l urmeze. Murdari de praf, doi grauri îşi întindeau din când în când aripile cenuşii înşelând pe cât posibil contururile desenate de razele soarelui în acelaşi cerc de lumină. Cerul albicios avea o parte corodată mortal alimentând străduţa cu amintiri ascunse şi presentimente ciudate.

În mod evident, Gabriel Roşca nu-şi dădu seama de petele de sudoare ce au început să se instaleze prematur pe frunte şi antebraţe. Să fie excesul de adrenalină? Să fie din cauza căldurii? Se aşeză comod între cei doi poli ai ambiguităţii păzindu-şi sufletul de răni, concentrându-se.

La sute de kilometrii, la Mihăileşti, o altă imagine se derulează surd, în voia ploii ce muşcă metodic stâlpii de electricitate rămaşi în picioare. O groapă se oglindeşte în cer prin ochii deschişi ai victimelor teribilului accident ce a zguduit pământul. Maiorul Mihai Roşca plângea descoperind rând pe rând resturi de carne şi sânge. Trupurile lor, poziţiile nefireşti în care au fost surprinşi de moartea tăcută. Ireversibilul drum, complet izolat, estompat de privirile ascunse ale ploii străine.

O fată în alb cu o rochie excesiv de scurtă jalonează tăcut drumul privirii prin ploaie. Cine şi-ar fi putut-o închipui vreodată?

Peste câmp gândurile zăceau răsfirate. Orizontul însângerat păşeşte păcut pe întinderea goală, ruşinat de corpurile dezbrăcate de suflul exploziei. Totul se clatină. Vocile, privirile, strigătele de ajutor. Ambulanţele vin şi pleacă. O singură speranţă. Supravieţuitorii. Cinci pompieri nu pierise.

Cineva îi făcu semn. Liftul se deschise şi îşi urmă drumul până la etajul şapte.

În apartament orizontul se luminează până la capăt. Acelaşi orizont însângerat spectator pândind drumul privirii spre Marte. Scena era terifiantă.

Va urma

Mai întâi ploaia

Ştergătoarele erau date la maxim. Ca de obicei, radioul era bruiat, uitat pe o lungime de undă comună. Pe alocuri maşina cabra fiind în pericol de a ieşi de pe axul drumului. Acvaplanare.

Cufundat în viteza orbitoare a liniilor ce demarcau cele două benzi, Gabriel Roşca simte cum cade orizontal ca şi ploaia, risipindu-se, adunându-se, întregindu-se.

Dorinţa lui ascunsă fusese abandonată. Încet în suflet i se cuibărise teama. Un al şaselea simţ îl avertiza că ceva se întâmplă. Se gândise deseori la acest moment, moment alimentat din propria-i copilărie. Putea să poarte semnul Mariei, dar în clipa aceea ploaia nu se lăsa înşelată. Mâinile i se albesc pe volan. O şuviţă de păr ezită să se confrunte cu transpiraţia de pe frunte. Vru să o acopere. Îşi stânse pumn mâna peste mobil lăsând ploaia să-şi facă simţită prezenţa pe capota maşinii. „Nu poate fi adevărat! Trebuia să-mi răspundă la telefon. Nu el a fost de serviciu. Şi totuşi nu sunt sigur! De ce nu ne-am întălnit aseară?”

Fără să se gândescă formă instinctiv încă o dată numărul de telefon. Aceeaşi linie ocupată. Chipul lui Mihai îl urmărea peste tot. Tăcerea lui, până şi ochii timizi îi pândea reacţia dincolo de bătăile motorului abia auzite din cauza iureşului de afară. Se gândi că totuşi putea să intervină încurajându-se „Tocmai acum când era nevoie de tine! Nu este adevărat Mihai. Simt că trăieşti. Stiu că eşti acolo, veghind!”.

Dincolo de penumbrele copacilor, culorile zilei adulmecă lin crengile bătute de stropii de ploaie. Răspinsul e clar „Nimic nu este întâmplător. Totul este de la Domnezeu”. Şi Domnul e bun.

Luminile apartamentului din Calea Vitan nr. 6 erau stinse. Mihai nu era acasă. Şi asta nu era bine.

Apoi începutul

Gabriel, Mihai şi Maria sunt fraţi. Destinul i-a aruncat prematur în linia întâi a frontului vieţii. Şi chiar înainte ca acest lucru să se întâmple se simţeau obligaţi să ia pilda bunicului care a fost greu încercat în timpul războiului. Aproape că-l costase viaţa pentru a-şi sluji şi ajuta camarazii.

Mihai era cel mai mare dintre toţi. Era pompier. Comandant de subunitate în sector. De pe vremea bunicului viaţa i-a pus la îndemână o diversitate de variabile. Într-o zi şi-a salvat din faţa maşinii colegul de joacă. O noapte întreagă şi-a poestit cu lux de amănunte toate trăirile. Îndeajuns de bine aş zice. Destul de curând însă, din lipsă de acţiune,  se plictisise repede. Adrenalina devenise ca un microb fiind căutată pretutindeni. În cele din urmă se hotărâ să se facă pompier.

La începutul anului, cei trei fraţi ascultau tot mai fascinaţi sunetele paşilor intersectaţi pe cărare. Fiecare îşi construise până la urmă propriu destin ţesut cu aceeaşi culoare – altruismul.

Casa din pădure era tot ce le-a rămas de la bunici. Aici amintirile trăiau alături de ei exponenţial.

Masa de Crăciun. Bunicul împărţea friptura oprindu-şi pentru el partea cu os. Stătea între ei privindu-i cum aşteptau nerăbdători să înceapă festinul. Sau mai degrabă să primească cadourile. Totul începuse să arate cât de cât normal, jocul fiind acceptat de toţi membrii familiei, rămaşi după teribilul accident. Colecţia de farfurii cu motivul cocoşului impregnat în culori de albastru Voroneţ, zăcea într-o tăcere de lut, mărturii ale suferinţei prin care trecuse pentru a ajunge la desăvârşire. Mâinile ridate ale bunicului erau ferme ca şi frazele gratuite ale celor trei fraţi care peste ani se hotărâră să rămână împreună.

Anul Nou. Gabriel se îndepărtă treptat în colţul său favorit, lăsându-i pe Mihai şi Maria în compania zgomotului făcut de cei mici. Îi priveşte şi îşi spune că numai realitatea te obligă să trăieşti cum trebuie. Voinţă să ai. Dacă ai căzut, ridică-te. Bunicul din veşnicie îl întâmpinară cu un zâmbet. Cobora scările aşa cum făcea seară de seară, pândind o pauză printre fulgii căzuţi prin ogradă.

Apoi Învierea Domnului. Încă o săptămână de stat împreună. Era pe la sfârşitul serii! Gabriel şi Mihai aveau o singură opţiune. Asta au descoperit după lungi discuţii. Nimic nu este întâmplător. Se poate trăi fără a face apel la raţiune. Maria refuzase înadins să intre în discuţie. Colecţia de pălării de vară  primită pe facebook era mult mai interesantă. Totuşi adăugase:
– Gabriel, feliciări! Până la urmă s-a dovedit ştiinţific că mintea umană e capabilă de orice. Se pare că în materie de psihologie trebuie să faci apel la raţiune. Degeaba lucrezi la criminalistică dacă nu ai şi ceva fler şi credinţă în suflet.

Gabriel ştia că tehnicile învăţate pe băncile şcolii aveau să-i fie pietre de căpătâi în carieră. Totuşi, la cursuri parcă înadins se scăpase ceva. Studiile făcute în afara orelor de program, orele lungi la biblioteca instituţiei, până noaptea târziu, frământările oarecum pentru a găsi explicaţia plauzibilă, nu i-au putut fi de folos. Răspusul se lăsa aşteptat. A şti era la îndemâna oricui. A înţelege era o capacitate a minţii cu care l-a înzestrat natura. Personal. Dar a cunoaşte…

Credinţa moştenită de la bunic era ca un sertar în care toate lucrurile erau aşezate metodic, în perfect echilibru. Dar cum putea să judece cu inima? Şi dacă greşea, cum ar fi trăit cu sentimentul vinovăţiei? Dacă nu ar fi lucrat la secţie probabil toate aceste lucruri le-ar fi citit în ziar sau pe site-uri de socializare.
– Oamenilor bolnavi şi nefericiţi nu le rămân decât o singură opţiune când sunt aproape de moarte. Să o ia de la capăt pierzând din atenţie clipa prezentă…

Gabriel îşi dorea să fie la fel ca sora lui, hrănindu-se cu afectele cazurilor rezolvate tură de tură, învăţând cum să descopere întotdeauna „ultimele frumuseţi” ale clipei prezente.

Maria era în aparenţă  invincibilă în uniforma ei roşu galben a unităţii de primiri urgenţe din care făcea parte.

Desigur, un apel de urgenţă

Ecoul sirenelor la marginea oraşului. Paturi răvăşite. Cuvinte codate, aruncate prin staţia deschisă pe frecvenţa de apel, care încă se lovesc la o oarecare distanţă. Ecouri.
Două valize de lemn deschise. Înăuntru, doar amintiri căptuşite cu ziare şi nerăbdarea unor părinţi  ce aşteaptă un semn pe un colţ de hârtie.

Un cot de burlan care trebuie schimbat la noile ploi. O banală discuţie neterminată la apelul de seară. Florile de nuc căzute pe marginea platoului de instrucţie. Cuvinte aruncate din cer. Neînţelese.

Oraşul celălalt proiectat în peretele din faţă, adăpost şi membrană. Nevoia de a dormi într-o lume mai bună. Două scaune cu spătarul nefiresc de scrijelit. Cuvântul scris cu vopsea roşie AMR 13.

Intruşi … sentimente.

Nu-l puteau părăsi. Din acel loc i s-a născut propria-i melodramă.

Sentimentul datoriei dus până la sacrificiul suprem avea să-l însoţească pe cât de „blând” cu putinţă.
În ciuda ocupaţiilor zilnice îl inspectau circumspect gândurile.

Vechea tabacheră stătea abandonată fără însă a-i altera tonusul la renunţare şi meditaţie.

Ceva s-a schimbat.

Poate zâmbetul ambiguu, imitaţiile stângace dispuse ca, la nevoie, să fie certificate de aproape orice prezenţă, starea încordată ca spinarea unei pisici speciate, chipul bătrânului cu excepţia ridurilor ce acoperă faţa pământului de odinioară, uşa reparată în pripă, încăperea îngustă pierdută în singurătate.

Toate acestea nu-i stârneau decât o inutilă speranţă. Alcoolul nu era o soluţie. Se hotărâse să ceară ajutor.
Cine ar fi putut înţelege? Şi de ce ei?

Personal, îmi place să cred că păsările se simt în largul lor, numai să nu le tai aripile.

Cabinetul de psihologie era la etajul al doilea al clădirii. Picioarele însă nu vroiau să urce scările.

Un adevăr necesar. Vă voi purta departe, uşurel

Casa din pădure, în majoritatea anului era părăsită. Ca şi cătunul. Satul fantomă cum a fost catalogat de presa locală.

Gabriel, fără excepţie, trebuie să se gândească serios la cazul Laviniei Velea. Chiar dacă trebuia să stea peste program până aproape de miezul nopţii. Ceva fundamental lipsea din depoziţiile făcute de  martori.
Îşi dorea să dezlege enigma despre care vorbesc toţi ca de o „crimă perfectă”. De altfel romanul în manuscris uitat la faţa locului era întitulat astfel. În una din file erau subliniate următoarele cuvinte: „la familia din vecini erau adunaţi grămadă pentru spectacolul B. Focul şterge tot. Vă voi purta departe, uşurel…”.

Chipul tinerei femei găsită moartă în apartament, era dispus radial pe panoul principal al ipotezelor investigate. Parcă îi lipsea ceva din viaţă. Pe fundalul pozei exista mult zgomot, mişcare, o mască evidentă a chipului blond, inespresiv, cu ochii blajini ca marea liniştită după furtună. Parcă se gândea la zilele însorite de concediu, la o sumedenie de lucruri utile pe care le-ar putea face cu asiduitate.

Gabriel avea totuşi acea idee fixă. Strada cu toate oportunităţile fără limitele ce i se relevă, cafenelele, supa chinezească servită cu mare băgare de seamă, piaţa, comunitatea cu pacienţii ei, îl atrăgeau de fiecare dată fără măsură, simţul datoriei fiind considerat ca un simplu gest de originalitate. Existau cu siguranţă zile mai bune, zile mai rele, dar cum ai putea evolua profesional dacă nu ai avea nemulţumiri primare?

Privi în jur. Drept în faţă, lângă noianul de cărţi şi însemnări rupte din agenda zilnică, ceasul indica ora douăzeci şi trei şi un sfert. Starea de disconfort nu dispăruse. Se ferea acum să tragă concluzii. Doar era vorba despre un adevăr ce nu se lasă deloc descoperit. O circumferinţă necesară şi pe cât posibilă repetitivă.
Prefera să stea ca unic punct încăpăţânat în cercul ce strângea aceste rânduri.

Era vremea să-i dea telefon Mariei …

Un ţipăt va rămâne în noapte răsunând

Pe Calea Vitan oamenii s-au hotărât să nu se grăbească. Străzile sunt goale. Şi de ce s-ar grăbi dacă este luni şi este începutul săptămânii.

La un capăt de stradă, izolaţi, totuşi, câţiva trecători îşi strâng mantiile de ploaie, risipindu-se grăbiţi pe la casele lor. Celor din grup nu le pasă.

Ploaia din geam şi panica ce i se cuibărise în suflet aveau aceleaşi voal de mireasă. Penetrabil.

Doar peste drum o tânără cu o rochiţă poate prea scurtă îi atrăgea din când în când privirea. Stătea singură. O pată de alb sub cupola unei umbrele gri aidoma dimineţii suportate cu stoicism de copacii aliniaţi cu o adâncă fervoare în semn de preţuire pentru edilul oraşului sculptat în bronz pe promenadă.

Cui îi poate plăcea o asemenea vreme ploioasă?

Oamenii îşi văd de propriile lor interese. Nu ai cum să li te împotriveşti fără să fii în stare să faci diferenţa dintre iubire şi moarte. În orice caz, Gabriel înţelese de ce fraţii ar trebui să stea împreună.

De parcă ar fi fost privit, fără să vrea, îşi îndeptă atenţia spre fata în alb ce aştepta cuminte în ploaie. Un gând i se furişă în minte. Parcă era un deja vu, un tablou fără semnătură ce dispare însă discret tot atât de brusc pe cum apare. Din reflex profesional îi potrivi un nume – fata care vede ploaia.

Ca şi cum ar fi ghicit, până să se urce în taxi îl privi jovial, doar aşa într-o doară. Pe buze îi înflori un zâmbet în culori opaline, aidoma casei vechi abandonate demult în pădure. De unde vin aceste sentimente ciudate? Adună-te! îşi spuse Gabriel stingându-şi ţigara în scrumiera maşinii.

Telefonul zăcea amorf fără a da nici un semn de viaţă. Se gândi că i-ar prinde o gură de cafea. Era ora şase şi  cincizeci de minute. Cu inteligenţa unei păsări de pradă, instinctul îi domina raţiunea. Dincolo de lunetă, ploia îşi revendică drepturile, provocând la rugăciune crengile copacilor resemnaţi. Doar un cireş îşi oferă odraslele, perechi rubinii de cercei lăsaţi în bătaia vântului rece de primăvară. Un dar ca un semn de adâncă înălţare. Blocurile arătau ca un deal înconjurat de penumbre năruite încă o noapte. Undeva o pasăre, în zbor neauzit, ţipa prevestind încotro se va vedea răstignit apusul. Era dincolo, stranie, disolubilă, peste spiritul fostului oraş acoperind cu aripile sale casele cenuşii în lumina ce se schimbaseră brusc răsunând în ecouri concentrice pe trotuar, peste ape.

Formă din nou numărul. Ar trebui să-mi răspundă până acum! îşi zise Gabriel. Suna ocupat ca şi prima oară, a zecea oară, a o suta oară. Cel puţin din câte ştia Gabriel, telefonul de serviciu al lui Mihai trebuia să stea tot timpul pe recepţie. Pompierilor li se dezvoltase prea mult simţul datoriei. Cum să ajungă altfel la performanţa salvării de vieţi omeneşti. În felul acesta şi-au câştigat poziţia de lider şi simpatia comunităţii din care fac parte.

Se gândi că trebuie să mergă la Buzău la unitate.
Nu-i trebuia aprobare pentru a părăsi garnizoana.
Îşi aprinse încă o ţigară trăgând adânc fumul în piept ca pentru prima oară. Sunt sigur că deseară ne vom reîntâlni şi totul nu o să fie decât o premoniţie copilărescă de care vom râde cu gura până la urechi. Poate că singurul afectat de toată această poveste voi fi eu şi guturaiul pe care sunt gata să îl las să mă lovească.

S-o sun pe Maria? Poate sunt simple speculaţii, închipuiri. Şi de altfel a avut o gardă prea grea la Floreasca. Lipsa medicilor rezidenţi o făcea să ia decizii importante şi să-şi asume ore suplimentare pentru acoperirea turelor de noapte. O mai sunase odată când i-a apărut bunicul în vis spunându-i să închidă bine uşile şi ferestrele. Totul dispărea în abis doar mirosul, mirosul de indruşaim îl simţise peste ţipătul ce îl trăgea departe peste acoperişuri şi case, acea pasăre fără chip, ascunsă în hulubăria ochiului de apă şi ţipătul său lugubru. Acelaşi sentiment că s-a întâmplat ceva, un mesaj transmis de dincolo, pe o mesagerie a instinctului ce face ca ledul să clipească rapid, ca şi bătăile inimii luându-şi zborul într-o furtună  de gheaţă. Atunci ea îi ceruse să nu o mai sune că-i trezeşte copiii şi să aibă răbdare. Visele, nopţile, ţipetele, păsările sunt aceleaşi. Bunicul are grijă de toate.

Gabriel mai trase un fum de ţigară. Simţi din memorie gustul cafelei ce îi inundă instinctiv papilele gustative. Pe scaunul din faţă, lângă agenda de însemnări, se afla poza  făcută în urmă cu câteva zile la festivalul de muzică folk, hard rock şi blues din parcarea Aurora Moll. Cei de la „Jethro Tull” au strâns câteva mii de spectatori. O mare de umbrele, oameni uzi până la piele dar fericiţi că au asitat la renaşterea timpului nou. Fraţii stau alături de membrii formaţiei arătând semnul păcii cu mâinile ridicate în aer, sub autograful măzgălit în grabă şi primit sub semnul bucuriei reciproce.

Gabriel se află în centrul, slăbuţ, deşirat, cu urme de coşuri pe faţă, depăşind cu un cap pe toţi membrii formaţiei.
Mâinile puternice, cu degete lungi denotă a fire înclinată spre admiraţie, parcă ancorată pregnant în clipa prezentă şi o altă dimensiune ce i se citeşte dincolo de ochii negrii, visători, îmbrăţişând în treacăt lumea. Zâmbetul şi lumina din ochi îl făceau special, şi chiar dacă era cel mai tânăr, la douăzeci şi opt  de ani, văzuse şi îndurase atâtea încât mersul înainte era doar o simplă afirmaţie. De mic părul negru cu reflexe albăstrui a pus la grea încercare aparatele foto, lumina absorbită prin obiectiv lăsând loc multor interpretări. Părul dat pe spate cu fixativ şi stâns în coadă de cal, îi descoperă fruntea largă, deasupra unor sprincene ce conturează plăcut linia puternică a maxilarului ce descoperă la tâmplă o aluniţă sub formă de lună la al doilea pătrar. Colţul ridicat al gurii şi eşarfa de la gât de culoare roşie cu motive florale, scotea în evidenţă nasul puţin acvilin de mărimea 45 la pantof. Senzualitate, virilitate, macho, lipici? Poate din întâmplare camera foto a surprins în aceeaşi poză, privirea unei fete drăguţe aţintită admirativ spre centrul imaginii.

Fotografia mai arată un Mihai relaxat, zvelt, cu un început de burtă, atletic şi puternic deopotrivă. Cămaşa simplă deschisă de la gât la doi nasturi lăsa să se întrevadă şnurul de culoare neagră la capătul căruia se afla crucea de lemn sfinţit primită în dar de la bunicul său când a împlinit vârsta de 14 ani. O cruce de lemn întotdeauna va sta bine pe o inimă de aur. Acum avea treizeci şi şapte de ani şi părul albit puţin pe la tâmple. Doar ochii îi zâmbesc, ţinuta serioasă împunând control peste măsură. Pe cap poartă aceeaşi şapcă preferată, cu cozorocul ros de atâtea spălări ce ascunde discret pe frunte semnul sub formă de peşte, mărturie a unei răniri la incendiu. Pe obrazul drept, deasupra mustăţii tunse pe oală, un alt semn. O altă mărturie a aceleiaşi cauze. O linie întreruptă, o cicatrice albită de vreme. Figura pătrată, strejuită de favoriţii şateni, ochii verzi, pielea bronzată, nasul ancorat puternic în vânt, parcă adulmecând neîncetat o primejdie, gata oricând să sară în ajutor dacă situaţia o împune. Şi situaţii au fost. Orfelinat, Dragonul Roşu, accidentul din Ferentari. Oameni arşi, oameni amestecaţi cu fiarele distorsionate ale maşinilor care le-au căzut capcană, copiii abandonaţi de neputinţa şi neglijenţa unui sistem ce nu vrea să mai renască.

Maria în schimb a fost dintotdeauna voluntară. Poate că o trăda chipul plin de bunăvoinţă şi dăruire ce o cunoscuse încă din copilărie. Ştia să se împartă în bucăţi pentru fiecare atom în care pulsa viaţă. Că era o furnică, o albină, un copil sau o bătrână, un bătrân după o cortină groasă de verdeaţă. Îi stătea bine între cei doi fraţi armonizând trăsăturile parcă diferite din imagine. Părul negru cu ochii de nuanțe oliv, faţa rotundă, buzele cărnoase şi moi, mâinile catifelate, puţin plinuţă, aşa cum îi stă bine unei mămici cu doi copiii acasă. A ales să fie voluntar încă înainte de primii ani de facultate. Azilul de bătrâni îi oferea deja oportunităţi de viaţă iar amintirea bunicului ei o însoţea pretutindeni. De altfel, primul copil îi purta numele – Tudor Nicolae. Soţul ei o părăsise după ce născuse al doilea copil. Motivul nu a fost înţeles nici până ziua de astăzi. Viaţă ternă.  Totul a fost ca un foc de paie amăgitor lăsând în urmă un gol ce se vroia acoperit cu putere. Dovadă de slăbiciune era inelul tatuat în acea sămbătă ce a devenit oarecare. În ziua în care a venit la Floreasca viaţa avea să i se schimbe la 180 de grade.

Gabriel îşi stinse ţigara hotărât să o ia din loc către Buzău. Telefonul sună pentru prima oară în acea dimineaţă. Era Maria. La Mihăileşti a avut loc un accident grav. Şapte pompieri au murit alături de doi cameramani şi alţi nouă pasageri în trafic. Sunt foarte mulţi răniţi, mutilaţi în stare gravă. Mihai nu a fost de serviciu, dar a trebuit să se prezinte de urgenţă la locul exploziei. Erau băieţii lui de nădejde. A apucat doar să-i lase un mesaj.
Sunt bine. Nu vă faceţi griji. O să vă sun când pot.

O piatră i s-a luat de pe inimă. Ieşi din maşină întinzându-şi braţele spre cer. Pe faţă stropii de ploaie i se amestecau cu lacrimile izvorâte din atâta încordare şi grijă pentru fratele mai mare. Erau lacrimi de mulţumire. Cu fiecare strop simte tot mai puternic că viaţa este frumoasă.
Telefonul sună pentru a doua oară în acea dimineaţă. Un număr necunoscut.
– Inspector Roşca la telefon. Cu ce vă pot ajuta?
– Sunt comisarul Neagu. Te sun de pe o linie privată. Ai aflat?
– M-a sunat Maria.
– Mihai e bine?
– Da! A pierdut şapte oameni.
– Te înţeleg! Linişteşte-te atunci. Ne vedem la servici. Avem treabă. Suntem în alertă maximă.

Aşa cum am menţionat deja, singura mea consolare este strada

Gabriel trecu repede pe acasă. Îşi luă de pe bancheta din spate portofelul, tocul cu pistolul Glock şi legitimaţia nouă venită prin curieratul special. Nu foarte sigur, se gândi că ar trebui să-şi facă plinul la maşină.

În garsonieră, sunetul slab al bulelor din acvariul îi aduse aminte că trebuie să cumpere din piaţă hrană vie. Cei doi discus îşi înpărţeau de ceva vreme zona de apă, teritorial.
Înşirate pe patul desfăcut stăteau florile origame făcute de Ioana fiica cea mare a Mariei. Roşii, albastre, azurii.
În timp ce încerca să-şi scoată blugii uzi, Felix, motanul curcubeu primit în dar de la Ioana, îşi freca nasul uşor cu lăbuţa, întinzându-se lasciv. Probabil abia se trezise. În grabă îi umplu castronul cu o pungă întreagă de Whiskas Junior. Renunţă la lift sărind treptele scărilor două câte două. Demară în forţă.

Pentru prima dată ajungea la secţie după ora şapte. Strada îl îmbrăţişă din nou matinal, ca un mim cu ochiul de sticlă ambalat într-un văzduh oarecare. Îl încărca energetic.

Trecu pe lângă Catedrală. Un stol de îngeri îşi înălţau cântul lipindu-şi călcâiele de cer, ba chiar se acompaniau în acorduri divine cu primele raze apărute după ploaie.
Privi pe geam. Chiar dacă strada era un loc nu foarte sigur, îi putea asigura o poziţie „oarecare” – cel mai înalt nivel într-un cartel al promiscuităţii lecţiilor de viaţă. Gabriel cunoştea formula ce o consacrase.

Gândul că Mihai avea probleme serioase îl făcu să-şi învingă curiozitatea şi să nu se gândească la ce îl aştepta. Nesiguranţă, aşteptare şi bucurie. Se înfipse bine în volan lăsând strada să-şi facă cunoscută contemplarea. Două corpuri în mişcare cu acceaşi suferinţă lăutrincă, neştiută, nevăzută, neauzită, intimă cu ploaia, un secret bine păzit ce nu avea nicicum să se piardă în depărtare.

La secţie totul era în mişcare. Gabriel se aşeză pe scaun fiind gata să-şi ia primele notiţe. Întotdeauna era atent la detalii. Mai ales la cele ieşite din comun.
– E groasă rău! Şefu’ e destul de agitat – îi spuse ofiţerul de serviciu.

Va urma

„În luptele mici ale vieţii se fac multe fapte mari. Există fapte de vitejie, dârză, neştiute de nimeni, biruinţă nobilă şi tainică, pe care nici un ochi nu o vede, nici un renume nu o răsplăteşte, pe care nici o fanfară nu o salută” – Victor Hugo

Dedicat memoriei eroilor de la Mihăileşti, mai 2004

PROLOG
Bucureşti, mai 2004

*
Fiecare are ploile lui. Ca şi drumurile…

De ce aş fugi? Viaţa nu este  decât un exerciţiu simplu de răbdare. Toate astea pot să mai aştepte chiar dacă am senzaţia stranie că aş pierde un lucru important din materie .

De unde această senzaţie? Poate sentimentul de frică, adevărată structură a eului interior zămislit după legile impuse de propria-mi singurătate.

Ce eşti tu? Bărbat curajos sau nu? Ce nu te omoară te întăreşte!

Alerg. Alerg pe nesfârşita câmpie viscolită de fuioarele timpului.
Pe fiecare fir de inorog purtat de paşi în galop spre visare.
Pe fiecare strop de zăpadă azvârlit de copitele lor tremurânde.
În respiraţia dimineţii alerg.
În vălătucile aburilor grei ce îmi strunesc nările, pe limitele frânte ale coamelor zării, zdrobite de ficele iernii.
Trebuie să alerg, înţelege-mă!
Numai aşa inima va putea desena nervuri pe o petală de nuferi.
Numai aşa luna se va putea privi tremurând în luciul de apă, lacrima va înspuma ţărmul dorinţei iar scoicile îşi vor mângâia odraslele în cântul mării salmastre.
Lumea este un domino – mi-ai tot zis-o, ce trebuie să curgă ţinându-ne de mână.
Nu contează cum arată.
Se încadrează perfect într-un ambalaj ce-şi poartă în pântec propriile renaşteri.
Iubirea în schimb …
Iubirea se va contopi ca un joker ce cade lovind ultima piesă de teatru, râzând şi plângând uneori în luminile rampei.
Aceleaşi păpuşi de carton şi odgoane de ceară.
Acelaşi punct infinit pe o coloană a răsăritului veşnic.
Aşteaptă-mă!
Tot alergând notele pot prinde contur în cântecul sublim al lebedei albe.

**
În luna aceea ploile aveau propria lor oră hrănită. Până şi pământul îşi căuta un liman mai sigur pentru a-şi ascunde primul vanitate.

Totul parcă era rupt înadins şi azvârlit peste oraşe. Stropii reci de ploaie te găseau pretutindeni iar umbrele andocate la mâna a doua zăceau aruncate pe marginea şanţului.

Rigolele au devenit tulburi ca şi gândurile. Pietrişul de pe drum a fost spălat cu acceaşi forţă în care destinul îşi creează propria sa poveste pentru unicul personaj. Căderea. Noi oamenii nu am învăţat să o recunoaştem şi nici să o deprindem. Singură, ploaia era martorul ideal al celor ce aveau să vină. Iar lucrul cel mai inportant era … sfârşitul drumului. Sfârşit ce va da putere poveştii.

Timpul există numai în percepţia noastră. Durerea, plăcerea, trecutul, viitorul asemenea.

***
Totul se rezumă la ea. Tipologii de oameni, felinare şi bănci. Alb, negru, verde, sclipiri, parcuri, copiii în imagini, remedii, bătăi de inimi, acceleraţii, stop, resuscitări şi … de la capăt. În mijlocul ei sufletele rănite nu mai poartă măşti. Devin opalescente în labirintul de oţel, asfalt, beton, sticlă şi materiale compozite.

Strada îşi construieşte realitatea după propriile sale dorinţe surprinzând oamenii în ipostaze viu colorate. Există dragoste? Există ură? Există câte puţin din toate. Sau mai bine zis, o serie de clişee, secvenţe de trăiri, infirme în strădania lor de a naşte crima perfectă – viaţa trăită.

Vă urma