„Mi-am furat trupul de copil, l-am înfășat şi l-am pus într-un coş împletit – şi l-am azvârlit în fluviu să se ducă şi să moară în deltă. Nenorocitul, tristul şi tragicul de pescar milos mi-a venit cu el în brațe tocmai acum!” – Nichita Stănescu

Au dispărut fără urmă copacii. Lemnul de cireş. Zăceau aruncate pe jos pupilele, un grăunte pe față, altul pe dos, câteva umbre de cerb, două foi rupte dintr-o carte tristă despre fluvii şi astre. Cu totul apatic, taie palmele trepte înaintea urcării la tine presură de vânt, de  ploaie, cântând.

Am înnoptat pe-o banchiză de gheață, cu cei doi copiii rătăciți în mijlocul țipetelor păsărilor alb-albastre, de cretă. Coşurile împletite făceau un semicerc într-un pod de palmă rotund, aşteptând blând mareea, crabii păgâni, câteva atingeri ca o spumă de vânt, rătăcită.

Îți compun un poem în briza aceasta albită la față, sau cel puțin aşa cred de când tot învăț să ating pecetea eternei iubiri, un trunchi de copil ce zâmbeşte adesea în  somn, bucuros că a găsit  poarta spre „acasă”…

Vreau să ştiu cauza muntelui ce se vrea să se arunce-n mare. Vreau să înțeleg dragostea fluviului pentru aluviunile sale, dătătoare de viață. Vreau să cunosc aceeaşi credință a pescarului inimos reîntors în taină în cetate, ascunzându-şi ostenit rănile într-o iubire salmastră.

Apoi atunci, tocmai atunci, vom putea râde împreună jucând pe un pled jerpelit o partidă de table.

„cine îi poate explica dansatorului ce înseamnă dansul” – William Butter Yeats

E ciudat. Cine ar putea să reziste propriei sale consolări. Chipul lunii nu se relevă în mii de culori chiar dacă ai putea interveni doar din distracţie, potrivită mai degrabă fiind voia. O singură faţă. Vântul alungat din oraşe. Toate temerile despre păsări au acelaşi substrat. Zborul de noapte, clătinarea asta continuă unde liniştea domneşte în nuanţe de gri rătăcit, sub privirile ce nu le-ai fi putut închipuit vreodată. Cu câtă uşurinţă poţi construi mici forme jalonând culorile pe rând, pe aceleaşi cărări ale surprizei, disperării şi aroganței. Cât de repede oamenii se străpung fărâmiţându-şi visele pe mozaicul următorului punct. Circumstanţă.

Bird avea ceva special. Poate simţul de a găsi oportunităţi în toate inimile abandonate pe întinderea goală. Nuanţe de gri imatur, selenar. În mai puţin de două respiraţii se hotărî să schimbe lumea. Ca un soi de promisiune solemnă. Potrivindu-şi hanoracul roşu îndrăzni să cheme-n apărare luna.

Îi povesti tot ce se-ntâmplase. Cum poate interveni, ce destinaţie au stelele atunci când pier, din ce culori e zămislit-o rază. Bird se gândi. Să-i faci mărturisiri, nu asta contează. Se uită la mâna ei respirând relaxat pândind pe mai departe umbra. Oamenii se pun în mişcare. Ca vocea, privirea şi fuga cu ochi-n pământ, ruşinată. Avea dreptate. Mai-nainte substantivul verb nu putea pătrunde…

După-amiaza asta e straniu de tulbure. Nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. Cu toate astea nu puteam diminua efectul tenebrelor aruncate în gând de răzbunare. Mai puţin speranţa.

Bird zace într-o cutie, obosit, mângâiat din când în când de razele lunii. Învăţat dinainte, îşi intona propriul nume rezervat doar nouă, aripilor în expansiune.

„există un copac ce de la ramura din vărf / străluce jumătate în scânteieri de flăcări, iar restul fiind / frunziş îmbelşugat de rouă picurând” – Vacillation

Cât de scurt era timpul. A ridica un cort fumegând peste ape în culori vii ce brăzdează de la un capăt la altul mirajul poate consimţi fără echivoc doar focul ce arde. Sloiurile de gheaţă se vor topi, se va lichefia pământul, vagabonzii vor râde cuprinşi de aceeaşi enigmă, o reacţie în lanţ a originii cugetului prins în tranşee. Dar până atunci?

Bird sfârşise prin a deveni un saltimbac  al epocii moderne, un paianjen a cărui culoare scotea în evidenţă în lumina înserării, un simplu destin ce părea codat fără a avea reminiscenţe secrete. Simţea că originea copacilor bătrâni se amplifică cu aceşti o sută de ochi ieşiţi din orbite, tactili, omniprezenţi în toată substanţa lor cea mai profundă.

Nu mă miră ce face. Din ce în ce mai exaltat încearcă să răspundă la tot soiul de întrebări. Ştie că e cald înăuntru, focul nestins avea, contrar, aceeaşi atitudine supusă ce perona cu glas de scrum singurătatea. Fiinţa ei, trăirea ei cu cea mai feciorelnică adăugire. Cum erau acestea înşelate! Îşi dădu seama prea târziu că universul nu se poate odihni, nu ne-am putea opri o clipă liniştită.  Totul se modelează după o libertate ascunsă bunului gust, de acolo de sus, de unde se impune echilibru.

Tocmai acum când se afla la capătul acestui drum simţi că nu mai are nevoie de căldură. De jur împrejur frunzele erau pe punctul să izbucnească emoţional lovind fără secure lumea. Le-ar putea descifra roua din zori. Nu va găsi însă nimic. Ar fi fost în stare doar cel mult să scoată din nomenclator nedumerirea.

Bird nu avea cum să-i răspundă. Asemeni fructului oprit divaga un echilibru precar, născând la poarta noului suspin, scântei de îngeri, rouă picurândă.

„Să aştept să cad să mă ridic!”