„nimeni nu păşeşte de două ori în acelaşi râu, fiindcă nici râul din clipa de faţă nu mai este acelaşi şi nici el nu mai este aceeaşi persoană ca în trecut” – Heraclit din Efes

Atunci i-a vorbit. Nori plumburii se adunau peste ape. Au strigat câţiva cu simţurile dezbrăcate: „toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le. La Dumnezeu nu e căutare la faţă. Uşile închise vor trebui sfărâmate. Vegheaţi în rondul de noapte. Adunaţi rândurile, gândurile, potoliţi simţurile, daţi un impuls simetriilor înaintea măştilor definitiv  idolatrizate”

În joia aceea, toţi cei prezenţi dobândeau înfăţişări confuze. Nimeni nu păşea de două ori pe acelaşi zbor de săgeată. Pământul le ardea braţele. Tâlharii cei răi erau sortiţi să şadă înapoia punţilor aşternute la ocrotire. Murmure. Erau cuprinşi de vuietul râului ducându-şi povara plină de rădăcini mai departe. Cădeau peste ei, şoapte, suspine, extaz, ţipete înăbuşite de durere, trăirile la întâmplare, temniţe.

În licărirea ochiului de râu, patimile trebuiau vindecate. Cei cu condei pătrundeau miile de cuvinte agăţate schizoidal în care se topeau peren toate plăsmuirile umane. Stelele mov înaintau în rutul nopţii căutând din clipire nume ingrate. La unison umbrele. Ecoul le trimitea înapoi, obiecte ţesute cu franjuri. Pe margini, alte judecăţi. Ar fi fost de ajuns să-şi imagineze că s-au născut în altă zi. Dorinţele lor le fixau pe acelaşi jurnal independent de alcovul în care pământul râdea mundan la bătăile primului gong unde zeu devenea spectatorul…

M-am întrebat dacă nu cumva pata de cerneală scăpată înadins în râu ar fi deprins şiretenia clipei de faţă. Doar era cuprinsă de stăruinţă. Atunci, în fundalul coliviei de sticlă, cel mai stăruitor gând lovea cu pumnii strânşi, sfinxul protector. Simţeam cum alunecam din veghea mea elementară, uneori căutând fără rost izul de carte răscopt peste propria conştiinţă.

Nu mai era decât o noapte fierbinte spălată la râu precum bluza unei fecioare din urmă.

„Sunt  îndrăgostit! – Da, de vreme ce aştept”” – Roland Barthes

O adora. În felul lui. Aşa cum stătea ascunsă, o afinitate nervoasă între rafturile de cărţi şi parfumul de iederă. Ea o femeie obişnuită ruptă din alte vremuri. El reambalat după o procedură de capăt de insulă, ce derivă inept dintr-o artă subtilă – Rapa Nui. Trăia singur şi retras. De fapt „murise” de curând lovit de o dramă secretă. Uneori se oprea. Îşi exhiba neîmplinirile ca şi cum cutiile [pălărierului] poştale nu-şi puteau reţine intimitatea de falsă pudoare.

Când s-a întors în octombrie povestise cu exactitate despre mădularele sufletului risipite în unghere de timp. „Puţină libertate vă rog! Sângele meu învaţă să circule cu glezna uşoară la margini de uliţi. Vreau să renasc nu cu mâinile lipite la spate. Totul e scris în aşezământul ăsta albastru jertfit şapte zile din şapte”

Începând de atunci ea s-a socotit vinovată. Era gata să renunţe la lucrurile sacre la care ţinuse: filosofi, obsesiile despre lume şi viaţă, refugiul potolit cu alintul de roze a brizelor marine, izbăvirea de spectre şi năluci, scepticismul acesta bătut de crivăţul ce îi hrăneşte pe toţi dogmatic (sau mai degrabă fantomatic), viaţa ciudată cu o notă de bas ce tot strigă în singurătate, mersul înşirat prin ploaia ce vine la pachet cu obrajii arşi, maturizaţi pe la rosturi şi pescăruşii desprinşi de pe masca patimii vremii, totem dezbrăcat cu ochi nisipii şi două picioare stângi îngropate.

Eu scriu, sub ochi de mezanin, despre aceste lucruri întâmplate. Niciodată nu iubeşti degeaba, de vreme ce aştepţi … miracolul, în care stau laolaltă culoarea suptă din nori, soarele dogorâtor, umbra merilor scăpaţi de povara unei neputinţe, globuri de sticlă colţuroşi în lumina aprinsă pe frunte de candele, duritatea unui cuvânt neînţeles cu o anumită greutate dar cu acelaşi gust de fruct interzis şi amintiri necoapte. Lucruri şi vise. Oceane şi ninsori. Confundări şi cufundări. Antimaterii.

„put  your soul in the palm of my hand for me to look at, like a crystal jewel. I’ll sketch it in words …” – Yasunari Kawabata

Era într-un moment de efuziune. În palmă naiv, ursuleţul de pluş îi acoperea sufletul rămas, o păpădie împământenită prematur printre glezne. Era o adevărată bucurie pentru el. Fireşte, vântul hoinar se înnoda şi se desnoda de două nopţi, încercând să se dezlipească de gânduri, curgând cu neruşinarea minciunii, nevinovat, peste daruri.  Florile. Dacă n-ar fi inventat cineva gesturile, nici nu te-ai fi gândit că era … singur. Orfan. Amănuntele importă prea puţin în această poveste.

Mimica lui de înger ştrengar, completa lipsirea de vrere, elemente ale unei comedii umane declarate. Povestea era puţin cam brutală. Avea o altfel de naivitate. Pe-a ei, desigur! Aduna pe-nserat tot atâția bulgări de soare numai să nu fie prea departe de restul. Fărâme.

În internat, orice întrevedere se consuma prea intim. Mamele surogat schiţau în priviri interminabile adevăruri pe jumătate. Nu era conştient de acest soi de ispravă. Ursuleţul de pluş şi un geamantan deseori îşi muşcau zâmbetul tâmp născocind privirea jucândă. Şi era din nou abandonat.

„nu te iubesc încă pe tine copile! Mai ai de aşteptat două cvartale de oraş. Să iubeşti fără teamă nu ne este hărăzit nouă. Să nu uiţi însă că sufletul nu-i cine ştie ce grozăvie. O îngrămădire de lucruri imposibile. Ca o lişiţă iernată pe suprafaţa lucie a unui lac netulburat de nici o briză. Dragul meu! Viaţa nu mai are haz. Se consumă hoinar, din colţ în colţ, neîncăpându-şi în piele”.

Pe peron un gropar îşi schiţează-n cuvinte propriul drum paralel ca şi cum nimic nu putea să se întrezărească. Copilul orfan aştepta un exerciţiu de dar, învăţănd despre prima lecţie umană.

Viaţa se dezvăluie! Suntem cu toţii la fel, păpădii, suflete puse în palme căuş, suflate de vânt, rătăciţi printre gleze în iarbă.

„mai e şi ceva de învăţat, nu numai de văzut şi perceput cu simţurile, omule tânăr” – Constantin Noica

Răspunsul a fost dintotdeauna unul singur. Pe margine de lac, între ziduri, sufletul adolescent inspiră neşoptite miopii cailor murgi, tot mai sus avântaţi, gravi şi răbdători, vorba profetului „doar vorbele Lui îţi inspiră-n cămară, cântecul nopţii”. Tropot de paşi în galop, ramuri de lut, fornăiau visele în sângerarea cerului roşu. Pete de alb, norii. Şiruri de mătase, păsările. Doar o ultimă rază în azil, cufundată hipnotic.

Râdeau amândoi chiar dacă se bucurau de o mare diversitate. Vedeau lucruri în toate tâmpeniile astea. Lucruri, nu reliefuri. Comune-n măsură, luate la rost, roabe ochilor plânşi, corole de vreascuri şi sutane de îngeri. Mugurii de zbor răspândiţi îi făceau să pară foarte îndrăzneţi. Reflectau aripi de zid, valuri şi ramuri de finic crescuţi după bătaia vântului nou. Şirul lung de prelaţi se încremeniseră în aşteptare, extrem de calmi, cu fiecare rugăciune inundând pământul. Aveau credinţa în oglinzi şi firului tors la o răscruce de timpuri. Urzeli şi amuţeli rânduite. „Ascultă cum cântă vântul. Astăzi nu-ţi mai scriu. Am de zâmbit. Mai întâi, himerele. Apoi zidurile. Apoi, merele coapte. O procedură a bunului simț. Din toată şarada asta nu am decât o scăpare: pragurile. Povestea asta încape doar într-o bucată de om. Afectul unui condei ros pe alocuri. Te rog, ai încredere în mine. Ascultă doar cum cântă vântul”

Peste câmp, ţâşnea din fântâni un capăt de cruci, peste sat se lăsa o mare de linişti. Râdeau amândoi ca atunci când, doi copiii gândureau legănaţi de acelaşi destin pe vâlceaua podidită de stele aşternute credul peste vederea lumii, în aşteptarea întretăiată doar de scribul din geam şi lovitura cernelei pe un colţ de cer orbitor de cuminte.

Mai e ceva de învăţat? O să rămân de-a pururi tânăr, în acelaşi cupeu transparent, tras tot mai sus de caii miopi, ascultând cântecul vrăjit al vântului nopţii. Păsări.

„a iubi înseamnă a suferi şi cum mulți fug de suferință, puțini ştiu să iubească” Emil Cioran

Uite, cu voi nimic nu pare deslânat. Adorm liniştit în prelungirea ferestrei peste câmpul de maci, roşii ca pupilele ce mi se dilată în văpaia amurgului.  Vin altele, după, altele. Şoaptele. Pleoapele mele stăruie în plantații de sclavi, movile de lanțuri, ceasuri. Am zile. Singure nopți. Trec dincolo. Apăs cu stângăcie capătul clanței. În izul de maci rânduri de cuvinte aveau o semnificație proaspătă. Dorm. Cald şi nediluat ca freamătul de la capătul acelui tango, jucat prematur în acelaşi semn de predare.

Peste câmpuri, păsări de pradă şi o fată în alb.  Pescăruşi. Nu vroia să aibă mâinile legate. S-a aşezat într-un vis înalt cu ferestre. Dintr-un ungher papilele mele încercau să muşte din ultimele raze ale soarelui rătăcit printre glastre.  Îmi place lumina plină cu praful ei de călătorii, uzura pantofilor roşi,  ticsiți de vertebrele copacilor scorburoşi subțiați vertical pe la colțurile lumii.

Am rămas. Visul fetei în alb creştea cu propria sa licărire până la epuizare. Păsările de pradă simt de departe plăsmuirile de contrabandă ale câmpurilor ce prevesteau agonia. „Tu eşti? Te aşteptam”. Marea de maci fremăta în calea vântului rece al destinului, aidoma aripilor de vulturi rătăciți în cutele de mătase ale visului lanuri. Se însera.  Glasul alb ancora ultimele perfecțiuni ale unei duplicități naive.

Iritat de fericire, alerg peste câmpul de maci, suluri de zboruri, îmbătat de aerul renegat din când în când de trecerea fetei în alb, ca nu cumva ca cineva să calce din întâmplare pe o pagină oarbă. „Toate greşelile se repară.  Iubirea poate deveni o maladie a acestei nopți însetate”.

Sunt singure nopți, în care păsările se consideră profitabil, fericite.