Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit, 
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic, 
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară, 
am întâlnit în cale deodată un drumeț.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară, 
o sarcină de zdrențe şi cioburi fără preț.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri, 
lăsând să-i rupa câinii din haina câte-un fald.
Urca pe colți de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri, 
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă, 
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simțit că viața ca de-un prăpăd se curmă, 
când am privit prin zdrențe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă, 
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

„Dar unde duci străine povara Ta ciudată, 
povara de osândă sub care-atât Te-apleci?”
am întrebat, drumețul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
„Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…”

„Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea, 
dar tu pe cine cauți înnourat şi crunt?”
„Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…”
„Iubirea? …” fu răspunsul străinului. „Eu sunt… „