Archive Page 2

06
May
11

Din jurnalul unei dezintoxicari

« Viciul incepe cu alegerea. In functie de ereditate, de inteligenta, de oboseala nervoasa a subiectului, aceasta alegere se rafineaza pana la a deveni inexplicabila, comica sau criminala. »

« Fara opium proiectele – de casatorie, de calatorie – mi se pareau la fel de nebunesti ca un individ care se arunca de la fereastra si vrea sa lege prietenie cu cei care locuiesc in camerele prin fata carora trece. »

« Operele se impart in doua: cele care te tin in viata si cele care ucid…. Multimii ii plac operele care-si impun melodia, care hipnotizeaza hipertrofiindu-i sensibilitatea pana la amortirea spiritului critic. Multimea este feminina, ii place sa se supuna sau sa muste. »

« Hollywoodul devenea un garaj de lux si filmele lui – marci de masini din ce in ce mai frumoase. Un chien andalou ne intoarce la bicicleta. »

« Ritmul vietii noastre se desfasoara in perioade, toate la fel, numai ca modul in care se prezinta le face de nerecunoscut. Evenimentul – capcana sau persoana – capcana sunt cu atat mai periculoase cu cat sunt subordonate aceleiasi legi si poarta in mod sincer o masca. Cu timpul, suferinta ne trezeste la realitate si ne semnaleaza o gramada de capcane. Daca refuzam sa traim insipid, trebuie sa acceptam unele capcane, desi avem certitudinea ca ne expunem in felul acesta la consecinte funeste. Intelepciunea consta in a fi nebun atunci cand imprejurarile merita osteneala »

Jean Cocteau – Opium. Jurnalul unei dezintoxicari

05
May
11

Les petits mouchoirs

Acum doi ani cand am vazut Ne le dis à personne (2006) mi-a fost greu sa cred ca in spatele unui asemenea thriller sta frumuselul din Jeux d’enfants si Ensemble c’est tout. Povestea doctorului care-si cauta sotia disparuta a reusit sa ma surprinda de la inceput pana la sfarsit si m-a facut sa astept cu nerabdare urmatorul film regizat de Guillaume Canet.

Les petits mouchoirs (2010) urmareste reactiile unui grup de prieteni in timpul obisnuitei vacante anuale pe o plaja langa Bordeaux o data ce iau hotararea sa-l lase pe unul din ei in urma, in spital din cauza unui accident de motocicleta.

Este genul de film centrat pe personaje si pe modul in care ele se confrunta cu diverse prejudecati si temeri, actiunea nefiind atractia principala. Canet traseaza liniile unei comedii cu multe rasete, naturalete, relaxare, tipar in care pune insa tensiunile si frustrarile unor relatii care par sa se destrame. Pentru ca in ce moment ies la iveala mai usor adevarurile incomode si resentimentele decat in timpul unor conversatii la un pahar de vin ?

Naivitatea unora, maturizarea altora, peisaje superbe si o coloana sonora care imbraca frumos momentele emotionante.

Dintre actori ies in evidenta François Cluzet,  remarcabil in rolul intelectualului cu o anumita siguranta financiara care are reactii exagerate atunci cand isi da seama ca nu detine controlul lucrurilor care se intampla in jurul lui, si Marion Cotillard interpretand o boema capricioasa, vesnic nehotarata.

Spre sfarsit mi s-a parut ca filmul incepe sa-si piarda credibilitatea confidentelor si motivatia unor personaje. Nu are originalitatea lui Ne le dis à personne, este un pic mai previzibil si mai comercial dar filmul este un reusit studiu de personaje. Ceea ce nu e neaparat un lucru rau, avand in vedere schimbarea de registru in comparatie cu filmul anterior, ar putea fi un semn ca regizorul experimenteaza. Eu una sunt curioasa sa-i vad si urmatoarele filme.

28
Apr
11

Nostalgiile unui cuib de nobili

Une poignée de gens este o poveste spusa simplu si frumos, despre trecut si identitate, despre oameni care pot lasa sa treaca ani buni pentru a se adaposti de povestile din trecut dar pe care intotdeauna amintirile o sa-i aduca inapoi in lumea pe care au parasit-o, prin intermediul unui jurnal de familie sau al unui album de fotografii.

O parizianca de origine rusa pe care trecutul familiei sale nu a preocupat-o niciodata este contactata de un pretins var pentru a-i inmana un jurnal tinut de printesa Nathalie Belgorodsky, un jurnal care inchide in paginile sale nu doar istoria intesata de tristeti si bucurii marunte a unei familii dar si o Rusie cu obiceiuri disparute.

Cartea prezinta ultimele luni ale familiei Belgorodski unite in primavara anului 1917 la mosia de la Baigora inainte de inceperea revolutiei ruse si de asasinarea unuia dintre frati. Sunt ultimele momente pe care familiile nevoite sa se desparta si sa caute refugiu in alte colturi ale lumii le petrec impreuna in acel cuib de nobili.

Asasinarea lui Rasputin, revolta taranilor impotriva proprietarilor de mosii sunt subiecte mentionate in unele capitole insa nu detaliile istorice au fost cele care mi-au ramas intiparite in minte. Ce mi-a placut in mod deosebit a fost cat de frumos a surprins Anne Wiazemsky lumea nobililor rusi de-a lungul romanului, acea nostalgie a adunarilor de familie si poate chiar o nostalgie a imperialismului.

Presupun ca ar fi putut fi mai multa emotie in paginile cartii, scriitura este prea detasata pe alocuri si se trece peste detalii care puteau fi surprinse cu mai mare minutiozitate. Dar este o carte cu iz de povesti spuse la gura sobei in catune acoperite de zapada, cu familii exilate si persoane dragi plecate la razboi, cu printese care patineaza pe lacuri inghetate sau danseaza valsuri in saloanele roz ale unui vechi conac. Asa ca cine-i mai cauta cusururi ?

18
Apr
11

The More the Merrier

The More the Merrier (1943) este o comedie cu Jean Arthur si Charles Coburn ce porneste de la o situatie cu atatea posibilitati incat la inceput nu este clar in ce directie se va indrepta scenariul. Un om de afaceri nevoit sa stea in Washington chiar in plina criza a locuintelor din timpul celui de-al doilea razboi mondial ajunge sa imparta un apartament cu o tanara care ar gazdui pe oricine in numele patriotismului si un sergent aflat in oras pentru o saptamana.

In lipsa spatiului pana si cea mai stricta rutina este data peste cap asa ca incepand de la cafeaua de dimineata servita in baie si hainele care dispar si reapar, totul se transforma in haos in micul apartament pe care personajele il impart. In scurt timp acesta devine scena unui savuros joc de-a v-ati ascunselea si mai mult decat atat, aglomeratia face posibila chiar o idila intre Jean Arthur si Joel McCrea.

Personajul interpretat de Charles Coburn isi ia in serios rolul de petitor perseverent si face tot ce-i sta in putinta pentru a incuraja relatia celor doi care, evident, nu banuiesc absolut nimic.

Nu tocmai tipica screwball comedy fara prea mare incarcatura emotionala, cred ca este mai degraba o comedie romantica decat o screwball. Dar lasand la o parte scenele de la sfarsitul filmului care aluneca in sentimentalism, mi-au placut tare mult conversatiile insinuante cu numeroase tertipuri si incercarile celor trei personaje de a se acomoda cu aranjamentul temporar.

Desi Coburn a primit Oscarul pentru rolul afaceristului pus pe sotii,  Jean Arthur este cea care transforma filmul intr-un spectacol: angelica si aparent naiva in unele scene de la inceputul filmului, furioasa si revoltata atunci cand tabieturile ii sunt amenintate…  Mie personal mi s-a parut ca simpla ei prezenta pe ecran domina pelicula de la un cap la altul. Cei doi actori care o acompaniaza nu fac altceva decat sa o puna in valoare.

11
Apr
11

De amorul artei

Presupun ca in cinematografie versatilitatea se apreciaza in functie de cum te poti plia pe cat mai multe tipuri de filme, roluri sau personalitati. Dar as minti daca as spune ca nu-mi place sa gasesc cate un actor sau regizor incapatanat sa ramana in acelasi tipar de filme fara sa cada in tentatia sclipirilor hollywoodiene. Louis Garrel este unul din actorii pe care-i vad numai in pelicule europene, uneori filmate alb-negru, genul de povesti orientate catre personaje cu relatii problematice si sper sa nu vina prea curand ziua in care o sa-l vad alergand la bratul vreunei dive intr-un film de box-office. Il prefer cantand pe acoperisurile Parisului in filmuletele obscure ale lui Christophe Honoré sau in dramele de apartament in care ii sta atat de bine ca amant régulier à la frontière de l’aube.

Curiozitatea si aceasta slabiciune pe care o am pentru tandemul Garrel – Honoré ar explica faptul ca m-am intors din vacanta cu o carte autobiografica a regizorului. De cele mai multe ori filmele lui sunt departe de a fi extraordinare si totusi, pretuiesc nespus acea senzatie pe care mi-o lasa, ca de fiecare data cand lucrurile aluneca spre tragedie pot lua o alta turnura, ca ne putem juca atat de usor cu tristetea unor momente.

Le livre pour enfants a aparut in 2005 si cuprinde pe langa un colaj de episoade din copilaria regizorului in Bretagne si ganduri referitoare la literatura sau cinematografie. Partea a doua a cartii cel putin devine un veritabil jurnal de pe platourile de filmare, cu impresii despre actorie, zvonuri din pauzele de filmare si povesti cu Louis Garrel sau Isabelle Huppert. Mi s-au parut fermecatoare cuvintele prin care regizorul isi declara dragostea pentru actorii cu care lucreaza sau alte astfel de momente care dau scrierii aerul acela de brosura inchinata cinemaului. Cu toate acestea cartea nu mi s-a parut o revelatie, cred ca pe viitor o sa raman la filmele lui Honoré si nu o sa-i mai citesc experimentele literare.

05
Apr
11

Let’s Misbehave

Leacul pentru o zi posomorata

01
Apr
11

O dolce vita zgomotoasa

…sau cum mi-am petrecut la Roma cea mai agitata vacanta din ultimii ani. Este adevarat ca Roma are monumente coplesitoare, muzee de arta pe care nici intr-o luna nu cred ca le-ai putea vizita in intregime, biserici impresionante si trattorii cochete dar este mult prea aglomerata, dezorganizata, zgomotoasa, chiar si in cartierele vechi pe stradutele inguste pe unde de-abia isi pot face loc scuterele si masinutele-buburuza pe care le intalnesti la tot pasul. Nu reuseam sa fac o poza linistita fara sa apara de te miri unde ceva pe doua sau patru roti sa ma faca sa ma lipesc de un perete si sa imbratisez o bucata de tencuiala.

Undeva intre doua astfel de aventuri cu scutere pe stradute pitoresti si un spectacol cu « stronzo », « idiota » si alte vorbe de alint la o trecere de pietoni mi-am dat seama ca pe viitor imi doresc sa vizitez orase ceva mai linistite.

Dar sa trec si la lucrurile frumoase. Lasand la o parte nebunia de pe strazi, Roma are galerii de arta extraordinare, acolo am mancat cea mai buna inghetata si am baut cea mai tare cafea de pana acum – old habits die hard…. mai ales la cate feluri de cafea aveam de incercat, cum puteam sa rezist tentatiei ? Diminetile sunt linistite si e minunat sa te poti plimba pe racoare o ora-doua inainte ca turistii sa dea buzna si pravaliile sa se deschida. Mi-au placut Galleria Borghese, Piazza di Spagna, Piazza Navona si in general cum italienii au putut improviza o piazza sau piazzeta cu fantani sau obeliscuri oriunde se intersectau niste stradute.

Vaticanul mi s-a parut asaltat de turisti in deriva care nu stiau exact ce cautau pe acolo dorind doar sa bifeze obiectivul si nu va puteti imagina ce dezamagita am fost descoperind Bocca della Verita sufocata de o coada uriasa. Poate m-am uitat eu de prea multe ori la Vacanta la Roma dar mi-o imaginam ca un loc boem unde puteai da o fuga oricand, nu un obiectiv turistic cu program, coada si ghiseu la care sa lasi bani pentru a face o poza. I s-a dus tot farmecul.

Si daca tot am ajuns la filme, italienii au avut o idee foarte frumoasa : in locurile unde s-au filmat diverse scene, am vazut panouri care sa aminteasca trecatorilor de La dolce vita, Vacanta la Roma sau C’eravamo tanti amati. Pe la Fontana di Trevi am trecut de patru cinci ori cat am stat in Roma si o sa mi-o amintesc ca unul din locurile mele preferate. La fel si Trastevere unde m-as fi plimbat ore in sir printre casutele vechi dichisite cu azalee colorate, printre osterii si gelaterii cu masute in miniatura si tot felul de bunatati. Aici am avut surpriza sa gasesc anticariate cu multe carti in limba franceza si ateliere de reparat papusi de portelan dar este si locul unde m-am ratacit cu harta in brate pe stradutele intortocheate.

Evident ca trebuie sa amintesc si de pisicile orasului pe care le intalnesti peeesste tot : prin librarii, la Colosseum, intr-o colonie speciala pentru ele la Torre Argentina, stand la soare printre ruine sau intinzandu-se lenes in gradinile de portocali de la Galeria Spada. Exista o Via della Gatta si pana si aeroportul avea un motan batran in dotare !

Am plecat din Roma cam debusolata: de la o ora la alta fie ma declaram incantata de descoperirile din cartierele vechi si de faptul ca acolo am avut si eu senzatia ca in sfarsit a venit primavara, fie juram ca nu-i mai calc vreodata stradutele. O vacanta cu peripetii intr-un oras al extremelor.

Cateva poze aici sau pe facebook.

18
Mar
11

Sous mes fenêtres

« Une nuit, il n’y a pas si longtemps, un homme et une femme sont passés sous mes fenêtres. C’était le cœur de la nuit. Ils chantaient une certaine chanson, je ne sais pas laquelle, mais il me semblais l’avoir déjà entendue, seulement une fois dans ma vie, peut-être dans une heure de bonheur. Seuls dans le monde, ils chantaient, d’une voix douce, appliquée, ils ne braillaient pas comme des ivrognes, ils s’écoutaient chanter. Seul deux qui s’aimaient, qui étaient encore dans le vif d’un amour naissant, pouvaient chanter de la sorte; au cœur de la nuit, à cette heure où l’humanité écrasée d’oubli se repaît de sommeil, ils avaient ce loisir de s’appliquer à chanter. C’était une fleur rouge qui tout à coup sortait de la nuit de pierre. »

(Marguerite Duras – Cahiers de la guerre. Cahier beige)

15
Mar
11

Summertime

Nu mi-as fi inchipuit-o niciodata pe Katharine Hepburn in rolul turistei vulnerabile care se indragosteste de strainul misterios intr-o Venetie perfecta pentru o escapada romantica. Departe de rolurile ei obisnuite – femei puternice, independente, care nu se lasa influentate de nimeni si nimic – dar cu toate astea reuseste si aici sa redea credibil dilemele unei femei plictisite de cotidian, chiar daca intr-o poveste un pic cliseistica.

Filmul regizat de David Lean urmareste transformarea personajului interpretat de Hepburn in timpul unei vacante gandite ca o evadare. Isi depaseste nesiguranta si prejudecatile si isi ingaduie sa fie cucerita de un negustor de arta casatorit. Din acest motiv unele scene au trebuit sa fie cenzurate considerandu-se ca filmul incuraja adulterul intr-o maniera nepermisa.

Si totusi, ca sa ajungi sa descoperi povestea trebuie mai intai sa te desprinzi de imaginea Venetiei care te fura de la primele cadre. Din punctul asta de vedere Summertime (1955) s-ar incadra foarte usor in categoria filmelor de atmosfera, la cat de frumos este filmat. Sau fotografiat, pentru ca intreaga pelicula pare o insiruire de vederi colorate: terasa din Piata San Marco unde personajele se intalnesc pentru prima data, magazinul de antichitati sau stradutele inguste pe care Hepburn le strabate in cautarea unor imagini pe care sa le imortalizeze cu o camera.

Este foarte placut sa observi si cum cateva personaje secundare intregesc tabloul orasului aducand zambet si culoare unor momente care altfel ar fi fost extrem de nostalgice.

Mi s-a parut un film contemplativ, elegant, de vazut in compania unui vin bun.

10
Mar
11

Break the night with colour

Picturile pe suprafete tridimensionale ale lui Holton Rower

O plimbare prin cartierele colorate din Buenos Aires

Colectia exuberanta Dior Haute Couture pentru aceasta primavara

Personajele din schitele lui Rene Gruau

Imagini care te duc cu gandul la vacanta intr-un numar McCall’s Magazine

09
Mar
11

The Grass is Singing

The Grass is Singing este prima carte publicata de Doris Lessing in 1950 imediat ce este nevoita sa paraseasca teritoriul Africii si sa se mute la Londra. Din ce citisem, stiam ca unele carti ale scriitoarei sunt inspirate din experiente personale dar nimic nu ma putea pregati pentru o asemenea lectura dura, tensionata, despre conventii sociale si rasism.

Dupa precizia cu care este scrisa si cum este urmarita psihologia personajelor nu ai spune ca este o carte de debut.

The Grass is Singing urmareste instrainarea unui cuplu care incearca sa administreze o ferma izolata in Africa anilor ’50. Mare parte din carte avem o instrainare de comunitatea careia cei doi nu-i respecta regulile nescrise si tiparele de comportament intre albi si negri dar este adusa in discutie si instrainarea – si in cele din urma nebunia – unei femei nevoita sa traiasca in tinuturile Africii de Sud cu o persoana pe care o dispretuieste.

Asta cred ca face lectura mult mai interesanta. Nu este doar o carte despre rasism si inegalitate sociala dar si povestea a doi oameni singuratici care, desi nu se cunosc suficient, gasesc in casatorie o conventie confortabila sa-i fereasca de comentariile celor din jur. Asadar alte tipare de comportament, de data aceasta intre sot si sotie.

Romanul atinge atat de multe teme sensibile incat lectura devine pe alocuri sufocanta. Dar in orice caz, chiar daca incerc sa evit astfel de superlative, pot sa sustin fara nicio ezitare ca este cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme.

04
Mar
11

Äideistä parhain

Scriam acum ceva timp ca mi se pare interesanta tema evacuarii copiilor pe timp de razboi si in general a comunitatilor din care copiii dispar intr-un fel sau altul. Am intalnit-o in unele carti dar pana sa vad acest film nu am gasit-o niciodata transpusa in imagini.

Regizat de Klaus Härö, Äideistä parhain (2005) abordeaza problema celor peste 70 000 de copii obligati sa traiasca o schimbare nefireasca la inceputul celui de-al doilea razboi mondial cand sunt evacuati din Finlanda la adapost in teritoriile suedeze. Povestea este a unuia din acei copii finlandezi nevoiti sa se acomodeze situatiei care, ajuns la maturitate, rememoreaza episoade din timpul razboiului.

Impresioneaza scrisorile schimbate de cele doua femei care-si asuma rolul de mama pe fondul revoltei copilului care-si pierde casa, tatal si ramane doar cu sentimentul ca ar putea din nou pierde totul. Neputinta de a comunica cu familia suedeza, bantuita la randul ei de propriile remuscari si sentimente de vinovatie pentru moartea unui copil, il face sa se simta ca un strain in noul camin.

Cumva tot filmul esti tentat sa alegi una din cele doua familii, pana la un punct in care limitele dispar si imaginea celor doua mame se confunda. Scenele din final iti lasa impresia ca a fost vorba de incercarea de a recupera un timp pierdut din cauza unei scrisori nedeschise la timp.

Regizorul finlandez reuseste prin cadre de o simplitate cuceritoare sa arate cum razboaiele schimba oameni, familii, sau cum o persoana isi poate pune la indoiala identitatea. Desi a fost urmarit un singur personaj, aceasta ar putea fi povestea oricarui copil care a trait in acele vremuri.

24
Feb
11

The Uncommon Reader

O lectura scurta, amuzanta, despre placerea cititului si posibilitatea ca o carte sa-ti schimbe viata intr-o buna zi.

Alan Bennett ne propune un mic exercitiu de imaginatie: ce-ar fi daca in cautarea cainilor ei prin parc regina Marii Britanii ar evada din Palatul Buckingham si si-ar petrece o dupa-amiaza departe de indatoririle scortoase intr-o biblioteca improvizata in apropierea Palatului? Si mai mult, daca acea vizita o face sa indrageasca atat de mult cartile si povestile lor incat sa-i schimbe modul in care conduce?

Devine interesata de lecturile supusilor si organizeaza receptii cu scriitorii pe care ar vrea sa-i provoace la o discutie despre Henry James sau Thomas Hardy insa planurile nu-i ies cum si-ar fi inchipuit deoarece constata ca daca-i aduci impreuna scriitorii devin un grup tare nesuferit, vorbaret si exclusivist. Nu tocmai partenerii de discutie pe care si-i dorea biata regina…Chiar si consilierii sunt de parere ca a inceput sa-si neglijeze indatoririle de stat asa ca intervin pentru a-i sabota noua pasiune pentru citit.

O carticica scrisa cu mult umor si ironie care o prezinta pe regina Marii Britanii intr-o ipostaza noua, diferita de cea sobra, retinuta, cu care ne-au obisnuit filmele si mass-media de-a lungul timpului.

22
Feb
11

Istoria Argentinei pe acorduri de tango

Cartea lui Tomás Eloy Martínez mi-a amintit cat de mult iubesc tangoul.  Adevarul este ca l-am cam neglijat in ultima vreme asa ca nu puteam sa aleg o carte mai potrivita sa-mi tina companie cateva seri.

Un student american fascinat de eseurile lui Borges despre originile tangoului pleaca in Buenos Aires pentru a asculta un cantaret a carui voce nu a fost inregistrata niciodata. Figura lui Julio Martel pare la inceput o legenda, o poveste auzita intr-o cafenea din San Telmo, insa detaliile despre aparitiile lui surprinzatoare se suprapun pe imagini din realitate. Oamenii l-au vazut, l-au ascultat, il considera mai bun decat Gardel dar nimeni nu stie in ce loc va mai canta.

Tomás Eloy Martínez arunca o privire nostalgica asupra tot ce inseamna tango, spectacol, Buenos Aires, sunt povesti care duc la alte povesti si contureaza sub forma unei panze de paianjen perioade din istoria Argentinei.

Cautarea lui Julio Martel se transforma in cautarea acelui Buenos Aires querido al anilor ’20-‘30, orasul lui Carlos Gardel in care legendele se nasc la tot pasul, in cafenelele si librariile unde se danseaza milonga sau in peisajul dezolant al stradutelor orasului vechi. Un oras vazut ca un labirint: strazile au nume diferite de la o saptamana la alta iar oamenii isi schimba continuu starea de spirit, tonul si limbajul.

Daca nu ai sti ca este un spatiu real ai putea sa ti-l inchipui un alt Santa Maria, un refugiu imaginat de un scriitor in paginile unei carti. Descrierile iti lasa aceeasi senzatie de vis, de spatiu unde orice este posibil:

“Am avut senzatia ca in Buenos Aires-ul acelor luni firele realitatii se miscau in alt ritm decat oamenii si teseau un labirint in care nimeni nu gasea nimic si pe nimeni”.

“Intr-o sambata am mers pe jos pana la malul raului, traversand, chipurile, o cale ferata care, de fapt, nu exista si infruntand intunericul bezna din sud. Un vapor enorm cu toate luminile aprinse inainta in dreapta mea, dincolo de Fantana Nereidelor. Am avut impresia ca vaporul intra incet se strazile orasului, chiar daca stiam ca asta ar fi fost imposibil. Se misca printre cladiri cu cadenta unei camile fantomatice, in timp ce noaptea isi deschidea mana si arunca o spuza de stele.”

“Pe masura ce se innopta se umpleau cafenelele…Acolo, realitatea nu stia ce sa faca si umbla de capul ei, la vanatoare de autori care sa aiba curajul s-o povesteasca.”

16
Feb
11

Tra donne sole

Le amiche (1955) aduna gandurile, tacerile dar si tiradele a cinci femei din Torino in imagini de o eleganta desarvarsita. Pentru ca, asa cum m-a obisnuit, Antonioni lasa imaginile sa-si spuna povestea si nu incarca pelicula cu detalii lipsite de semnificatie. O fi considerat un regizor pretentios sau demodat dar asta cred ca mi-a placut intotdeauna in filmele lui, cum orice gest, orice privire are o poveste nerostita. Si nota aceea de nostalgie pe care o imprima oricarei imagini.

Le amiche preia subiectul unui roman de Cesare Pavese: Clelia se intoarce in Torino dupa o lunga perioada de absenta pentru a deschide un magazin si intra in cercul de prieteni al unei femei pe care o cunoaste intr-un hotel. Un cerc boem cu aparitii stilate, prezentari de moda si plimbari pe plaja din care mai fac parte un cuplu de artisti si o tanara care starneste ingrijorarea tuturor printr-un comportament de neinteles.

Eu l-am vazut ca pe un film despre singuratate si dezamagirea din momentul in care ne dam seama ca trairile si asteptarile noastre nu se regasesc in persoanele din jur iar confirmarea mult asteptata intarzie sa apara.

O alta tema ce apare in mai toate conversatiile sunt relatiile celor cinci distinse doamne: iubirea este privita de unele pragmatic, ca o simpla conventie sociala, o mondenitate, de altele ca ceva care poate fi trecut pe locul doi sau dimpotriva, lucrul la care li se raporteaza intreaga existenta. Cate personaje, atatea tipologii… Pornind de la asemenea discutii cred ca se poate interpreta mult mai mult dar las asta pe seama celor care se hotarasc sa vada filmul.

Actritele sunt foarte bine alese, printre aparitiile lor gratioase actorii din film trecand aproape neobservati.

Si poate a fost doar o impresie, dar Le amiche nu are acea lentoare din filmele de mai tarziu ale regizorului, nu mi-a lasat senzatia ca timpul trece mai incet.

 

15
Feb
11

La ce mai folosim cartile

Nu prea am preluat lepse in ultima vreme dar am promis ca voi raspunde la intrebarile despre carti ale Ancai 🙂

1. Aţi folosit vreodată o carte la altceva decât pentru lectură?

Doar in cateva situatii deosebite, si aici nu ma refer la asezat ceasca de ceai sau cafea pe carti. Mi s-a intamplat sa locuiesc cu chirie intr-un apartament fara prea multa mobila si cum nu-mi place sa nu am o noptiera sau un raft langa pat, am improvizat o noptiera dintr-o cutie pe care am umplut-o cu carti si am acoperit-o cu ceva. In facultate tin minte ca am ascuns cateva fotografii de o colega de camera si mai recent, acum cateva luni, cand pisica explora toate locurile ascunse din casa am folosit cateva carti sa-i blochez drumul in spatele canapelei.

2. Vi s-a întâmplat să citiţi vreo carte doar pentru că o citise persoana iubită?

Persoana mea iubita nu are aceleasi gusturi la lectura asa ca raspunsul ar fi nu. Dar nu duc lipsa de recomandari, multe carti mi-au devenit dragi dupa ce mi–au fost recomandate de prieteni.

3. Aţi avut vreodată prejudecăţi care să vă împiedice să citiţi o anumită carte?

Oh da…Nici nu as sti de unde sa incep. Cartile de self-help, chick-lit, Coehlo, Dan Brown, literatura SF, mai nou am prejudecati in legatura cu valul asta de scriitori scandinavi de care aud mai peste tot. Daca ar fi cartile la fel de bune ca filmele lor din ultimii ani ar fi ceva. Dar cand o sa ma apuc de una, nu stiu.

O alta varianta este cea a cartilor prea laudate de care nu am avut niciun chef sa ma apuc pentru ca aveam impresia ca stiu deja totul despre ele. Aici ar intra Toba de tinichea si Marea, Marea.

Imaginea de aici




Design a site like this with WordPress.com
Get started