peste întinderea sufletelor noastre
cade ceva
o toamnă, o zăpadă, un mormânt
ceva greu și ușor, ca o pasăre,
ca o nepăsare
ca o slujbă de maslu
ca un dumnezeu singur într-o biserică
cad departe
despărțirea celor care nu pot iubi
dorul celor care nu pot simți
cad persoanele
eutueleanoivoieiele
cad colibele lipite cu lut
cad oasele lipite cu carne
peste sufletele lipite cu vorbe
peste sufletele afurisite, părăsite, cu vâslele căzute
pur și simplu triste și încă vii
o cărare cu oameni tăcuți
jinduind la clipa ce a fost, ce nu a fost încă,
mirați că plouă
foarte mărunt
literele bibliei șterse de nisip
blestemul edenic și epavele de copaci
pe țărm
albe, uscate ca niște furci goale
mânăstirea săpată în stâncă unde clopotul
despică liniștea în ritm inegal
chipul, surâsul palid, vârful degetelor
oprite ca în cheseaua cu dulceață
a binecuvântare,
oamenii curați ca într-o cadră
jinduind
în chiliile precum cochiliile vechi,
precum sâmburii de pepene
doar vântul împărtășind taine, răsfoind
icoana soarelui
cu spini îmbobociți
dimineața păstrau parfum din filele cărților răsuflate
pe sub mâneci și după urechi,
mergeau către porțile liceului cu soarele în călcâie,
cu șepcile umbrindu-le sprâncenele,
deșirați de-a lungul aleilor cu salcâmi,
culegându-se dintre așchii și ciripituri
lumina era vicleană și părea rece,
ei creșteau fiindcă erau datori să crească,
făceau o concesie nemeritată de ceilalți,
cu pumnii ca niște pietre în praștie,
amenințau către roțile prinse cu șuruburi mari,
către autobuzele cu scări înalte,
era ceva plecat din arcurile genunchilor, de sub clavicule,
de sub acolada oaselor pieptului,
o lume poligonală, ortogonală și radicală
din fire vegetale rupte de-a lungul, din flaute cioplite
totuși cântau tare ca să spargă norii,
ca să li se piardă urma verde-amară de primăvară,
petele roz de pe chipul înăsprit
era o viaţă cu aromă dulce-acrişoară
cu mimi din boema murind în tremolo lent ca să plâng eu
pe o scenă ieftină la primul meu spectacol
şi bicicletele din belsize învârtind roţile lor de ciocolată
rulau în visele mele de novice la şcoala impresiilor subtile
erau câini care veneau ca în singur pe lume să mă întâmpine
în două labe când mă întorceam cu ghiozdanul în spinare
mergeau împreună cu mine pe toată strada ca oamenii
eu deschideam poarta mereu vopsită verde şi scârţâind
mă întindeam în şezlongul cu pânză dungată
citeam despre tamarinzii lui sadoveanu
dormeam în aşternut imprimat cu balonaşe
în cămările cu gutui viermănoase pe şifonierul vechi
era o lume în care nimeni nu minţea decât când spărgeau
ouăle de paşti cu un ou fals de lemn frumos cioplit
o lume în care nimeni nu se îmbăta cu vorbe în vânt
şi suflul vântului era doar atât până şi pentru don quijote
(februarie 2015)
şedeam smirnă în biserică
împreună cu o femeie peste care căzuse lumina
mă întrebam de ce unele poartă nume de zi
şi altele de noapte
de ce rămân în piatră ca sculpturile
toate cele cu care mă înrudisem
fiindcă nu aveam o soră adevărată
aş fi vrut să îi vorbesc
nu despre filozofi cum mărturisisem unui preot
ci despre muşcata mea roşie ca în pridvorul mânăstirii
despre lumina care trecea prin petale şi perdele
şi în definitiv de ce nu
despre floarea de ceapă ca un glob imperfect
şi atâtea alte lucruri frumoase
cum sunt frunzele de fasole ca nişte inimi
lipindu-se de mine într-o grădină mică
simple indulgenţe ale vieţii
în jurul casei
pretutindeni era tot mai curat
mai linişte
viaţa trecuse ca o călugăriţă îmbrăcată în negru
fără cusur
viaţa mă trăise
(mai 2014)
poate de vină sunt anii
vârsta la care femeile trecute îi repetă zâmbind
că ea este încă tânără
are bucătărie şi cămară ticsite cu condimente
şifonier cu lavandă şi săpunuri între cearceafuri
chiar şi trusă de manichiură
pentru zilele ploioase
în casa ei florile primite în dar
îşi pierd parfumul într-o oră
singurătatea roade cu măsele ascuţite
durerea o loveşte în cap deodată
ca o greblă pe care a călcat din greşeală
dar nu poate ţipa
stă dreaptă cu fruntea lipită de perete şi numără
de câte ori s-a îmbătat cu vise spumoase
ca şampania ţinută la rece cu dop puternic
sau câte coşmaruri au trecut ca argintul viu
în nopţile cu stelele ascunse
închise apoi în termometre
strânse lângă piept când are febră
numără de câte ori latră sau muşcă prezentul
ca un mops bătrân cu limba scoasă
îşi plimbă degetele pe stampe din trecut
acoperite cu un film roz de acuarelă
se gândeşte la viitor ca la o colecţie de caramele fără gust
care smulg dinţii din alveole
ea e doamna cu umbrelă pastelată vara
şi neagră corb la înmormântări
decembrie 2012
ești singur și e bine să îți intre mințile în cap
că ești singur,
că trebuie să te împaci cu dorul-durerilor toate,
cu dorul-lipsurilor toate,
cu dorul carnal și vesperal, rațional și matinal
citești clasici,
cauți comori vechi unde stai și numeri
bancnote false și bijuterii lucrate de pitici contrabandiști,
comori de iubire și onestitate, de perseverență
și fidelitate,
eroi cu inimă bună și haine ponosite, femei
pure și angelice
asculți bijuterii muzicale,
te temi și speri că alții te vor accepta,
așa serios și pacifist cum ești,
așa mânat de doruri nobile
către lumina care apare din suava reuniune
dintre spirit și trup,
peste linia orizontului buzelor și ochilor, peste cuvintele
care trec prin aer aburind oglinzile și geamurile
ești singur
ca un tablou nereușit dosit într-un pod,
ca un cartof încolțit într-o pivniță,
vrei să ieși din coaja ta,
dar trebuie să te împaci și cu asta
Acum am îmbătrânit,
îmi place să mă compar unui copac.
Cred că mişc braţele si picioarele
de bătaia unui vânt straniu,
şi sunt fericit
de această comparaţie.
În curând n-am să mă mai compar cu nimic,
n-am să mai mişc din braţe, din picioare,
iar cuvintele mele
nu vor mai semăna cu nişte frunze.
(fragment din poezia Mă asemui unui copac, de Nichita Stănescu)
e doar un chip frumos, fără pretenții de pictură
muzele albe 