Drumuri printre cuvinte, partea I și II

Voi trimite în eter pentru dvs. o definiție pe zi sau la câteva zile, un cuvânt care mi se pare interesant sau de care îmi aduc brusc aminte și eventual câteva cuvinte asociate și eventual câteva întrebări. Este vorba de drumul meu printre cuvinte, de sensuri, valori sau revelații proprii, nu este un text cu pretenții științifice.


Pangarul ( pl. pangare) este masă sau tejghea la care se vând lumânările la biserică, vânzare a lumânărilor în biserică, venit realizat din pangar.
În afară de aceste sensuri, există și sensul de loc de vânzare al mai multor artefacte bisericești.
Cuvântul este asemăntor, în mod ironic, cu cuvântul pângar și verbul a pângări.
După cum poate știți, cuvântul anluminură – fiindcă aminteam de lumânări și lumini, se referă la ilustratii ale manuscriselor medievale, efectuate mai ales în scriptoriile mânăstirilor.
Important era odată și cuvântul care desemnează pe cel care avea grijă de îndreptarea flăcărilor lumânărilor, scurtând sau îndreptând fitilul, sau schimbând poziția lumînării, sau stingându-le cu un instrument special, adesea cu tijă și clopoțel în capăt, dar nu îmi amintesc aceste două cuvinte – mă puteți ajuta? Sau ele nu există?
O altă conexiune fonetică se poate face cu cuvântul filumenist – care desemnează pe cel care alcătuiește o colecție de cutii de chibrituri sau alte obiecte legate de chibrituri – sens care nu apare pe internet în dex, dar acesta este, iar etimologia spune clar că e un cuvânt cu origine atât în limba greacă (sufixul philo – fil-) cât și latină (lumen – lumină).
A nu se confunda cu filomela – un cuvânt învechit desemnând privighetoarea. Se presupune că numele privighetorii pleacă de la verbul a priveghea.
Dacă vă gândiți că eu spun elucubrații – atunci să vă amintiți că acest cuvânt – elucubrație – e împrumutat din franceză și s-a format din latină, de la lucubratio – care înseamnă a lucra sau a studia noaptea, la lumina lumânării sau a unei lămpi.

Acum, despre –logii.
Sufixul -logie provine din limba greacă, din sinteza mai multor cuvinte – logos însemnând idee, rațiune, cuvânt, iar logia fiind discursul, rostirea, tratarea unui anumit subiect. Astfel cunoaștem multe științe – ca discursuri raționale, inteligibile, despre diverse obiecte de studiu – cum ar fi filologia (atașamentul față de cuvinte, idei, discursuri, povestiri), etimologia ( discursul despre adevăratul, originarul sens al cuvintelor), biologia (discursul despre viață), entomologia, farmacologia, virusologia și alte ramuri ale medicinii – cu excepția câtorva, precum pediatria, psihiatria, geriatria, care conțin în sine sufixul –iatro (iatrikos – ιατρικος)- vindecare și iatros, ῑ̓ᾱτρός – medic, în limba greacă).
Alte cuvinte, care nu desemnează științe sau domenii de studiu, se termină tot cu sufixul -logie, cum ar fi:

  • Eulogie – format din –eu (εὐ ) – bun, prosper, fericit, norocos, potrivit , cum apare în cuvinte precum euforie, eufonie, eutanasie, eufemism și -logie, are sensul de euharistie, fiind preluat din limba latină ca atare, fiindcă pleca de la sensul originar de bine-cuvântare în limba greacă.
  • Trilogie – trei discursuri sau povestiri care alcătuiesc un tot – așa cum în Grecia antică cuvântul desemna trei tragedii prezentate publicului cu ocazia serbărilor dionisiace sau altor festivități.
  • Analogie – preluat ca atare din limba latină și greaca veche, unde prefixul ana (ἀνα )putea să însemne și repetarea unui lucru.
  • Apologie – discurs rostit în apărarea cuiva, reamintind de Apărarea (apologia) lui Socrate, dialog platonic socratic.
  • Tautologie – originar în greaca veche, unde tautos (ταὐτός) însemna ”același”.
  • Antologie – antos (άνθος )însemna în greaca veche flori, așadar antologie s-ar traduce prin culegere de flori, deoarece inițial reprezenta o culegere de poeme scurte și epigrame; regăsim aceeași idee în antologii poetice numite florilegii.
    Sunt prezente și cuvinte care includ prefixul logo- , cum ar fi logoree, logopedie, logocentrism, iar cuvântul logo înseamnă simbol, semn grafic pentru marca unui produs, a unei firme.
    Acestea ne aduc cu gândul aproape de cuvinte familiare care încep cu silabele logo, fără a avea sensul a ceva rațional sau logic sau legat de cuvinte și vorbire: logodnă, logofăt, sau logostea (cuvânt ce apare în descântece).

Pagină albă

unii oameni scriu povești frumoase
despre salvarea prințeselor și fetelor întemnițate
despre ochii pruncilor și frământatul pâinii
despre violete și gențiane și dansul lebedelor

adesea mă întorc cu privirea spre tinerețe
și toate minunile pe care le-aș fi scris atunci
atâtea povești încât aș fi avut nevoie de o carte magică
care să se șteargă și să se scrie în fiece clipă

dedesubtul lucrurilor erau mereu alte lucruri
dar niciodată nu încercam să le dau de gol
cele ascunse trebuiau să rămână așa
prinse în nori sau încleștate sub pământ

dar acum văd că toate acelea sunt deșarte
toate plăcerile și bucuriile și momentele sublime
nu sunt decât trenuri de marfă ruginite
care trec dincolo de barieră fluierând

asemenea e și orice suferință, orice noapte
orice durere sau dezamăgire, orice lucru urât
tot lipsite de noimă și la fel de goale și ele
precum un zâmbet de conveniență sau o lacrimă falsă

trece timpul meu și înțelesul lumii e prea clar
prea limpede ca să mai am ceva de spus
certitudinile dor, adevărurile sunt precum gheața
și nu este nimeni să mă lege la ochi

frumusețea este doar o iluzie subiectivă
pentru care nu mai există oameni mai bătrâni ca mine
ca să o pot dărui lor

labirint

aici sunt două drumuri
pe unul urci când cobori și pe altul cobori când urci
ai grijă unde-ți umblă mintea
dacă nu, mergi și spală pardoseala sălii de bal
acolo nu e interzis cu mătura și vrăjitoarea

te apropii de centrul labirintului
de unde nu vei mai putea să te întorci
nu mai ții minte drumul pe care ai venit, ce faci?
aduni cu unghiile nisipul
ca o pasăre ce moare
lași dâră pe unde mergi și speri să nu vină ploaia
până când descifrezi drumul spre ieșire

ești femeie, nu-i așa?
îți amintești vag cum te chema pe numele de fată.
mintea bărbatului fără femeie e ca o nucă goală
lumea lui e perfectă, dar stă pe loc

citești?
ca orice femeie citești cărți pentru femei
aici toate cărțile sunt așa.
scrie: cunoaște-te pe tine însăți
căci atunci vei ști totul
cum sunt oamenii, ce este viața, ce e mișcarea

ți-e frică
eștio femeie singură în această situație
în plin câmp pustiu
ți-e teamă că ești păpușa unui bărbat
și te întrebi de ce oare pentru ei toți contează doar trupul
și frumusețea lui trecătoare
poate tocmai de aceea, eternitatea ne-ar plicitisi

Între noi

ce frumos ne șade în arena circului
veșnic fideli și învinși
purtători de stigmate
cu buzele sărate
păstrând în căușul palmei praf de stele
cu ochii încărcați de noapte gesticulăm și ne expunem
inimă de carton perforat
partitură muzicală deteriorată
ne scundem lacrima printre clapele pianului
nu putem îndura frumusețea perfectă
a acordurilor finale
strigăm în golul din noi înșine presto presto presto

am și eu două fire de trandafir
doi prieteni mesteceni
doi dușmani cu ghimpi
îmi caut și eu copilăria prin cârciumi cu poze sexi
molcom murind între ziduri mucegăite
prin fumul de țigări de lunatici amărâți
un om ce poartă cenușa cuvintelor la piept
perorând lamentații poetice

frumoasă e tăcerea dintre noi
dar deocamdată e o tăcere de om singur
simt că suntem ceva împreună eu și restul lumii
o specie cu vase comunicante
o Veneție într-un golf cardiac
ne purtăm corăbiile către Murano
încetul cu încetul ne preschimbăm în sticlă
până când pereții noștri încă rezistă

apoi cântă păsările
și bijuteria strălucește

Este, nu este

Este pace, bunica bate la război.
Este război, nepotul bate toba.
Este pace, cartea bate filmul.
Este război, viața bate cartea.
Este pace, țăranii bat spicele.
Este război, doamnele bat covoare.
Este pace, copiii bat mingea.
Este război, bătrânii bat coasa.
Este pace, inima frumos bate.
Este război, oamenii se bat în piept,
În ziduri și clopote bat.
Este pace.

Plusvaloare existențială

La orice vârstă, sănătos sau orice fel de boală sau handicap ar avea, fie că e șomer, freelancer, pensionar sau angajat, omul e dator să încerce să își câștige cât mai bine existența. Câștigarea unei existențe fericite nu e doar rodul banilor, deși contează și ei, ci se bazează pe continua autodepășire – posibilă și la vârste înaintate, în același timp cu fenomenul firesc al îmbătrânirii. Depășirea de sine nu este decât un indicator de performanță, căci ceea ce contează este câștigarea existenței prin muncă sau exercițiu fizic și intelectual, ca un fel de modus vivendi. Cu alte cuvinte, ne menținem în formă și acesta e un câștig benefic și pentru noi și pentru restul familiei și societății. Benefic e și tărâmul afectiv, ce poate fi sursă zilnică de bucurie și experiență pozitivă, alternând relaxarea și emoția în ritmul propriu individului.

Al doilea aspect important este că, pe lângă câștigarea existenței zilnice, omul trebuie să atingă un nivel optim al autostimei sale, să fie mulțumit că trăiește ”as good as it gets”, adică cel mai bine posibil, după ce a făcut tot ce putea face mai bine, conform aptitudinilor sale și condițiilor de mediu – adesea descurajante. Dar asta nu contează, în ritmul propriu nouă devenim performeri mai buni și ne câștigăm existența optim prin exerciții de imaginație, lectură sau studiu, yoga sau sport, artă sau plimbări în natură etc. Dacă mediul e defavorabil, putem cel puțin fi mulțumiți de ziua noastră de muncă și tot avem cum să mulțumim lui Dumnezeu, dacă suntem creștini. Dacă împrejurările sunt triste, deschidem sufletul și pentru tristețe, cel puțin pentru a nu deveni mecanisme goale care scârțâie din osii, oameni de tinichea înțepeniți, care ar da totul pentru a avea o inimă adevărată. Începutul zilei și pregătirea pentru somn sunt momentele cheie ale autoevaluării, dar să nu uităm că și somnul poate fi o experiență plăcută și revigorantă și vom face tot ce ne stă în putință pentru aceasta.

Așadar, ceea ce contează e plusvaloarea existențială, modul în care reușim să facem ceea ce ne stă în putință într-o situație dată, întărit de modul în care suntem mulțumiți că am făcut ceea ce puteam face. Chiar dacă boala sau vârsta ne dau impresia că regresăm, putem întotdeauna să depășim starea actuală, avem opțiunea să înaintăm zilnic pe diverse planuri existențiale, să descoperim un alt sens al dictonului ”citius, altius, fortius”.

rugă

mă aplec în genunchi
în fața voastră,
robi ai lui Dumnezeu
Adam și Eva,
oameni născuți vii,
oameni puri și simpli
oameni încă legați de placenta minciunilor
și convențiilor și pactelor cu alți oameni,
oameni liberi…

în fața voastră copii,
și maturi și invalizi
a celor fără susținere
și a celor care susțin piramide de oameni
a celor care se joacă, pozează, visează,
iubesc…

și mă rog
vouă și dumnezeilor voștri,
și îngerilor voștri păzitori
călăilor și temnicerilor
cârciumarilor și bucătarilor,
medicilor și profesorilor
înțelepților…
vouă mă aplec și mă rog

răspundeți-mi
răspundeți-mi chiar dacă tac
chiar dacă nu vă privesc
nu vă înjur, nu vă laud,
răspundeți-mi cu vorbă la vorbă
cu tăcere la tăcere…
atingeți-mi măcar umbra
dar nu desenați în nisip chipul meu
nu mai gândiți despre mine din depărtare
căci sunt aici

ca un leagăn fără prunc
ca un pom fără păsări
ca un om

învârtită

frunză verde de lemn dulce
chiar în sat la noi la cruce
vin ficiori din patru sate
cu cămeșile curate
și cu brâie negre, late

fetele cu flori în ie
ce-au fost la cules de vie
cu păr negru, sprâncenate
cu cosițele pe spate
vin să fie iar jucate

și să vadă de-au noroc
să se-nvârtă cu mult foc
fete tinere, vezi bine,
să ofteze, să suspine
după cum le șade bine

geaba clopotul iar trage
geaba câte-o vită rage
babele boscorodesc
și copiii iscodesc
jocul vesel și drăcesc

ba mai iute și cu spor,
ba mai blând, încetișor
până când luna răsare
bate inima mai tare
și mai furi vreo sărutare

printre gene câte-o fată
te privește dintr-odată
și de-ntrebi ea râde toată
că-i intrase praf în ochi,
să nu-i fie de deochi

două frunze, două cepe,
fetele nu poți pricepe,
și un fir de busuioc
ca la joc să ai noroc
floricică roșie foc

Arhetip

când soarele aleargă în miriști și-n răstoaca aburindă
cu iepe negre alăptându-și puii, în seri patriarhale,
când iarba își înalță sulițele, cu stele prinse de armura greierilor

îmi trec prin sânge clopote de departe,
din dealul domol al unei biserici adormite,
cu sfinții mucenici aburcați în spatele stranelor,
atât de tineri, ca niște frați gemeni umăr lângă umăr,
precum oștirea care își apără cetatea

și în mine au crescut aceleași ziduri, cu turnuri și șanțuri,
simțite sub golul rotund al tălpilor,
copil bătrân ce-și amintește chipurile ce au fost demult,
grăind prin buzele fierbinți ale semințelor de grâu

Hidrografie

apa care mă gândește tace răspicat,
îmi fură gândurile precum torentul fură peștii morți,
stuful și resturile de papură, mătasea broaștei,
și tace la fiecare piatră pe care o mângâie,
tace la fiecare parte din corpul meu pe care o fabrică
și o lasă pe pământ ca pe-o dovadă

tot așa sângele, sângele îmi gândește buricul
de când mă aflu în pântecul mamei,
îmi gândește culoarea sfârcurilor, firele albe
din labirintul de pe scalp, pe care nu le vopsesc,
că tot făpturi ale lui Dumnezeu sunt,
precum și apa din ventriculii din creier îmi gândește
fluturele viu al minții și visele hidropice și dorințele în cascadă,
cu sentimente care se înlănțuiesc în arcuri reflexe,

apa e viața care mă sapă,
ea știe să lase la iveală culorile curcubeului,
ea incizează osul și netezește nucleii nervoși,
lasă formă gândurilor și lasă semnătura ei în formele lumii,
canioane străvechi care mă recheamă trup și suflet,
unde apa m-a lăsat ca pe o amprentă
m-a copiat ca o mască mortuară și a trecut prin mine
rostoglind hohote de plâns