Lună: august 2022

Amar

Unde vetrele sunt reci
Iar semințele sunt seci,
Tu, biet om pierdut pe drum,
Vraiște și praf și scrum,
Dor și amintiri duium,

Suflet, pustiu zi de zi,
Cu șuvițe argintii,
Plângând vremea care-a fost,
Fără căpătâi și rost,
Flămânzind din post în post,

Suflet, copt ca luna plină,
De stejar la rădăcină,
Noaptea – ochi de căprioară
Ziua – nucă verde-amară,
Iarnă fără primăvară,

O să-ți cos trei bumbi la spate
Din trei dinți mai vechi de lapte
Ca să nu uiți de alean
De pământ transilvănean,
De norodul pământean,

Să nu uiți crucea din deal,
Din împădurit Ardeal,
Clopotul de la răscruce,
Apa clară, vorba dulce,
Ce te duce și te-aduce…

Imago

Printre pietre cuvântul e abrupt, rupt de sus. Stelele clipocesc
lumină și neliniște. Pietrele sunt inimi îngropate demult.
Nu ele tac, ci noi amuțim în preajma lor, ori poate adormim,
culcați pe-o parte, respirând ca niște copii.
Tăcere! Inima noastră e înfășată în scutece noi.
Creștem odată ce vântul rupe din carnea pietrei, ne-o oferă
s-o respirăm ca pe-o mireasmă veche.
Ca pe-o pernă pentru podul palmelor după rugăciune, după ploaie.
Creștem odată ce gândul ne înalță munți pe care îi venerăm.

Mireasă e piatra pentru ochiul vânătorului de giuvaere.
Abecedar al unor civilizații ostenite.
Ca și Pigmalion, noi ne oprim din drum în fața formei împietrite,
din drumul nostru, săpat de râul neprielnic al sorții,
de zbuciumul datoriei de a înflori și a ne ofili
și vorbim pietrei – mulțumescu-ți, fecioară, că mi-ai dat viață,
mie, muritor de rând.