Pare ciudat poate că mă refer detailat la un fapt de bună credință și iubire – dar am mai făcut asta, mereu am gândit la fel și acum gândesc tot la fel, cum am gândit de fapt încă din adolescență.
Mă refer la atitudinea de întâmpinare a unui om.
Un om e o sărbătoare care ni se oferă fără costuri, unul din lucrurile bune pe care le putem prețui.
Dacă întâlnim – căci nu întotdeauna avem ocazia să întâlnim alți oameni – atunci trebuie să avem o anumită atitudine de întâmpinare a acelei minuni ce ni se oferă.
Trebuie să nu aruncăm în inconștient iubirea aceea luminoasă și mare, frumoasă și nesăbuită față de semenii noștri – și prin aceasta nu mă refer doar la cei care ne seamănă sau care poartă în ochi și în cuvinte o parte din munca sau ideile noastre, cei care sunt colorați în culorile noastre trupești și sufletești – ci la oameni de toate felurile, de la un capăt la altul al curcubeului caracteristicilor umane – și nu are rost să ne rușinăm că avem o idee ”romantică”, învechită, o idee care pare naivă și copilărească despre oameni, anume că îi privim drept ceva minunat – în orice caz nu suntem mai proști dacă ne ferim să privim oamenii mai mult ca pe niște obiecte sau mijloace de satisfacere a nevoilor și ambițiilor noastre.
Pot fi oameni buni sau răi, proști sau deștepți, plicticoși sau amuzanți, importanți sau neînsemnați, dar să nu uităm că sunt oameni – același miracol sau minune, aceeași construcție fantastică și ei toți vor fi mai mult sau mai puțin afectați sau influențați de gândurile și sentimentele noastre – să nu uităm că nu putem ființa decât prin și pentru oameni – că suntem nimic și nici măcar nu putem gândi corect departe de membrii speciei noastre.
Iată un om – iată deci o ocazie să ne bucurăm!
Omul e în mod deplin un miracol, o citadelă a naturii, o cetate a lui Dumnezeu, o capodoperă.
Tot ce cunoaștem sau simțim e datorită altor oameni pe care i-am întâlnit.
Fiecare clipă, de-a lungul unei scurte vieți – căci tare trecătoare este – poate fi sărbătoare. Fiecare întâlnire cu alții este un caleidoscop al fericirii.
Omul are un chip care ne încântă văzul, chiar dacă e bătrân sau bolnav – e adevărat că unii oameni au aspect dezgustător, dar putem privi întotdeauna partea bună a situației și adevărul în față – poate că omul nu are vină că a devenit sau s-a născut așa…
Glasul omului – fie că vorbește, fie că șoptește sau cântă, poate fi prilej de bucurie, ne putem simți fericiți să înțelegem alți oameni, să ședem cu gândurile și emoțiile noastre la marginea spațiului în care locuiește, undeva în psihismul universal, alt om.
Mulți se gândesc la excepții sau la lucruri neplăcute, cum ar fi limbajul vulgar sau agresiv al unor oameni, violența fizică, viciile care le retează sănătatea – noi trebuie să avem o atitudine de întâmpinare cu respect, înțelegere, bunăvoință și, dacă unui om îi lipsește educația, putem suplini noi, prin atitudinea sau psihicul nostru, acel gol.
Omul e muritor, dar viața, în fiece clipă, compensează lipsa nemuririi, ne captivează și ne vrăjește.
Trebuie să privim cu drag orice întâlnire cu alții, inclusiv cu cei care păcătuiesc prin a fi mizantropi – un fel de mascată ură și dispreț față de sine însuși, un fel de atitudine defetistă, de renunțare la speranță și implicare.
Altfel, oamenii sunt frumoși toți, corole de minuni, tabernacule pentru lumini, și noi iubim locul de unde izvorăște umanitatea în fiecare.
muzele albe 