Impecabil

această femeie spală rufele
le usucă și apoi le împăturește frumos
atât de frumos încât parcă sunt la magazin
atât de repede de parcă e un geniu al îndoirii rufelor
femeie asta e cămașa mea pe care o port doar de o zi
lasă că oricum spăl și e mai bine să miroasă frumos
femeie asta este cămașa mea albă
și nu are nicio pată niciun fir de praf
lasă că o spăl repede să poți merge la biserică

nu se știe de ce femeia continuă să spele
fie că este vară sau iarnă
fie că este sărbătoare sau zi lucrătoare
femeie nu te mai obosi atâta
dar ea continuă să spele de cinci ori pe săptămână
rufă cu rufă, cârpă cu cârpă, albe sau colorate

lasă spune femeia rufele sunt ca niște urme
nu numai de murdărie
ele au mirosul fericirii sau necazului
mirosul banilor sau sărăciei
mirosul plictiselii
dacă nu le spăl ele îmi aduc aminte de ziua de ieri
dacă nu le spăl calc de două ori în același loc
lasă să fie ca neaua să nu mai știm ce am făcut
unde am fost și ce ne-a lovit sau ne-a bucurat
să nu mai repetăm aceleași greșeli
să nu mai simțim să nu mai gândim
ca mai demult
să fie viața nouă și proaspătă tot timpul
să nu vină la noi aceeași apă, același aer
să nu adormim de tot sau să murim înainte de vreme
ca melcii în cochilie

Balanță

Bărbatul acesta face dragoste cu mine
Greu, ca o mașină de treierat iarba,
Ca o damigeană cu vin negru e capul lui
Când apasă pe vinele gâtului meu prelung.

Are o casetă cu cheie, din fier forjat
Grea ca orice pacoste peste inima mea,
Are sute de plumbi de pescuit și gloanțe în șosete
Cu care îmi mângâie gleznele subțiri.

E greu ca leșinul, greu ca mlaștina,
Când mașinăria iubirii lui se pornește.
Abia îmi trag sufletul să respir,
Abia îmi dau deoparte vălul de pe ochi.

Dar bărbatul continuă să muncească trupul meu.
Din greu. Poate că va trebui să mă las să cad,
Să visez că sunt totuna cu pământul. Poate chiar sunt.

Marină

nalbă albă, nalbă mare, fetele la scăldătoare,
valul fuge către mare, un bărbat trecând călare…
un ștergar pătat de soare, nalbă mare, fată mare
e subțire, se topește pe picioare

cel mai adesea priveam soarele cum apune, tot mai însângerat, de la o zi la alta, brun-chihlimbariu, ca mierea de pădure. ca pielea de gușteriță mi-era pielea, strepezită, oferită privirilor bărbatului care era ca un soare și nu credeam că vântul adie ca să aducă cuvântul, ca să-l scoată din gâtlejuri încordate, din pumni și picioare, din mușchii mari ai pieptului. și inima ca o pasăre care țipă să zboare, să lunece prin colțuri, să iasă dintre gratii. și soarele mă chema către el, uitasem că și eu eram soră de soare, eram atunci doar o corabie care respiră cu toate pânzele, cu un echipaj revoltat care bate cu disperare în fier și în lemn până se deschid porțile cerului, și cad apele toate deodată și vântul delirează. și oamenii calmi încercând să oprească ruperea punților, dar e prea târziu. nesăbuința a învins.

furtună pe mare, gheață și foc, ceas de amar și nenoroc,
nuntă și joc, fată cu ghioc

o semnătură incizată, ca o ștampilă pe spinarea unui tablou,
gigantic și încă viu, sub penelul care l-a jupuit

geografie

acasă, în micul meu borcănaș cu dulceață,
am prieteni stele și soare și prieteni cu aripioare,
am prieteni din pampas, deșert și landă cu înflorită lavandă,
care mă țin de mână când merg prin ceață.
căci, pe ici pe colo, mă întâlnesc cu cărți cu poze, cu atlase, cu enciclopedii
și cu literatură în care se vorbește despre aici sau oriunde, despre bătrâni și copii.

dar și despre lucruri venind din alte meleaguri, legume, fructe, ierburi sau flori,
care se hrănesc cu iubirea mea și ochii mei strălucitori.

deci probabil că asta e pacea și înțelepciunea tibetană
și ce frumos cântă cocoșii în limba lor sudamericană.
sau vrăbiile ca în atâtea locuri, căci multe lucruri sunt la fel,
greierii sau cosașii sau micuții brotăcei.

și pentru ca totul să fie cu rimă, mai sonor,
am și o pisică pe care o cheamă pisi, ca pe calculator.
tot ceea ce contează în borcănașul meu cu dulceață
este să te trezești vesel de dimineață.

Versuri

mi-am dorit verandă când eram copil, eu nu am călătorit nici ca globetrotter prin bucurești, nici ca arheolog al diferitelor cartiere din diferite evuri parcă, într-un oraș crescut ca o ciupercă pe principiul serelor comunicante – exhaustiv și purtător de grijă de la sine al ecosistemelor și sociosistemelor care cresc și descresc și se susțin unele pe altele
eu nu aveam verandă, dar bunica mea m-a dus în vizită la un văr care avea un balcon închis și o soție verona, ce amintește de verona italiană, de filmul veronica se întoarce
față –verso – epoca revoluțiilor sfârșitului de mileniu a adus izul interbelicului în nările flămânde ale populației și spiritul versatil al piețelor de larg consum, căci bunica spusese că nu trebuie să uit două lucruri – că istoria se repetă și că pământul e rotund – poate ambele teorii false, spune azi scepticul ce sunt
politicieni veroși, mallul veranda, versiunea aniversară a istoriei, saltul brutal în lumea mileniului trei, verbalizarea excesivă, versetele satanice, veridicitatea scăzută a știrilor tv, nevrozele din jurul indicațiilor ortografice și ortoepice vernaculare, toxicitatea culorii vermillon de odinioară
și ave verum pentru că pământul poate e aproape rotund, dar numai cartografii bătrâni știu

Om -omenie – umanitate

Pare ciudat poate că mă refer detailat la un fapt de bună credință și iubire – dar am mai făcut asta, mereu am gândit la fel și acum gândesc tot la fel, cum am gândit de fapt încă din adolescență.
Mă refer la atitudinea de întâmpinare a unui om.
Un om e o sărbătoare care ni se oferă fără costuri, unul din lucrurile bune pe care le putem prețui.
Dacă întâlnim – căci nu întotdeauna avem ocazia să întâlnim alți oameni – atunci trebuie să avem o anumită atitudine de întâmpinare a acelei minuni ce ni se oferă.
Trebuie să nu aruncăm în inconștient iubirea aceea luminoasă și mare, frumoasă și nesăbuită față de semenii noștri – și prin aceasta nu mă refer doar la cei care ne seamănă sau care poartă în ochi și în cuvinte o parte din munca sau ideile noastre, cei care sunt colorați în culorile noastre trupești și sufletești – ci la oameni de toate felurile, de la un capăt la altul al curcubeului caracteristicilor umane – și nu are rost să ne rușinăm că avem o idee ”romantică”, învechită, o idee care pare naivă și copilărească despre oameni, anume că îi privim drept ceva minunat – în orice caz nu suntem mai proști dacă ne ferim să privim oamenii mai mult ca pe niște obiecte sau mijloace de satisfacere a nevoilor și ambițiilor noastre.
Pot fi oameni buni sau răi, proști sau deștepți, plicticoși sau amuzanți, importanți sau neînsemnați, dar să nu uităm că sunt oameni – același miracol sau minune, aceeași construcție fantastică și ei toți vor fi mai mult sau mai puțin afectați sau influențați de gândurile și sentimentele noastre – să nu uităm că nu putem ființa decât prin și pentru oameni – că suntem nimic și nici măcar nu putem gândi corect departe de membrii speciei noastre.

Iată un om – iată deci o ocazie să ne bucurăm!
Omul e în mod deplin un miracol, o citadelă a naturii, o cetate a lui Dumnezeu, o capodoperă.
Tot ce cunoaștem sau simțim e datorită altor oameni pe care i-am întâlnit.
Fiecare clipă, de-a lungul unei scurte vieți – căci tare trecătoare este – poate fi sărbătoare. Fiecare întâlnire cu alții este un caleidoscop al fericirii.
Omul are un chip care ne încântă văzul, chiar dacă e bătrân sau bolnav – e adevărat că unii oameni au aspect dezgustător, dar putem privi întotdeauna partea bună a situației și adevărul în față – poate că omul nu are vină că a devenit sau s-a născut așa…
Glasul omului – fie că vorbește, fie că șoptește sau cântă, poate fi prilej de bucurie, ne putem simți fericiți să înțelegem alți oameni, să ședem cu gândurile și emoțiile noastre la marginea spațiului în care locuiește, undeva în psihismul universal, alt om.
Mulți se gândesc la excepții sau la lucruri neplăcute, cum ar fi limbajul vulgar sau agresiv al unor oameni, violența fizică, viciile care le retează sănătatea – noi trebuie să avem o atitudine de întâmpinare cu respect, înțelegere, bunăvoință și, dacă unui om îi lipsește educația, putem suplini noi, prin atitudinea sau psihicul nostru, acel gol.
Omul e muritor, dar viața, în fiece clipă, compensează lipsa nemuririi, ne captivează și ne vrăjește.
Trebuie să privim cu drag orice întâlnire cu alții, inclusiv cu cei care păcătuiesc prin a fi mizantropi – un fel de mascată ură și dispreț față de sine însuși, un fel de atitudine defetistă, de renunțare la speranță și implicare.
Altfel, oamenii sunt frumoși toți, corole de minuni, tabernacule pentru lumini, și noi iubim locul de unde izvorăște umanitatea în fiecare.

pro

protestăm
îmbrăcați ca gardienii
împotriva încadrării vieții în categorie de handicap
împotriva privirii vieții ca privată de frumusețe
împotriva privirii vieții ca rețetar și inventar
de suplimente psihologice motivaționale
de acatiste pentru nezilele săptămânii
împotriva terariilor sufocante

protestăm împotriva marșurilor și zâturilor
și protestelor împotriva altor proteste
pro-teste