Lună: octombrie 2022

Probabil că nu sunt nici prima, nici ultima care avansează ipoteza că Biblia e un text circular, astfel încât Apocalipsa poate fi ipotetic urmată de Geneză. Diverse mitologii enunță propria lor cosmologie prin omoruri sau nunți de giganți sau titani – astfel încât din dinții unui uriaș iau naștere de exemplu munții, din măruntaie apar diverse alte atribute ale Terei. Acest gen de cosmologie e întâlnit în cazul mai multor civilizații, ca mit fondator, după care urmează epoca oamenilor obișnuiți, fie că sunt sau nu eroi exemplari. Ulterior, pe panta descendentă a unei civilizații, elementele culturii respective infuzează o cultură până atunci minoră, find transcrise drept alte mituri fondatoare.

Creștinismul propune o divinitate pervazivă – Dumnezeu există peste tot și continuă să existe și după vremea Genezei. Interpretarea Genezei biblice prin prisma teoriilor științifice este o tentație a multora, fiindcă se pot găsi corespondențe între cele două. El creează lumea prin intermediul simbolurilor, adică a cuvintelor, și funcționează ca un fel de gigantic computer, ale cărui părți componente sunt diversele ipostaze, obiecte sau fenomene ale lumii, interconectate logic. Separarea pământului de apă în ziua a doua poate fi acceptată și de știință – drept formarea continentului Pangeea – iar crearea lui Adam și a Evei drept construirea primilor androizi supuși voinței divine, care vor veghea la bunul mers al lucrurilor în lume, unde deja existau alți oameni primitivi ș.a.m.d. Fiindcă vorbeam despre știință și dogmele ei putem observa atributul de circularitate al teoriei Big Bang-ului.

Cicularitatea este o funcționare logică distinctă și predilectă a gândiri omenești – și ne place să ne imaginăm că sfârșitul unui lucru nu e chiar sfârșit, ci o revenire la origine și un nou început. In extremis ea este o tautologie și o lege de conservare a substanței. Explicațiile cauzale devin adesea axiome circulare, cauza se explică prin efect și reciproc. Lucrul acesta este vizibil în numeroase creații culturale – literatură, știință, religie, mitologie. Un alt tip de funcționare asemănător este dihotomizarea, care permite jocul dintre unitate și fracție sau multipli și este deci o cale predilectă a diverselor clasificări și definiții.

*

Iată răspunsul meu concis la problema universalelor, pe care nu o mai explic, căci și elevii de liceu o cunosc din manualele de filosofie.
Universalele sunt și nume și realitate în aceleași timp, dar în sisteme de referință diferite.
Ca rezultantă a gândirii, ele sunt doar concepte și se explică prin achizițiile lingvistice de-a lungul vieții – limbajul oral, scris, limbi străine, limbaje artificiale etc. S-a scris foarte mult în ceea ce privește filosofia limbajului, iar psihologia explică și ea formarea conceptelor și relația complexă dintre gândire – memorie – limbaj.
Să luăm un exemplu – există bomboane roz, volănașe roz, trandafiri roz – rozul atașat acestor obiecte este o proprietate generală a lor, ca un fel de numitor comun. Este acest roz atașat obiectului? Din punct de vedere al percepției obiectelor individuale, culoarea roz aparține imaginii lor și se explică prin neuropsihologia percepției și prin proprietățile fizice ale sistemului ochi-retină-scoarță cerebrală și ale undelor electromagnetice care îl stimulează – frecvență, amplitudine, durată. Saturația culorii este dată tot de proprietăți fizice ale obiectului perceput, ale aerului, ale ochiului. Însă noi cunoaștem și conceptul de roz, adică rozul ca substantiv, concept care nu depinde direct de tipul obiectului roz. Putem să ne imaginăm și elefanți roz. Rozul este un concept aproape de concret și include mai multe tipuri de roz – mai către alb sau negru sau către alte culori. Există rozul în mod real, poate fi el palpat sau înțeles ca un lucru real, așa cum putem atinge petalele roz ale unui trandafir? Din punctul de vedere al sistemului de concepte al unei limbi, rozul este doar un nume, un cuvânt atașat multor realități tangibile – nu ne referim aici la sensul figurat al cuvântului – anume a vedea viața și neacazurile inerente ei în roz. În același mod se formează și funcționează și conceptele mai apropiate de capătul abstract al dimensiunii concret – abstract. Și ele sunt doar vorbe cu care descriem o realitate. Deși aproape de concret, rozul e totodată un concept cu grad mic de generalitate, existând puțin feluri de roz. Un concept general este conceptul de felină, care include mai multe specii și indivizi. Concepte abstracte ar fi frumusețea, care e și general, existând multe feluri de frumusețe sau conceptul de infinit, abstract și aproape de individual. Aceasta dacă gândim în sensul coordonatelor carteziene ale conceptelor – cele două axe fiind valoarea de concretețe și valoarea de generalitate.

Cealaltă fațetă, existența reală a conceptului roz sau a altora e simplu de dovedit. Putem închide ochii și ne putem imagina sau putem reprezenta culoarea roz, rozul în general, la fel cum ne putem imagina obiecte colorate în roz. Pe ecranul mental lucrurile nu sunt gri, ci au culori mai mult sau puțin definite. Dacă nu credeți aceasta, încercați cu un cuvânt oarecare – să spunem mamă, care poate fi și el reprezentat în interiorul nostru, ca un sunet, cu frecvență mai mică sau mai mare, cu timbruri diferite, vorbit sau cântat etc. Mai simplu chiar – putem să ne cântăm singuri în gând o melodie, fie ca voce, fie ca sunet produs de pian, de clopote, de fluier etc. Este chiar posibil, cu puțin efort, să ne imaginăm un timbru încă neinventat al unui instrument inexistent pentru redarea acelei melodii. Astfel redăm concepte precum nota la, nota sol etc. La fel și rozul, îl putem imagina în absența lui. Este evident deci că cel puțin unele concepte concrete, dar și generale totodată, pot fi reprezentate mental, deci există real în biochimia și biofizica sistemului nostru nervos central. Și, dacă nu acceptăm teoretic această existență, dacă credem că microsoapele aduc doar iluzii și electrozii pe scalp nu spun nimic real sau că rezultanta bioelectrică la nivelul individului nu e constantă pentru toate aparițile cuvântului roz în viața sa, atunci vom fi obligați să acceptăm că o anumită conformație sau configurație neuropsihică pentru evocarea culorii roz de exemplu – probabil specifică fiecărui individ, ca urmare a drumului său individual de succesiuni stimul – reacție de-a lungul vieții – are origine într-o conștiință universală, de asemenea reală, un argument posibil pentru existența divinității – sau cel puțin al unui sistem ierarhic și ecologic, în care indivizii sunt sfere concentrice sau nu, al unui psihism universal, al unui sistem conceptual universal. Astfel, plecând de la conceptele concrete, putem construi și concepte abstracte, de la cele individuale putem ajunge la general și îl putem explica drept ceva real, o constelație de nuclei sau centri nervoși sau un tipar universal ca rezultantă a stimulărilor individuale. În acest mod putem atașa o componentă reală, evident diferită de la individ la individ, conceptelor cu grad mare de abstractizare. Toate cele spuse evocă binecunoscuta zicală că vorbele dor, că au un efect direct asupra mediului, fie și doar microscopic, sau asupra individului.

În aceeași manieră putem avea rozul stocat pe hard disk-ul computerului. Sau dimpotrivă, el este doar o rezultantă a funcționării lumii circuitelor electronice. Problema dacă lumea computerizată este mediul nostru înconjurător sau dimpotrivă este parte din noi înșine necesită altă discuție.

Despre moarte se vorbește, cu acord tacit, cu o notă de evlavie, reverență, teamă.

Este cel mai prăpăstios teren de discuție între membrii speciei umane, care nu se vor obișnui niciodată deplin cu condiția existențială de muritori sau trecători printre cele trăite. De altfel, verbul a trăi, cu sensul său tranzitiv, include deja în sine sensul tragic al trecerii, al apropierii de granița dintre morți și vii.
Spunem așadar că ne-am trăit tinerețea, ca și cum am îngropat-o, am terminat-o – la fel spunem că am trăit bucurii sau necazuri, ca și cum le-am consumat și simultan ne-am consumat pe noi înșine.

Copiii, în general, nu se gândesc la moarte, decât când trec prin situații care impun acest lucru, cum ar fi mersul la o înmormântare, pierderea unui membru al familiei. Observarea unui mort poate fi o experiență șocantă, neplăcută – așa cum de pildă mi s-a întâmplat și mie în copilărie, când am fost la prima mea înmormântare – aceea a unei bătrâne de peste 90 de ani, în satul bunicilor. M-a dezgustat faptul că erau multe muște pe cadavru și că, fiind cald, moarta intrase în descompunere și se topea parcă, un firicel gălbui-roșiatic i se prelingea la colțul gurii, pe gât și haine. Și mirosul dulceag și neplăcut. Prin filtrul acestei traume din copilărie am continuat să privesc morții care au urmat în viața mea – respectiv pe bunici, pe tata – când deja aveam 34 de ani și trecusem prin sala de disecție la facultatea de medicină. Nu i-am atins și m-am ferit să sărut icoana așezată de preot în acest scop pe pieptul mortului. Pur și simplu am văzut morții drept sursă de microbi și murdărie și nu i-am atins nici cu mâna din acest motiv, fiindu-mi teamă de microbi. Când pe pieptul tatălui meu mort am văzut un mic păianjen alb, am rugat-o pe mama să îl ia de acolo. La înmormântările a două din rudele mele nici nu am participat, de data asta din alte motive – legate și de regretul morții lor și ideea că era mai bine când trăiau.

Să ne amintim că părintele Zosima, considerat sfânt în timpul vieții, care, datorită ”duhului putreziciunii”, cade în dizgrația poporului la scurt timp după ieșirea sa din rândul celor lumești. Să ne amintim și romanul Toamna patriarhului și mirosul de ”mare hoit” la începutul scrierii.

Este moartea necesară? mă întreb eu. Cei mai mulți vor răspunde că da, că moartea, ca și distrugerea, sunt necesare pentru a permite schimbarea, progresul, renașterea, creația. Mulți cred, poate nejustificat, că creșterea demografică prea mare va dăuna ecosistemului în care trăim. Dar ei nu pot judeca perfect acest lucru. Pot oare oamenii să fie siguri de valorile demografice prezentate în sursele publice de informare? Adesea ele pot fi depășite de realitate, nu putem fi siguri că nu sunt tot un fel de minciună sau propagandă, așa cum sunt adesea știrile politice. Ar trebui să numărăm deodată oamenii vii prin imagini din satelit. Ar trebui să salvăm cifrele în locuri bine tăinuite și protejate, inclusiv în memoria vie a unor creiere puternice, și să verificăm iar peste mai mulți ani. Sau poate că alții consideră că – având în vedere progresul civilizației din ultimii ani (tot un fel de date statistice, nivel de trai pe cap de pământean), poate că nu am atins încă cifra optimă de locuitori ai planetei. Chestiunea e deosebit de delicată și nu este rostul nostru să speculăm în această direcție. Ideea celor mai mulți e că fără moarte nu putem naște alți oameni la infinit, deci moartea e necesară. Așadar, fără nicio ranchiună, putem accepta acest lucru normal și putem mulțumi grațios lui Dumnezeu sau naturii sau altor oameni care ne ușurează trecerea în altă lume. Nu, departe de mine a justifica crimele sau injustiția! Mă refeream doar la circumstanțe naturale, la necazuri care apar în propria noastră viață din cauza altora în mod indirect, fără ca ei să poarte o vină conștientă. La ceea ce ne incumbă de la sine, în rostul firii și în sensul unei morți ”bune”. În general nu vrem să murim ”cu zile” și vrem să murim de moarte ”bună”. Simplificând, vrem să murim ca niște animale, curați și naturali, adică nu prin război sau crimă, nu prin sinucidere.

Personal, eu am încă încredere în mecanismul de autoreglare a sistemului om-natură și în rostul morții naturale, dacă ea se produce. Cu toate acestea, fiindcă suntem ființe raționale, este bine să avem o dimensiune etică a conduitei, nu doar o platoșă sau o mască pe care o purtăm când ne gândim la moarte. O binecunoscută autoare, care ulterior s-a sinucis (statistic se spune că artiștii se sinucid mai mult decât alte categorii profesionale) spunea că a muri e o artă și ea știe să o cultive foarte bine. Totuși, eu rămân la ideea mea că moartea pas cu pas – prin boli sau bătrânețe – este mai ecologică și mai prietenoasă cu societatea în care trăim și cu mediul natural, căci e vorba de ruptura uneori dureroasă, cu consecințe neplăcute, a morților violente. Eu prefer, dacă e necesar, să accept o moarte normală, pentru a nu strivi corola de minuni a lumii. Suntem cu toții datori față de ceea e iubim, ceea ce deja am trăit și suntem responsabili și e decizia noastră conștientă ce facem în acest sens. (Mărturisesc că la un moment dat am încercat să mor, datorită unei dureri fizice, nu psihice, înfiorătoare – dar eram prea tânără pentru a fi deja un om responsabil. Unii sinucigași efectiv nu au nicio vină și mi se pare monstruos să îi culpabilizăm pentru ceea ce nu au greșit.) Un lucru inerent civilizației este includerea bolnavilor în sistemul de tratament medical, un lucru normal și el, care funcționează sinergic împreună cu celelalte compartimente ale vieții sociale.

Altfel, mă înscriu și eu în rândul celor care privesc moartea cu evlavie, fiindcă moartea este ca floarea care cade și nimeni nu poate să ne-o trăiască – numai noi înșine putem călători în această vale a suspinelor.

Iubirea, ca și creația, se poate manifesta doar întru sine. Întreaga viață, omul e condamnat la singurătate. Personalitatea unui geniu poate să coincidă cu întregul univers și e clar că în acest caz creația lui este întru sine însuși – în relații cu întreaga lume în măsura în care aceasta este introvertită, convertită la coordonatele psiho-intelectuale ale creatorului. Adică, prin devenirea sa de-a lungul vieții, geniul leagă diverse alte nuclee sau instanțe psihice exterioare eului său într-o țesătură proprie care corespunde propriilor sale atribute. O parte din fiecare alt lucru sau fenomen poate fi personalizat în sinele propriu. Iubirea, aparent dăruită celor diferiți sau diferite de sine însuși, este mai degrabă iubire maternă sau paternă pentru o parte din sine, fără a fi necesar să cădem în capcana explicațiilor ce fac recurs la tipologii sau patologii narcisice.

Același univers este personalizat de alți creatori în moduri specifice lor: ceea ce este necunoscut se reduce de fapt la o parte din sine aflată încă în inconștient.
Pentru indivizii aflați în universul filial, o creație va fi cu atât mai ușor acceptată cu cât este mai necesară legic, cu cât este mai familiară lor, deoarece a fost déjà repetată – imaginată sau verbalizată de sinele patern. Avem deodată revelația, momentul a-ha, care aduce în planul conștiinței noastre inovația, deoarece ea este pregătită conceptual de către o creație conceptuală anterioară. Astfel apar invențiile și adepții acestora, astfel se creionează receptarea unui act artistic, căci orice operă de artă are nevoie de receptor pentru afirmarea acesteia. Mai înainte de orice trebuie să existe un ton de apel, un semnal wi-fi adecvat.

Dacă gândim înainte de a vorbi sau de a scrie, atunci suntem mai bine înțeleși, prin porțile pe care le deschidem în anticamera societății. Asemenea, putem avea impresia că iubim ceea ce ne este diferit, în realitate ne iubim pe noi înșine. În realitate suntem singuri și iubim doar modul în care psihicul propriu incizează realitatea, modul în care biochimia proprie permite uimitoare concatenări ale arcelor reflexe, pe care noi le numim emoții și sentimente. Psihicul nostru nu se ancorează direct în psihicul omului iubit, ci prin mediul social și natural, unde are importanță modul în care noi înșine reacționăm fizic și psihic la diverse și complexe programe ale obiectelor și fenomenelor, modul în care ne transformăm noi înșine odată cu lumea din noi înșine. În realitate nu putem cunoaște ceea ce este în afara noastră – e o imposibilitate logică – și tot astfel iubim doar ceea ce ne este propriu. În tinerețe iubirea erotică pare să deschidă misterioase lumi necunoscute, un motiv fiind acela că tinerii încă nu au avansat mult în planul descoperirii și cunoașterii de sine. La maturitate însă, lumea este mai mult închisă în sine și astfel locusul de control al sentimentelor este intern și individul proiectează ideile doar pe ecranul său interior, cu alte cuvinte iubește ceva ce îi este cunoscut, nu cade în capcana unor atribuiri eronate sau a gândirii magice care transformă persoana iubită într-o forță supranaturală.