Farmacopee

bunica avea o bătaie de inimă așa iute și slabă
încât teii dădeau multă floare și rod
cu frunzele lor ca inima, cu florile lor cu esență bună de luat
ca să se potolească galopul vieții,
mii de inimioare avea pretutindeni traista ciobanului
multe și roșii erau roadele de păducel
când peste casă cobora soarele către asfințit
iar inima ei pâlpâia

apoi am înțeles că lumea e o oglindă mare,
că ne trezim deodată copiați sau imitați ca într-un mulaj de lut
că Dumnezeu ne recunoaște, ne hrănește
așa cum mama își recunoaște copilul de la piept
………….

primăvara aceasta au murit nucul și trandafirul meu urcător,
nu au mai ajuns la linia de sosire,
jocul de-a anotimpurile i-a aruncat deoparte
ca-ntr-o retortă pământul a întors viața retezată către cer
și e tot mai multă buruiană, floare cu ghimpi sau urzică

când un om pleacă departe se rupe un deget, un ochi,
un suflet frate își pierde aripa
în finalul concertului solistul face pace deplină cu orchestra
așa cum sufletul meu se trece, păpădie cu păpădie,
floare înțeleaptă ce-n miezul ei adună fiere și miere împreună

și în definitiv încă nu m-au mâncat moliile, încă nu sunt bătrână
moliile simt mirosul de femeie bătrână, ori altfel de emanație
nu știu nici eu ce
poate că înainte să mor
vor zbura din mine câteva molii sau doi-trei fluturi,
cât ai bate din palme

sive natura

viața creștea din mine
încolțea alb, gelatinos, ca un cartof
restul putred rămânea pe dușumea, cu mirosul acru îmbâcsit
ca un ciorap de damă plin cu alți ciorapi făcuți ghem,
stors de sevă și mototolit

și acum mi-e greu să simt viața mișunând și forfotind
îmi este mai străină decât cărțile sau discurile de vinil
pielea, blana, ghearele, ochii
îmi par inventate de biologi sau taxidermiști ageamii
întreaga lume animată e pentru mine adesea grețoasă și artificială

cu toate acestea iarba și copacii le simt ca pe un leagăn
cu prunc frumos,
o suavă îmblânzire a pietrelor și luminii

când eram copil creșteam și eu, dar printre vechituri
ca un bătrân exilat într-un sâmbure de cais –
așa era copilăria mea

Numai tristețea

ploaia aceasta e străină de mine, nu o iubesc
știu că undeva
un om singur a adormit recitind o carte din copilărie
într-un colț al streșinii un singur țurțure picură
ca inima unui ceas vechi
peste capul lui înclinat pe o pernă
rece și murdară
cum să iubesc așa o ploaie, când sufletul acestui om cade
printre câini care îl latră fiindcă
nu îi recunosc mirosul de om bun și singur?

și ceața, căzută ca din lună
e ca un prosop umed și rece pe șira spinării
iar omul abia cum începe să vadă prin geamul tulbure
fiindcă e singur și casa lui nu se mai vede deloc de peste drum
cum a putut să se înșele?
e bună sau rea ceața care îți deschide ochii?
viața pe care o iubea așa mult este ca un film
într-un cinematograf de cartier
mai are puțin și cade dacă nu se trezește
ar da orice să se rupă funia de lumină care îl leagă de ceilalți
să fie liber ca pasărea
și să rămână doar tristețea pe care păsările o cântă

eu merg în neștire cu umerii gârboviți, ca un om învins
îl iubesc, iubesc, iubesc pe acest om trist
și cerul albastru și clar

Viață misterioasă

Părintele Irinel Azianul, preot în apropiere de Râmnicu Vâlcea, dusese o viață lungă și îndestulată în rugă, dar și în cunoaștere a lui Dumnezeu prin firea lui inteligentă și curioasă față de ceea ce e bun și util. Preotul obișnuia să spună că el e ca un om de știință sau ca un filozof, numai că el nu se cunoaște pe sine sau pe om în general, ci cunoaște prin toate pe Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu, deci numai obiectul de studiu diferă. Noi, preoții, suntem mai modești, gândea el, fiindcă astfel noi de apropiem de adevăr cu evlavie și respect și nu e nevoie să distrugem ca să înțelegem ceva, și totodată nu așezăm în centrul teoriei noastre omul, creatură fragilă și supusă erorii, ci divinitatea, omul fiind un mijlocitor al voinței și creației divine, prin urmare o unealtă oarecare, o realitate de tranziție, prin care indirect înțelegem dumnezeirea și creațiile sale. Omul este doar codul care ne permite să descifrăm limbaje vechi și mistere asemenea.

Și fiindcă cerul este și a fost locul predilect al epifaniilor, al aparițiilor în slavă ale persoanelor aflate în locașurile sfinte ale raiului, Irinel Azianul a purces mai întâi la descifrarea semnelor cerului în raport cu mersul vieții omenești. A adunat o mulțime de însemnări într-un caiet gros, în care își nota despre lună și stele, despre soare în toate anotimpurile și despre toate felurile de nori și la răsărit și la apus și despre toate felurile de ploi sau ninsori, de ceață, de vânt, și multe altele încă. În același timp își însemna cum și ce făcea el în același timp, cum și ce gândea, cum se simțea și cât era de sănătos, ce bucurii sau necazuri avea, precum și toate evenimentele mai importante din comunitate. De două ori pe an trăgea linie și aduna concluzii despre lucrurile și fenomenele care se repetau de mai multe ori sau aveau ceva în comun. Dar dacă era o eclipsă de exemplu, își punea un semn de întrebare – de unde să știu eu sigur că e eclipsă și ce e aceea? se întreba el în stil cartezian, biserica nu spune nimic clar despre eclipse, decât că au existat simultan cu martiriul vreunui sfânt – dar eu nu port trage concluzia că mă dor ochii sau oasele dacă e eclipsă sau din cauza aceasta, fiindcă eclipsele sunt rare și acelea pot fi doar coincidențe excepționale.

După vreo zece ani, timp în care copiii i-au crescut mari să meargă la școală, Irinel colecționase mii de observații și sute de concluzii. Abia acum vedea el roadele răbdării sale. Acum putea citi cerul zilei și nopții aproape în întregime și prezice sau explica ascunsele cauze ale diverselor fenomene aparente.

Irinel era un bun observator și ținea minte totul pentru a scrie în caiet seara. Vedea că trifoiul înalt se asociază cu mai puțini credincioși la slujbă. Tăia concluzia pripită, nu asta era cauza. Dar nu putea nega că dacă la asfințit norii au culoare de păcură vânătă, îl va supără în curând sinuzita cronică, la fel ca întotdeauna. Mai mult decât atât, devenise și un bun observator al stărilor sale sufletești și al durerilor trupești, astfel încât știa exact ce fel de durere de cap sau de burtă se asocia cu norii zdrențuiți peste tot cerul. Începuse să creadă că o anumită stare a vremii era asociată cu moartea sau botezul unui anumit tip de enoriaș.

Ceea ce preotul Azianul știa, și verificase de multe ori era că cerul curat ca lacrima Născătoarei era mereu datorat bunei înțelegeri, păcii, calmului și fericirii, exact așa cum cred toți. Și la fel era și în familia lui.

După mai mulți ani, sofisticata teorie gnoseologică a părintelui Azianul a început să șchioapăte și toate predicțiile sigure pe care obișnuia să le facă pe baza ei au început să nu se mai adeverească. Preotul s-a întrebat dacă nu cumva omul determina, tot printr-o mediație divină, fenomenele meteo sau alte obișnuințe ale vieții pământului și tutoror creaturilor, văzute sau nevăzute, târâtoare, umblătoare sau zburătoare. Totuși, nici așa lucruruile nu se mai potriveau ca mai demult. Irinel îmbătrânise și avea drept ajutor un proaspăt absolvent de teologie, căruia nu îndrăznea să îi explice ce crezuse el odininoară că era adevărat. La un moment dat a traversat o criză de conștiință și credință, specifică mai degrabă adolescenților, nu unor bătrânei care par cumsecade și buni, cum de altfel părea și preotul Irinel. A început să rătăcească printre scripturi și chiar picturi de maeștri, dintre care unele litografii circulau încă printre credincioși, cum ar fi Madona Sixtină a lui Rafael, în care în mod bizar și incomod apar în plan secund, pe fundal, capete de îngeri ce dau un aer misterios și întunecat viziunii. A început să vadă peste tot numai erezii și impedimente pe calea mântuirii.

În final s-a resemnat și a recunoscut că greșise. Necunoscute sunt căile Domnului a devenit, ca și în alte astfel de cazuri, butada lui preferată. Era bătrân și înțelesese aceasta, înainte de a fi prea târziu. Abia acum surâdea senin și împăcat cu soarta.

etern și feminin

cavalerul își ridică din praf armura în vreme ce soarele
privește peste umăr
bate o rază spre crângul cu salcâmi uscați care fluieră
sub chiciură
peste secole de vifor și ceață
vor fi alte drumuri întretăiate, răscruci ale vieții
alte turniruri cu ochii semideschiși, alți învinși care
se lasă învinși de dragul spectacolului

don quijote nu s-a născut femeie
dar, în adâncul sufletului, asta este
pentru bărbat nu mai există de mult povești
la vremea când hambarele sunt goale primăvara
și firul ierbii răzbate greu și plictisit de moarte
doar câte un șoricel fugărit de mâță mai crede în aventuri

noi ne retragem în viziuni hiperrealiste
ne predăm resemnați destinul altor generații
murim cel mai adesea cu emoțiile deja consumate

Mănâncă și taci!

Era odată un om, nici prea tânăr, nici bătrân, nici prost, nici deștept, nici frumos, nici urât. Ca toți oamenii obișnuiți cu viața se căsătorise, avea copii, ținea cu sufletul la nevastă și prețuia, dar nu în bani, munca pe care o făcea.

Într-o zi, ca din senin, deși ploua, s-a așezat singur la masă și a vrut să mănânce, dar hrana i se topea printre dinți; oricâte linguri ducea la gură mâncarea dispărea în gura lui, iar el nu se sătura, ba chiar era mai flămând, din ce în ce.

Bietul om s-a speriat ca de moarte și a înțeles că nu poate să se plângă nimănui, că probabil ar fi fost închis la nebuni. Nici la preot nu se putea duce, îi era frică. Poate că sunt mort și nu știu asta, și-a spus el cu groază. Ce se vor face nevasta și copiii mei, cum să le explic?

În seara aceea s-a dus oțărât la culcare, dar nici nu a putut adormi, a închis ochii prefăcându-se că doame, ascultând cum respiră în somn soția lui. În cine aș putea avea încredere, se întreba el. Unde aș putea să caut ajutor?

Dimineața s-a pregătit de muncă în tăcere și s-a dus la serviciu ca de obicei, dar nu a plecat nicăieri în pauza de masă, ceea ce i-a nedumirit pe colegii lui, care știau că e lacom și mâncău.
După trei zile foamea devenise insuportabilă și el a început să hoinărească amărât pe străzi, acolo unde nu cunoștea pe nimeni, ca să nu îl creadă lumea nebun. Îi era foame și s-a apropiat de o casă veche cu tencuiala căzută și a dat să guste din ea, o bucățică mică de tot, și pe furiș, privind în jur, ca să nu îl vadă nimeni. Apoi încă o bucățică mică, fiindcă nu îi plăcea gustul și avea astfel impresia că foamea i se mai domolește, dar, ca un făcut, tecuiala îi dispărea în gură ca și mâncarea de acasă. Iar casa se refăcea la loc, la fel de miraculos, astfel încât nu rămânea vreo urmă a lăcomiei lui.

După alte câteva zile de hoinăreală a început să se obișnuiască cu senzația continuă de foame și, tot pe furiș, a început să mănânce casa lui proprie, moștenire veche de familie, bucată cu bucată, mai întâi zidurile dinăuntru, apoi geamuri și uși iar la sfârșit a ras cărămidă cu cărămidă exteriorul casei. Lăsa semn mic cu creionul unde rămânea cu gustatul – tot pe furiș, să nu îl vadă ai casei, făcându-și chipurile de lucru – la sfârșitul zilei, și apoi continua de unde rămăsese, în ziua următoare. A încercat să mănânce din același loc, dar a doua oară era prea greu să muște și gustul era insuportabil. Altfel, pentru ochii vecinilor și familiei, nu era niciun semn că el ar fi mâncat casa în acel loc.

După ce a terminat de mâncat casa, a trecut la consumarea grădinii și curții, pom cu pom, fir cu fir, și s-a bucurat că mai erau și păsări și alte mici vietăți. A consumat pisica și câinele cu multă plăcere, a ros pietrele și a mestecat fiarele ca pe niște caramele. Apoi iau trebuit vreo cinci ani (fiindcă între timp devenise expert și mânca tot mai repede, chiar numai văzând cu ochii), să termine de mâncat întreg orășelul. În sfârșit, cu părere de rău și găsind un pretext, și-a luat la revedere de la ai lui și a plecat în bejenie unde vedea cu ochii, ca în povești.

După ani și ani a descoperit că, în mod uimitor, cărțile sunt mult mai hrănitoare și a început să devoreze biblioteci întregi, filă cu filă. Cărțile aveau, fiecare, alt gust și era ca și cum îi aduceau, pe tavă, întreaga lume. La un moment dat și-a amintit de soție și copii și a început să plângă. I se părea că se vindecase – înghițise într-un final toată lumea cunoscută de om. Se simțea alt om și nu îi mai era foame, decât rar. Ajunse din nou acasă, apoi încercă să își convingă soția să îl primească înapoi. În bucătărie era un miros îmbietor de mâncare caldă. Se așeză la masă, i se puse o porție de tocăniță în farfurie – el încercă să spună ceva și frumos și adevărat, fiindcă nu se mai hrănise de mulți ani cu mâncare obișnuită și acum știa totul, era înțelept fiindcă deja mâncase totul – dar soția îl opri cu un gest scurt, spunând: mănâncă și taci! și el așa a făcut de-atunci.

Joacă

precum un preot, copilul vorbește cu păpușile și mașinuțele lui
le sfințește, le botează, le consacră
clădește biserici și palate pentru ele
mai mari decât hangarele pentru avioane, mai mari
decât luna și soarele

numele pe care el le dă sunt vii
poveștile pe care le citește se schimbă de la o clipă la alta
faptele lui sunt deschizături în scrinurile cu comori

copilul se joacă cu capetele bătrânilor, cu vârfurile ierbii
cu norii zglobii
îi descântă să plouă
și toate lucrurile dau să crească precum terciul vrăjit din ceaun

el nu înțelege nimic, ca un sfânt care oficiază miracole
se joacă cu noi toți de-a lumea mare
și noi ne lăsăm cu sufletul sub tălpile lui, nu crâcnim
ca păpădiile furate de vânt