ora25

nu mai ştiu exact ce-a fost, dac-a fost lopată, sau rangă, sau târnăcop, ştiu că nu m-a lovit în moalele capului deoarece, întâmplător, stăteam cu capu-n jos. ştiu că am primit lovitura în secret, eram doar noi, mă dureau picioarele şi deja mă văitam că vreau să mor. – bine, mai-nainte ai zis că te dor picioarele, acum deodată vrei să mori! – da, m-am răzgândit. şi-atunci m-a lovit. dar nu cred că voia să-mi facă rău. n-am apucat să-l văd la faţă pentru că până m-am ridicat în capul oaselor se făcuse deja întuneric; am ieşit în fugă pe scări, am apăsat pe câteva sonerii, mi-a plăcut ce mi-a dat şi, uitând ce urgenţă aveam, m-am pus pe cântat. la soneria cu ciripit şi la cea cu lătrat mi-a plăcut mult să insist; n-a ieşit niciun chiriaş, în schimb pisica din ghenă a scăpat şobolanul din gură, iar mie, deşi nu mi-e frică de şobolani, mi s-a părut că văd în ochii lui o licărire de ură; aşa că m-am retras sub cearşaf. când au venit bucătarii eu încă mă jucam de-a cortul şi de-a beduinul în cămeşoaia cu ursuleţi. m-am mirat că m-au crezut moartă, mai ales că mă gâdilau îngrozitor la transport şi râdeam în hohote, smucindu-mi tălpile din mâinile lor; dar m-am mirat şi că nu m-au trântit prea tare, păreau să nu fie marcaţi de rutină, m-au pus chiar într-o poziţie comodă în maşină, de parcă urma să le ţin de urât. atâta îmi amintesc.

peştişorul de aur venise şi se învârtea de zor pe cercurile de sârmă din jurul capului meu, pe care instalasem beculeţe pentru legat fluturii în serie şi-n paralel. – hai să-ţi ghicesc în cărţi, mi-a zis. nu vreau. – hai să te spăl pe cap. – nu vreau. – hai să-ţi împletesc un spic. nu. – hai să-ţi împletesc o dorinţă. bine. i-am zis atunci să-mi împletească în cap un lanţ. peştişorul a zidit mai întâi o fântână, a îngrădit-o cu un foişor de lemn albastru, a pus o roată iar pe ea a înfăşurat un lanţ. în gât simţeam apa de izvor şi muşchiul depus pe piatră, prin coaste îmi cobora o răceală întunecată, m-am aplecat şi am băut direct din găleată, apa îmi intra puţin în nări. puteam să mă înec bând din oglindă, faţa mi se lăţea cumva şi tremura ca o gelatină, când ridicam fruntea, mi se lipeau de ea şuviţe muiate. pe obraji îmi rămâneau mânuţe de frig. peştişorul tremura lângă mine: – aruncă-mă în apă, odată! l-am pus cu grijă în mine, lăsându-mi capul descoperit. mi-era frică să nu mi-l răstoarne motanul, aşa că l-am sprijinit cu un guler bufant, din ceară. din fântână urcau miiiiiiii de glasuri de păsări, urechile îmi creşteau la loc, trilurile îmi forau în timpane şi mă desfundau până la os. nu era nicio pasăre în jur. ciripiturile erau în schimb vizibile, se răsuceau în fire de aur. am vrut să respir şi deşi prin asta am oprit tot-tot, nu mi-a părut rău. a căzut o seară. era mare cât toată planeta, cred. peste degete mi-au crescut unghiile dispărute, în doar un minut. mă uitam la ele şi mă întrebam dacă aveau să se oprească. pe tălpi mi-au apărut arsuri şi firmituri de pământ. nu mă uitam în ochii nimănui, dar ştiam că tu te uiţi în ai mei, chiar dacă îi mişcam în aşa fel încât să-ţi fie de-adevăratelea greu. când ţi-am trimis un tremur din colecţia mea de dârdâieli şi scuturături, pe scoarţa copacilor tăi au izbucnit cristale gălbui.

iată ce întâmplare: căutând o imagine pentru postul ăsta, am dat de acest peşte + dialogul lui, peşte care vorbeşte pe această copertă de preafrumoasă carte. am vrut apoi să caut altă poză, dar m-am răzgândit. dacă peştele aşam a vrut, eu aşam îl las.

Ieri seară, pe epiderma iglunară a răsărit, ca din pământ, monumentul iglumelcului necunoscut. Ne-am îndrăgostit de el boureşte şi cercetându-i trupul cu atenţie, am văzut că de fapt e făcut dintr-un corn de melc mamut. Poartă mesaje din partea continentelor scufundate şi, foarte important, are un ochi de zi şi-un ochi de noapte.

Monumelcul ne-a fost dăruit de cea mai bună prietenă a lui Greuceanu cel încă răvăşit de bunătăţile şi pupăturile pe care le-a primit.

.
Cu ajutorul indicaţiilor mesmeice şi crocolilice, supuşii iglumelcului au conceput prima metodă de destorturare, numită descolăcirea chinezească. Prin intermediul sistemului trifazic de fototeză, fotoantiteză şi fotosinteză, se lucrează asupra colăcirii, astfel încât momentul dispariţiei ei totale să determine căderea unui strop de rouă zen pe creştetul torturatului.