ora25

Mulţi şi-l trăgeau de pe ochi, încercând să-şi alunge tulburarea mintală, unghii roşii sfâşiau la el, căutând culisele sau scenele sau partea cealaltă, văzută de toţi, de feţele de porţelan se electriza, de obrajii de porţelan se lipea, păpuşile de porţelan îl respirau şi-l plângeau, era aerul lor şi lacrima lor, se mototolea în suspine obosite şi adormea lângă ceaţa căzută pe podea, paradoxal, condiţia de voal era o condiţie grea, se schimba după cum bătea vântul în fereastră, în fereastră vântul bătea după cum mişca motanul din coadă, după cum ridica o labă, o menţinea în aer până se hotăra, o lăsa cu bufnet pe pervaz sau, dimpotrivă, o lansa spre o pană; era pâclă pentru ochi sau culoare pentru corpuri, era cocon transparent sau con luminos, înăuntrul lui se desfăşurau o infinitate de lumi, el era globul de cristal în care se întrezăreau, el le făcea părelnice, le desubstanţia, era cea mai artificială dintre aure, cea mai secretă dintre armuri, sideful care lamina amintirea, gelatina care închega durerea în os, fumegăria soră cu sticlăria, sticlăria soră cu bulbul de brânduşă, blana de albină şi blana de stamină, răsuflarea vântului tăind răsuflarea lăstunului, sclipirea de zahăr din ochii măgăruşilor orbi.

The six changing shapes in the video are called attractors.They are graphical forms of a simple mathematical formula attributed to Peter de Jong. At any given moment the way a single attractor looks depends only on four numbers. A slight variation in these numbers can remarkably change the appearance of an attractor. This is why there are so many different shapes and while the numbers change continuously during the video, the shapes are so fluid, fleeting and flickering. Every frame of the video consists of 600,000 black points on a white background. There are 4,000 frames and therefore the whole video is a dance of 2.4 billion points conducted by a mathematical formula.

Peter de Jong formula:
x’=sin(a y)-cos(b x)
y’=sin(c x)-cos(d y)

*

1.

„Bunica mea mea cu o foaie de varză momind iepurii prin uşa cu plasă şi alegându-l pe bunicul din toate animalele, nu, ce prostie, găsind un iepure, evaluându-i oasele în timp ce-l strângea în braţe şi animalul, fără să înţeleagă, un mic suspin fericit, a început să înţeleagă abia când bunica a încetat să-l mai strângă şi l-a atârnat de urechi, a înţeles cu mai mult de o secundă înainte ca o lovitură la ceafă şi odată cu lovitura la ceafă tot ce înţelesese s-a isprăvit nici măcar n-a mai observat-o pe bunica mea care îl întindea pe genunchi strângându-l din nou în căutarea cuţitului din şorţ ca să-l despice dintr-o tăietură – Nu-ţi fac niciun rău linişteşte-te, separând măruntaiele cu degetele ca să nu-i facă niciun rău (…) – Un moment, adică bunica mea apucându-mă ca şi cum aş fi fost un iepure şi n-am băgat de seamă nici lovitura la ceafă nici ligheanul la picioarele ei, am simţit palma care îmi mângâia spatele evaluându-mi carnea, m-am interesat – Nu sunt slab doamnă? şi bunica fără să răspundă apucându-mă de urechi, ridicându-mă în aer şi când bunicul – Repede… despicându-mă dintr-o lovitură de la gât la burtă”.

2.

„Inteligenţa ta ascuţită mă doboară ca şuierul unui glonte: un tir precis, nimicitor de fapte, concluzii şi sensuri care nu-ţi lasă dreptul de a riposta. Isus şi Bernanos au avut dreptate, tu şi Ecleziastul nu. Există fericire iar suferinţa nu e opusul ei ci poteca îngustă pe care o străbatem aplecaţi, târându-ne printre mărăcini spre poiana îngustă scăldată în argintul lunii, în care domneşte tăcerea. Desigur, nu ai uitat vestita lege din introducerea la Ana Karenina, când Tolstoi, învăluit într-o pelerină de divinitate rustică, pluteşte deasupra haosului, plin de mărinimie, răbdare şi compasiune, declarând din înălţimea sa cerească că toate familiile fericite se aseamănă între ele, pe când cele nefericite sunt nefericite fiecare în felul său. Am tot respectul faţă de Tolstoi însă eu cred contrariul: majoritatea nefericiţilor se zbat în suferinţele lor conform aceleiaşi formule fixe, repetând unul din cele patru cinci clişee uzate. Pe când fericirea e un obiect fin şi rar, ca un fel de vază chinezească, puţinii care au ajuns la ea au gravat-o semn după semn, fiecare după propria imagine, propriile măsuri. Ca scoica care îmbrăţişează un corp străin care o răneşte dar pe care îl transformă într-o perlă proprie”.

3.

„Dacă laşi cuvintele să te consume, poţi uita de foamea prezentului şi poţi intra în arena nimbului de subzistenţă. Unii spun că discuţiile despre mâncare au şi valoare nutritivă. Oamenii fantomă mor întotdeauna în somn. Alte morţi sunt mai spectaculoase. Cum ar fi Alergătorii. Când vine timpul ca un alergător să pornească spre cursa finală, el atinge simultan punctul de forţă şi de slăbiciune supremă. Teoretic, poate alerga la nesfârşit, dar în acelaşi timp, corpul lui şi-a epuizat toate resursele. Dar mai există clinicile de eutanasiere şi cluburile de asasinate, în schimbul unei cotizaţii modeste, ţi se repartizează un asasin. Cu toate acestea, adevărata problemă nu e niciodată lipsa milei. Nimic nu se rupe aici mai degrabă decât inima”.

4.

„Măcar atunci când era el plecat, ar fi trebuit să fie şi ea absentă; n-avea ce căuta alături de cele care existau cu adevărat. Ar fi trebuit să se facă nevăzută ca orice arătare, să se strecoare într-o oglindă, să alunece ca o umbră şi să dispară. Faptul că nu o făcea, au tras concluzia reginele în carne şi oase, era tocmai genul de necuviinţă la care trebuia să te aştepţi de la o fiinţă imaginară. Nicio femeie reală nu fusese vreodată aşa de nepretenţioasă, de o atenţie perfectă, infinit de disponibilă. Era o pânză umflată de briză. Noaptea, stătea sub cupola mică de la ultimul etaj al pavilionului Panch Mahal şi scruta depărtările în aşteptarea regelui care o făcea să fie reală.  (…)  O femeie trebuie să ştie cum să cânte la pahare umplute cu tot felul de lichide, cum să insereze vitralii în podea, cum să facă şi să atârne un tablou, cum să creeze un colier, o ghirlandă sau o coroană şi cum să păstreze sau să adune apă într-un apeduct sau rezervor. Trebuie să se priceapă la mirosuri şi la ornamentele pentru urechi. Şi mai trebuie să fie o actriţă bună şi să organizeze spectacole teatrale, să aibă mâini iuţi şi sigure ca să gătească, să facă limonadă şi şerbet, să ştie cum să poarte bijuterii şi să lege turbanul unui bărbat. Mai trebuie să se priceapă la farmece. O femeie care ştie aceste câteva lucruri, aproape că este egala oricărei brute de bărbat ignorant.”

5.

„Şi plapuma de satin galben strălucitor (dar nu „strălucitor” e cuvântul, cum zborul păsărilor nu e „târâtor”) strălucitor ca un singur lucru pe lume şi mirosind aproape la fel, a cacao cu lapte: poleielile de ciocolată întinse cu unghia şi ţinute, roşii, verzi, portocalii, troznitoare, între paginile cărţilor de aventuri. În toamnă, din şifonierul în care plapuma stătuse rulată ca o mare clătită ieşiseră mii de fluturaşi, iar satinul era spart şi ros ca o piele scorojită. Am lăsat moliile s-o mănânce toată, dacă tot începuseră, şi curând zăceau prin casă ca nişte pisici cu aripi, pe care le scărpinam între antenele penate. Torceau chiar, de zbârnâiau geamurile, făceau şi ouă pe care le spărgeam dimineaţa, ciocnindu-le de marginea tigăii. Erau delicioase, mai ales prăjite ochi”.

Când voiam să trăiesc, îmi aminteam. Făcusem cumva să nu vreau mereu. Ca anamneza să fie grea, presărasem o mulţime de garduri pe trecut, după patru vârste de plat, urma vârsta de obstacole. Aveam câte un ciocănel pentru fiecare gard. La fiecare gard mă aşteptam ca ciocănelul corespunzător să se spargă. Cursele se petreceau aşa. 1 nr. 2; 1 nr. 3; 2 nr. 2; 2 nr. 3; 3 nr. 2; 3 nr. 3; 4 nr. 2; 4 nr. 3; 5 nr.2; 5 nr. 3; totul începea la fel. Dacă aveţi o problemă, putem să stăm de vorbă despre asta. Da, o problemă avem. Atunci putem să stăm de vorbă despre ea de miercuri în două trei săptămâni, poate chiar mai mult, oricum, cândva. Mulţumesc. În mijlocul cursei, o grevă, o nouă grevă cu dansuri în loc de tăceri, un nou val de cântece în loc de lacrimogene şi gardieni. Am luat ciocănelul ei şi am lovit automatul. Balerinii au leşinat, globul de sticlă s-a sfărâmat, a venit apa şi l-a luat, în grădină am o floare, apa o va face mare, leru-i ler. Când nu aveam trecut, aveam prezent, era ceva fantastic. Când nu îmi aminteam nimic, ştiam perfect unde mă aflu. Când ştiam unde mă aflu, nu îmi aminteam nimic. Când n-aveam pistă, metri şi garduri, aveam vecini, graniţe şi străinătate. De-acolo primeam mereu câte-un pachet voce sau date. De-acolo primeam dimineaţă în cutie de carton, lipită cu scotch şi legată cu sfori, îmi lua aproape o oră să o despachetez, readormeam cu ambalajul în mână de atâtea ori. Apoi mă ridicam şi plecam, aveam de ales mai multe decoruri, îmi alegeam mereu un pustiu cu ţignal asurzitor, era cel mai plin, nu eram fata moşului, mi-era imposibil să aleg cufărul cel mai mic şi mai negricios. Dar ce spun eu? Pentru a spune e nevoie de înscriere, nu, nu o înscriere formală, dar orişicum, să spun cândva, peste câteva luni, să spun la bătrâneţe, să spun la vernisaje şi la festivaluri, unde vin atâtea ambasade şi atâtea feţe pe care nu ştii de unde să le iei, dar ce apropiate sunt zâmbetele lor, aproape la fel de familiare ca pierderile.