ora25

Încrederea mea cea mai mare în dulcea eroziune cu z de la zare făcea în solniță mici vălurele semilunare cu zâmbetul întors al lingurii grele cu striuri pe margine și ștanța inox, bine că nu era de aluminiu să se îndoaie la primul spălat, vălurele în solniță, stăteam picior drept peste picior stâng și lingura o țineam în mâna dreaptă on top of solnița cu sare care îmi prezenta cele două emisfere egale, cu stânga nu făceam nimic, cred că asta și trăgea de balanță, și vălurele în stânga, vălurele în dreapta iar la mijloc câteva scobitori străvechi, neascuțite, neșlefuite, bune de topit între pleoape, vălurele suprapuse ca farfuriile lăsate la scurs, și dulcea eroziune cu dințișorii ei de acarian mai umbrea cu o nuanță carcasa, mai spălăcea cu o nuanță misterul, eu cu lingura, Dr. Constance Petersen cu furculița, așteptând ca staniolul fin de pe pralinele „Miracol” să se despoaie, ciocolata să se albească și să devină sfărâmicioasă, aroma de caramel să fie învinsă în sfârșit de izul de naftalină & șoricioaică, așteptam în liniște să ni se arate mecanismul de cauciuc care scâncește între cârpe, cilindru de plastic, greutate, bandă de cauciuc, capac, atâtica, dai jucărica peste cap și începe să plângă și începi s-o bați și apoi s-o decupezi până la cotorul cu sâmburi de plastic, așteptam în liniște să cadă și din stânga și din dreapta, o dată pânza de pe bust, să vedem monumentul, a doua – pânza de pe ochi, să vedem ceara din urechi atât de migălos sculptată, și am văzut monumentul în ceară și toate strofocările cădeau ca niște cojițe la final de carantină, vălurele în stânga, vălurele în dreapta, o haină se scutura de ninsoare, alta se-acoperea de slin, că numai descompunerea mergea spre scobitoare și spre miezul în care n-ai ce de ce cum să înfigi, ‘au când cădea curatul rămânea mizeria iar când cădea mizeria rămânea curatul, vălurele stânga, vălurele dreapta și în cantină lumea încă se mai foia, încă împingea tava, șnițel, piure, varză, șnițel, piure, varză, încă bea apă minerală din pahar cu picior, întrebându-se cum se străpunge impenetrabilul, care unora încă le mai părea că seamănă cu el însuși, în timp ce valurile din stânga și valurile din dreapta stăteau la scurs, în timp ce neoanele clipeau repede-repede tot mai amenințate de înseninare, falduri-falduri perdeaua de nylon, vălurele-vălurele perdeaua de nylon, mingea nu trebuia să zboare nu trebuia să sară era jucată așa, dezumflată, să fie grea să n-o ia vântul, în minge era tot mai puțin aer și tot mai mult în afara ei, poleiala se înfășura încet peste miracol.

„Cartea cu pești a lui Gould – Un roman în doisprezece pești” este o carte grasă și frumoasă.

de Richard Flanagan

Când am luat-o, aveam în minte deja o altă carte cu pești. Aceasta.

Ei, cum sunt planșele, așa e și romanul și mi-e foarte milă să zic din el, că de unde-ar fi, tot aș smulge de la jumate, chit că titlul l-ar putea face să pară gata feliat. Important e că e o carte frumoasă deși nu mă pricep eu să o laud.

„Voiau povești în care ei să fie întemnițați, nicidecum tărășenii complicate în care să trebuiască să se țină după eroul narator, complici la aventura evadării. Voiau ca tu să spui Baleniere!, ca ei să-ți poată răspundă Moby Dick, după care dialogul ar fi putut avansa din partea mea cu Antichități, la care ei ar fi întrebat în fine Cât face?. Partea mea era să le smălțuiesc în culori țipătoare, să le rașchetez cu glaspapir și să le ciupesc ușor cu o răzătoare de legume, în fine să mă piș pe ele și să le vând semnelor de întrebare drept mobilier Shaker de secol XIX.

Audubon se pricepea bine la păsări: le cunoștea felul & obiceiurile & cârdășiile & tablourile îi ieșeau curat & zgrunțuros, nu linse sau lipsite de vlagă. Mai c-ai fi zis că de sub manșetele lui murdare de dantelă, întocmai ca de sub aripile mamelor lor, păsările lui Audubon erau ouate a doua oară, ieșind de acolo pe deplin formate, frumoase, dureros de vii. De la el am învățat că atunci când pictezi un animal trebuie să cauți ce are el mai umoral, mândria sau zelul sau cruzimea, imbecilitatea sau nebunia. Aș putea face și eu ceva asemănător, pictând peștii în bancuri de coloniști care înoată năuci prin noua lor țară. Numai că pentru mine peștii întruchipează singurătatea, spaima, lipsa fundamentală de adăpost și de țintă. Și chiar dacă aș pune doi dintre peștii mei laolaltă, ce, ar face asta un banc?! Nu. Aș avea doar doi pești: singur fiecare și speriat, uniți numai prin groaza de moarte pe care le-o citesc în ochi. Peștii mei sunt coșmarurile unui trecut pentru care nu mai există nicio piață”.

Pe lângă ochi și solzi, mai avem și oase-n gât: linneismul sufletului, elocința tăcerii, gustul dulceag de pipi care întârzie plăcut în gură de la rinichii încinși la tigaie, servitul meselor de la distanță, respectiv prin aruncare, mirosul de pergament care anunță iminența unui deces, țipete sub formă de raze albastre, monahi legați în scaune ca să nu mai tulbure tihna meselor cu levitațiile lor deplasate, portrete de papagali cu ochi de oaie ascunse în frescele cu glicine, dansuri deșteptătoare, tocănuri de moștenitori, agresivități visătoare, canguri cu probleme de postură, încolăceli peștești de toate felurile, cerneluri obținute din chisturi de crustacee, penitenciare, cârciumi, biblioteci, alge, midii, păduchi, aripioare dorsale, aripioare ventrale, contracte de muncă, registre, furturi de realitate și plantații de imaginar, apoi iar icre & lapți, coloane statistice dedicate biciuirilor, pistoane și curele de transmisie, latrine cu balansoar, falsuri și grefe, degete de cretă și apofize mastoide, filogeneza raselor cu rădăcini în afara Grădinii Edenului, sania cea grea a falsei memorii, clasificarea tigvelor, Paganini & Cacadu, deci talmeș & balmeș & claie & grămadă & colac & pupăză.

M-am ridicat dar mă clătinam. În jurul meu erau mai mulți angajați, îi recunoșteai după faptul că stăteau în picioare. Nu puteai să te ții de ei. Se clătinau și ei la fel de tare. Fiecare ținea în mâini numele persoanei pe care o aștepta. Nu erau japonezi. M-am uitat într-o oglindă și-am verificat. Nici tasmanieni. Nu eram într-un aeroport. Când mâncam ne agățam numele persoanei de gât pentru a putea manevra tacâmurile. Unii aveam oricum mâinile ca niște tacâmuri, dar nu ne încurcau extensiile acelea metalice. Nu mai mult decât farfuriile. Rotunde. Ne era greu să desenăm cercuri în mâncare. Cu dreptele ne-ar fi fost mai simplu. Când alergam, numele persoanei așteptate ni se răcucea la spate și se întâmpla să fim strigați din urmă după numele acela. La început încercasem să ne vedem de treabă, dar cu timpul am înțeles că e mai bine să răspundem. Nu pentru noi, pentru persoana care trebuia ajutată să ajungă. Se întâmpla în câte-o stație să vedem clătinați care țineau același nume în brațe. Ne spuneam că n-am vrea să fim în pielea lor și nici a numelui lor. Dar nu aveam nicio informație cum că felul acela de alăturare ar fi fost un lucru rău. Unora li se stricau numele și atunci își făceau altele noi. Într-una din zile am găsit un nume aruncat pe jos. Inițial mi s-a părut o nesocotință de care mi-era mie îngrozitor de rușine, după care m-am gândit că purtătorul poate murise înainte de a apuca să anunțe. N-am prea știut ce să fac. Mă uitam cum se dizolvă literele, ploua. Nu mă gândeam c-ar fi putut fi al meu și-n general, toți cei care așteptam pe câte cineva eram spălați pe creier în prealabil, ca să renunțăm la prisma autoconservării. A doua zi am dus numele pe care-l purtam la plastifiat și mi-am reparat fermoarul de la canadiană. Îl mai purtam și pe dedesubt când nu trecea nimeni pe stradă. Pentru fiecare zi de purtat un nume, ne plăteau cu 20 de lei.

Decalogul cadavrelor

Marin Mălaicu-Hondrari – „Lunetistul”

Cum mama sare din poziția copilului și spune credeți-mă, e un băiat bun de pus la rană, și noi o credem și degrabă ne rănim ca să simțim în durere facerea de bine, apoi dăm la o parte clocotnița, invalizii de război de țesut și valizele, bolizii frumoși de pică la așternut cu balizele, prelungirile sub formă de unghii și ciorapii plasă în care mămăicile transportă gogoșari pentru ultimul borcan cu pasiune pentru la iarnă, apoi în loc să năpustim cu mare vânj în activități dintru har întru dar stăm și ne rugăm cu ghinda al dente ca atunci când am colindat șapte ogoare prin soare în căutarea alunului, când l-am găsit și i-am citit între frunze alunele translucide și când le-am lovit c-o piatră și din ele a curs o apă tulbure și ne-am spus că sunt crude și ne-a părut rău că le-am zdrobit – acum cu ghinda, cercetăm mătasea căpruie și pâsla băscuței, apoi cu un bob, apoi cu o castană, apoi cu o piatră, nu numai că ne rugăm dar chiar ne lecturăm rugăciunea, ghindele trebuie să stea în palme, palmele să se miște spre dreapta, la colțul ochiului să se audă cling și brusc mâinile să se întoarcă din nou la coada ochiului stâng, pe lângă vocea tare, departe de plută, departe și de tei, dar și de salcie, de ascultat ascultând cine tace, bureții care vor fi torturați pe plita încinsă, hribii care vor fi snopiți în oțet, sfrrr și secret și sfrrrrr și secret, apoi o pasăre cu pene duble, un rând foșnitor pentru când e-n dansuri, un rând silențios pentru când plonjează spre pradă, apoi o altă pasăre, completând colecția de rubine, safire și smaralde cu o mărgică de onix. Și mai cum. Și mai de-aproape. Cum dansam cu durerea de măsea. Înclinam capul, ni se umfla un șold, apoi se învinețea, apoi din nou ne rugam / lecturam cu dinții încleștați pe câte-un cocon de vierme de mătase: „că știe toată lumea, dintre durerile de măsele singura cu adevărat importantă e durerea de gât”.

Trebuie să fi fost și aceea cu legende din lumea păsărilor, în care apărea „pasăre pestriță, cântătoare, cu zbor vertical la mari înălțimi”, și cum zbura ea prea aproape de soare și își pârlea toate penele și cădea prăjită și golașă la pământ, apoi păsările convocau o adunare generală și îi dădeau fiecare de la ele câte-un fulg până o îmbrăcau la loc, cam peticit și cam bălțat, dar o puneau la loc pe picioare / pe aripi / pe cântat, presupun, asta-i și-acum părerea mea despre memoria colectivă, în teancul ăsta nu era volumul de poezii cu partidul, care zornăia foarte greu, era ceva cu lanțul înrobirii noastre și cu mânia care desfiera, poeziile astea patriotice fierbeau de sânge și de patimă și cred că se recitau cu mâna-nfiptă în piept și cu precipitații, la televizor apărea un om înconjurat de-un halou și rostea încruntat niște cuvinte grave, mulțumind partidului pe un glas lugubru, apoi dispărea în halou și în stânga lui apărea o altă aură și un alt actor vorbea mâhnit de suferințele noastre de dinainte de partid, deci nu m-ar fi deranjat deloc să primesc în teancul de premiu poezii patriotice prometeice cu vulturi de oțel care înnegreau cerul, unde apărea la final porumbelul păcii cu ramul lui de măslin, ce treabă avea partidul cu măslinul nu știu, măslinul nu creștea pe vremea aia decât în patul nupțial al lui Ulise așam că era foarte misterios cum porumbelul dezarmării nucleare purta în cioc o crenguță dintr-un copac care lipsea până și din cartea cu marile rezervații naturale ale Bucovinei, altă carte care făcea în mod ciudat parte din premiu, avea o copertă foarte lucioasă și plină de brândușe, mă gândeam s-o decupez să o fac felicitare, copertele lucioase și colorate erau destul de rare, astfel mă trezesc eu numărându-mi penele, foile, petalele și ce a mai așezat fiecare sub fundul meu, proptind cuibul mai bine pe cracă sau căptușind vizuina să țină de cald peste iarnă, iarna fiind primejdia iar pufii și crenguțele fiind cazemata, mă trezesc prin urmare cu gândul că râsul ăsta îl am de pe când mă străduiam să le imit pe Eliza și pe Tania, strâmbătura asta de când trebuia să mă plictisească un grup, dacă mi-aș smulge pană cu pană cu pană și aș stabili exact fiecare a cui este nu m-aș trezi deloc mai goală, dimpotrivă, și ce invazie de buburuze în mijloc de toamnă.

cică „pasăre cu epoleți”