ora25

O frică luptând împotriva altei frici, apoi frica a doua luptând împotriva primeia și tot așa, nu încordarea dintre ele, doar coarda, ca un vrej scurt și lemnificat, până când îți pui fundul între două frici pe legătura întărită și arată a popas și a leagăn sub frunze și a odihnă, fără să fie, atâta că ai reușit să te extragi din nucleu și să te dispersezi în membrană, să desenezi celula și să aduni componentele în cuvinte, să le cuprinzi într-o acoladă, pe sub care la un moment dat trece animalul, cu pașii moi, de sălbăticiune exploratoare în urma căreia se poate închide ușa. Din sens invers vine viscolul și izbește de geam o pasăre, geamul se sparge și ninge prin el o noapte, găsești plantele din rândul întâi pline de zăpadă, devin transparente și se înmoaie, le-ai șterge cu șervețelul, le-ai așeza sub căștile mari dintr-un coafor cu fereastra la stradă, ce bizare erau ouăle acelea imense pe capul doamnelor, creierul doamnelor se teleporta, extratereștrii citeau prin căștile acelea gândurile doamnelor, creierele doamnelor nu deveneau translucide, nu se înmuiau, se opacizau și se întăreau, te îndrepți spre rândul doi de leșuri vegetale și rupi tot ce-i prea apos, în om apa devine tare, pielea se întinde și stă să crape, țesuturile se înghesuie într-o singură celulă mare, câinii rotunzi își ridică boturile din cutiile de banane, îți scoți mănușile încă din capătul esplanadei, sar din cutiile de la capătul celălalt, înaintezi, înaintează, aluneci, zboară, câinii obezi aleargă spre tine prin aer dând ca din aripi din urechi, câinii obuze îți intră în piept și pieptul îți dă din coadă, din cozi, fularul se prinde în morișca blănoasă, elicea se învârte tot mai rar, intri în casă, intră-n cutii, o frică trecută prin vitejii împotriva altei frici trecute prin vitejii, acum și împreună – bună seara, borș aveți? semnăturile ei verbale – bună seara, borș aveți? – țopismele ei tonifiante – bună seara, borș aveți? – clovneriile ei răsuflate – răsuflată, răsuflată, da’ să știm și noi – mâinile ei ștergându-ți un parbriz invizibil – bună seara, borș aveți? – bună seara, iubito! – vocea ei joasă și calmă, cu un je ne sais quoi distins și adânc nu ca o apă, ci ca o peșteră, ca o subterană cu acustică de catedrală – bună seara, borș aveți?

Iei doi căței de usturoi și îi strivești sub pleoape, iei două bile de sticlă și le strivești sub pleoape, iei doi ochi și îi strivești în cleștele de pisat usturoi, îi pui în microlocomotiva râșniței pentru miez de nucă, rotești, curge urluială, pui dedesubt un castron, mai mulți ochi – un lighenaș, două lighenașe – o baie, în prima apă după spălatul pe cap, speli picioarele, și mai mulți ochi – o căldare, bei un cap cu ochii la locul lor, o lăcustă mică, un pui de broască, o vacă, poate, o vacă aplecându-se să bea din aceeași găleată, e de-ajuns și o cană turnată cum trebuie, de unde începe fruntea până unde se înnoadă lacrimile când nu sunt puse bine la saltea, ajunge chiar și în apropierea cascadei, chiar și pe malul oceanului, îți torni o căniță de apă în cap și e ca și când ai fi înotat de jur împrejurul Africii, cămilele sunt înțelegătoare, dormi o oră și spui că te-ai odihnit, bei o gură de apă și spui c-ai brăzdat valurile, toate valurile, cu pernuțele pe cocoașă cămilele te privesc înduioșate – ce gât mic au oamenii și cum își pun ei perne sub cap la culcare. Caiet de sarcini – externalizare oboseală și servicii de gospodărirea apelor, somnului, ținutului pe picioare, experiență în clești, râșnițe, insuficiență generalizată. Iei două coloane luminoase și le înfășori cu brațele, le lași să te poarte, să opriți și la muntele acela de zăpadă în care iată, cățeii au săpat o mică trecătoare, să îmi înțepenesc și eu cizma unu în cele două troiene, pentru ca cizma doi să calce în balta dinspre carosabil, c-un polonic de apă într-o cizmă și cu un bulgăre de gheață în cealaltă, înoți în oceanul înghețat, ținut de subsuori de nămeții murdari dar bine intenționați, călărești douăzeci de cămile de zăpadă într-o singură zi, îți strecori picioarele în apă fierbinte, cine nu e gata, îl iei cu lopata, oasele tulbură apa, se dizovă în ea ca creta, cauți o pernă și craniul se despică în ea ca un bujor osificat pe care l-a pocnit înflorirea, face țac-țac, frontalul pe spate, parietalele stânga dreapta, dormi o noapte și spui că e suficient câte o noapte la fiecare zi, îți plimbi mâinile prin oboseală ca un pieptăn printr-o vânătaie, da, da, nici nu e a ta, jigania asta dureroasă, cu elevatoarele ei pentru pleoape și scripeții ei pentru oase.

„Modestia peştilor ce se lasă momiţi cu mămăligă!”. Putea să spună prostia peştilor ce se lasă momiţi cu mămăligă, sau lăcomia peştilor ce se lasă momiţi cu mămăligă, sau nechibzuinţa, naivitatea, dezorientarea, ridicolul, frivolitatea şi superbia peştilor ce se lasă momiţi cu mămăligă, prostia şi superbia oricui, momit cu orice, căci vorba aia, mai greu sau mai uşor, tot momitul e un amăgit care urmăreşte un câştig şi, tadaaam, se alege cu o pagubă. A spus modestie şi şapte lebede s-au culcat pe uscat, şapte vulturi pescari au ţinut o zi de post negru şi tot atunci, pretenţiile circumspectului de a fi momit cu ceva subtil, complex, valoros, rafinat, s-au dus ca ciocanul pe fundul lacului, rămânând în aşteptarea plină de importanţă a unei nicovale îndeajuns de sofisticate încât să merite deranjul unei lovituri scufundate. Tot atunci, trăind o caldă recunoştinţă faţă de peştele modest, îi spuneam arătându-l cu degetul – peşte modest, eşti o momeală modestă. Ce bine-mi pare că mă mulţumesc cu tine, parcă prind aşa cumva gustul modestiei şi parcă dispare aşa superfluul, mă împăunam, şi parcă în locul unei pâini îndesate, topeşti în gură o foiţă de ostie, mă ridicam pe vârfuri cu ochii închişi şi gura deschisă, el făcea la fel, şi parcă am fi confirmaţi împreună, mirunşi cu toate alifiile adică, atâta că degeaba, aplaudam, victimele momirii fără de mămăligă. Ah, acolo încă mai fierbe cineva. Dacă-i mămăliga mea, nu poate să fiarbă în ea decât cocoloșul. Dar cocoloșul e cruzimea mămăligii, n-ar trebui să mă simt rău. Câteva zeci de mii de fire de mălai la care visează o vrabie pledează pentru neamestecul cocoloșului în politica externă a compoziției omogene. Păi mersi, nici bombele nu pică tocmai bine. De Siria vorbesc – „credeți-mă, de copiii mei nu mai știu nimic, ultima oară erau într-o tabără de refugiați, dar de nimic nu-mi pare mai rău decât de cămăruța mea românească din casa mea din Alep, unde strânsesem numai obiecte dragi, de artizanat”. Poate fusese o bombă artizanală, mă gândesc. Și cred, cămăruța înainte de toate. Ce atâta preț pe ființă&viață! Unii gândesc sau simt cu cămăruța de la deal sau de la vale, dacă aia a ars sau a fost luată de ape, în ce să se petreacă lumea înconjurătoare și făpturile ei minunate.

Ascultați din Decalogul n-au știut dar au insistat să răspundă Să nu fii surd, la istorie au zis da, avem un singur război pe care ni-l dorim interminabil, vrem s-acoperim un mormânt, la drept au zis că nu sunt ocrotiți de lege, în schimb sunt rezervați și-n rezervația lor se bucură de inamovibilitatea mov, în zilele de doliu ridică pânza freatică-n bernă, întrebați despre încleștare au zis Ești absurd. Cine nu se poate-nchide într-un șist! Clopotarii au zis vrem replici, clopote mari și grele, să stea ancorate-n funii ca vapoarele-n parâme, de sărbători să intrăm mereu sub ceva zdrobitor, să tragem la mal cel mai greu sunet din lume, să ne scrântim sub cele mai terorizante reverberații, să ne țâșnească lacrimi pe urechi și să ne coboare plămânii în palme, să ni-i lipim de funie și să tragem iar, ia să tragem în ierbivorul ăsta care îi paște, care tocmai a rumegat un pumn de campanule dulci, să vedem cum îi sună nectarul în proiectil, să aruncăm o mână de alice în primul pluton de popice, să înghițim un viscol, să-i amuțim, cineva să-i scuipe, celuloză seacă. Mă țin bine de marginile verticale și-mi plimb degetele pe animale, un rătăcit întreabă spre o ieșire din faună – șarpe cu clopoței aveți? deși nu spre mine strigase, spun repede – aici, aici sunt mai mulți, dar o altă voce preia comanda, avem în spate, nu, acolo, în adânc sunt alte specii, urmați-mă. Și rătăcitul iese din faună, fericit că au șarpele pe care îl caută, apoi într-o lucire irațională se-ntoarce să-mi spună mulțumesc. Vă induceam în eroare, subliniez, și-mi văd de niște șerpi cu ochelari, în timp ce clopoțeii de la marginea florei sunt ascultați din nou la religie și se leagănă debili, îngânând – Fericit cel ce-n timpul bombardamentelor veghează la acuratețea lentilei.

În ziua aceea nu se rupea nicio apă și dacă trecuseră nouă luni și nu se rupsese, trebuia să mai chemi un elefant și să mai aștepți nouă luni. Peste cele 18 luni masculii aveau să nască câțiva copii, din care cel puțin unul proaspăt și cel puțin unul vechi. Era și ziua în care crengile nu reușeau să formeze coroane și-atunci își lăsau păsările să crească până când se strângeau suficiente gheare per fruntea de trunchi. Excepție făceau frunțile senine, coroanele nefiind chemate decât să lege la un loc cutele verticale, simbol al dreptății și neînchinării Porții Galactice. Copiii noi se nășteau cu căiță, copiii vechi se nășteau cu cheiță. În ziua aceea în fața fiecărei uși se așternea un covoraș de zăpadă și un borcan de ghiveci de la Olympia. Femeile își deschideau casetele cu sare grunjoasă și își prindeau cristale cenușii la colțurile ochilor, pentru ca măturile ce aveau să li se întindă spre tâmple, să țină mai mult. În ziua aceea, câinii primeau numai hrană umedă din pisică în sos alb, pisicile numai recompense gumate din coada șoricarului, iar șoriceii numai cașcaval de bibliotecă pentru toți. În ziua aceea, îngerii umblau despletiți ca niște mopuri cerești și desculți ca ferestrele rozalbe de sub pansament, luau în lumina lor tot ce era de prisos și îi duceau cu ei pe cei curați, cei în casa cărora nu găseau nicio furculiță. În ziua aceea, în fiecare barcă se așeza câte un bol cu pești și toate bărcile erau lăsate să plutească în voie pe mare, urmând să își aleagă singure pescarul, pentru ca fiecare om al mării să își găsească propriul dezvăț. În ziua aceea se stabilea calendarul stelelor crezătoare și listele de așteptare. În ziua aceea vopsitorii de lână îmbelșugau mesele cu cele mai colorate ghemuri, în confesionale se ascundeau bătrâni îndemânatici cu basmul, care își mascau vocile în mărturisiri tinerești. În ziua aceea sulițașii își ridicau zvonurile pe umăr, iar covrigii înapoiau susanul arabilor. Era ziua în care aveam să-mi plătesc întreținerea.