ora25

Pe masa tăcerii a apărut o cutie neagră. Florăresele de pisici se uitau în sus și strigau privește cerul & toate ale sale, se-mperecheaseră pe el avioane și-acum pluteau cu burțile descusute, din unele curgeau eșarfe, mi-am pus și eu una la gât, un vânzător de eșarfe și gheață la pet m-a salutat profesional – moartea vinde bine, mi-a spus, sunteți schioare, așa-i? schiorii sunt morți după eșarfe, din altele atârnau măști de oxigen cu suzete, mi-am pus și eu una pe față și am început să alerg în jurul mesei pe care stătea o cutie neagră, plină de praf, după mine s-au adunat și alții și-am tot alergat în jurul mesei respirând numai din măști și tropăind tot mai înghesuiți, îmi pocneau urechile de la toți pașii care se dezlipeau de pământ săpând unul în altul câte-o groapă, orl-iștii plimbau cărucioare cu faguri de aldine pentru urechi, dar cineva a spart tăcerea, avea o praștie, a tras cu o pasăre, mergi pe aripă, a suflat, mergi pe aripă și uită-te numai la pana ei cea mai îndepărtată, eu mă uitam numai în jos, la cutia neagră, mă întrebam de ce nu plouă deasupra ei, strânsese un praf lent și chiar atunci am început să fac un coșmar, scriam cu degetul ceva în praful căruia toată lumea îi purtase respectul cel mai ciung, desenam fundițe lucioase și inimioare iar cutia – tot mai curată – arăta rușinos, semăna cu farsa grădinii deflorate, băgam în gură degetul plin de praf și-mi simțeam limba acoperindu-se de solzi, mă trezeam în corpul unui câine, țineam în gură un biscuit, înconjuram masa printre picioarele oamenilor care îmi arătau coloana infinitului dar nu știam să citesc, era plină de litere, eu pe masa tăcerii voiam să las biscuitul când oamenii au început s-arunce după mine cu oase, cu oase mari și grele, de oameni, aruncau cu femururi și fluiere și m-am trezit lătrând într-o cutie toracică, pe-o masă de disecție, o cutie în care tocmai intrau mascații, în camera din față se ascunsese o pasăre care se tortura cu o virgulă ruginită, și-o azvârlea pe spate și își smulgea câte-o aripă, erau mai multe pe jos, mă întrebam dacă are un număr la care trebuie s-ajungă. Nu interesa pe nimeni că ies. Se căuta altă boală. În curte, niște artiști japonezi tocmai intrau în cartea recordurilor cu lacrima lor oblică din care extrăseseră sarea.

Mii de trăznete țâșnesc din mâinile lor duse la ochi, no flash, fără please, le-o întoarce vocea mare, de robot femelă, îi smerește pe toți sunetul surround, se ridică și fac rând la piciorul gol, de marmură, îl mângâie, cine nu mângâie picior, e expulzat din pat, piciorul mângâiat e puțin mai mic și mai alb decât piciorul nemângâiat, ca degetele pe care și le-au supt mângâietorii de serviciu și încă și le mai sug, prin transfer, intercessorium indigitandum (Anglice = router) într-o grădină, sub o tulpină, un alt echipaj mângâie un sân, îmi aleg și eu un cal bleumarin, am urmărit un documentar despre cal din care iar am aflat evidențele, documentarele sunt filme din care afli că ești tâmpit, că calul nici fără ochelari nu are vedere periferică, dacă vrei să discuți cu el, te duci în față, să te vadă bine, și dacă e înhămat, și dacă-i prins în atelaj, și dacă nu poate să se miște, dacă nu poate decât să zvârle o copită, dacă nu poate să-și întoarcă gâtul spre tine cu toată hardughia, te duci în fața lui și-i pui mâna pe frunte, dacă ridică capul, lași mâna mai spre bot, s-o vadă mai bine, apoi pleci spre casă șchiopătând, cu palma frigând de la fruntea lungă a calului care-ți va împlini o dorință pentru că avea și stea și a coborât-o ca să te vadă mai bine, iar ei vor întoarce capul spre tine, poftim, ai greșit, în loc să mângâi un picior de piatră și să pleci vindecat, mângâi un cap de cal și pleci șchiop, un coreean ținând o hartă te întreabă speriat: nu ți-a dat puteri? apoi se întoarce spre grup și strigă: nu la cal, înapoi, am luat-o prost. Pe o bordură, o cerșetoare sângerie își scoate din ochi petale de trandafiri și le înșiră pe trotuar apoi ridică spre oameni ochii albi, ia uite ce-am făcut, în dreptul ei, se oprește un cumpărător de suveniruri și întreabă how much, te enervezi și urci, pe lângă tine numai adolescenți, nordicii urcă mai bine, vietnamezii și-au făcut umpic de loc într-o firidă de odihnă, numeri în sus, numeri în jos, seminția lu’ cutare la stânga, seminția lu’ cutare la dreapta, recensământ. De la sol la subsol poți să iei liftul. Dar pe jos e frumos. Pe jos sunt chipuri cunoscute. În jurul chipurilor, lanțuri și șnururi. În dreptul lor, indicații despre cum să te rogi. Unei icoane tocmai i se restaurează facerea de minuni. Până la finisare, facerea de bine funcționează perfect, în ritmul fiselor. Trupa Deci cântă Fisele care cad nu pier.

Perdeaua asta am croșetat-o eu, numai în metrou, când aveam unghiile negre dar și pielea neagră, de la natură, dar și de la mizerie, ața am cumpărat-o din magazinul universal, în magazin stătea între sticle de ginseng și creme, una din coloane era formată numai din creme de albit pielea neagră, n-am văzut nicio cremă de albit piei roșii sau galbene, în sticle creșteau rădăcini de ginseng groase și păroase, arătau ca niște smoace de bătrânețe puse în formol, numai fire albe și groase, numai riduri și zbârcituri, în alte magazine sticlele adăposteau șerpi sau pere, și dacă mi-aș fi luat o cremă de albit și mi-aș fi uns cu ea în fiecare dimineață doar jumătate de față sau doar nasul, sau dacă ar fi dat dependență și după o zi de nefolosire m-aș fi înnegrit la loc rapid, reținând toată negreala îndepărtată forțat, am cumpărat niște ață albă și m-am cusut în metrou. Perdeaua asta am împletit-o din blana câinelui, câinele nu e mort, soția e moartă. După ce-a murit am continuat să repar după ea prin casă. Numai eu și câinele. La început îl țineam murdar. Blana lui era tare. Șuvițele lungi aveau depuneri calcaroase, ne așezam împreună la un colț de stradă unde cântam împreună this is to cavern you, to grotto you and get you through, copiii se opreau în fața noastră și urlau pentru ca noi să le întoarcem ecoul contra modicei sume de 50 de bani. Dar câinele se îngreuna, era tot mai greu de transportat, am început să rup din el stalactită cu stalactită, cu cele mai multe am reparat pereții crăpați, apoi din blana care-i creștea curată am început să lucrez la această perdea. Suntem numai noi și cu soția moartă, e greu. Despre perdeaua aceasta nu știu nimic, din păcate nu am cunoscut personal perdeaua aceasta dar sunt foarte bucuroasă că m-ați invitat să vorbesc despre ea, pentru că dacă stau bine să mă gândesc, despre o astfel de perdea cu papagali multicolori mi-a povestit o cunoștință, pe vremea când aveam zece concerte pe săptămână și chiar așa îmi amintesc, că înaintea evenimentelor deosebite papagalii vorbeau, cunoștința asta îmi spunea că înainte să-i moară fratele care era o somitate, mare chirurg, un erudit, un om de o eleganță desăvârșită, papagalii au început să vorbească fără perdea, țipau într-una, îl făceau în toate felurile, dar dacă tot m-ați invitat în emisiune aș vrea să vă prezint noul meu album. Așa e, e o perdea făcută numai din dumicați de pâine, am fost bucătar treizeci de ani și pot să spun că tehnica eu am inventat-o, îi mesteci puțin ca să poți lucra cu ei, să se facă elastici, apoi îi lipești și-i lași să se usuce, dar trebuie să ai timp, să termini perdeaua într-o singură zi, pentru că trebuie să ai mereu un rând umed dacă mai vrei să mai adaugi încă unul, am încercat eu să las și pe a doua zi, dar s-a fărâmițat, da, mai mănâncă din ea și păsările, dar nu știu cât mănâncă, cred că mai mult o rup, asta e, ce să le fac, doar de la rândunele mi-a venit și mie ideea, în plus am treizeci de ani ca bucătar și-s obișnuit să văd cum eu fac un lucru iar alții îl mănâncă, când ești străin, nu poți să te opui.

vor să devină fantome.