ora25

Noroc că nu era nimeni să mă întrebe, să mă forțeze să exprim oripilare sau dezamăgire, am intrat pur și simplu în casa mea și casa mea nu mai mirosea a fum, n-am mai intrat în vatelina olfactivă de chimicale parfumate suprapuse peste emanațiile miilor de scrumiere umplute și golite zi și noapte, nu mai era nimic din alertul tranzit de scrum și chiștoace, îmi aminteam de o găurică lăsată în țesătură de jarul care scăpărase pe lângă brațul canapelei doar o secundă în urmă cu fix o sută de ani, abia intrasem în casă și îmi venea să alerg să cotrobăi după ea, dar după miros nu mai putea fi acolo și chiar dacă, prin absurd, ar fi fost, aș fi înțeles imediat că nu putea veni dintr-o țigară ci din artificii sau bețișoarele parfumate, de la flambarea neîndemânatică a unui vârf de ac cu care scoți din talpă un fragment de scoică, pe care mai târziu îl păstrezi sub un clopot de sticlă alături de alte minuscule amintiri, o geană, un cristal de sare de la prima comuniune de transpirații, piciorul păianjenului pe ai cărui genunchi și-a odihnit o molie volănașele, decât să mor de naftalină, mai bine fă-mă pachețel de primăvară, și nu era nimeni să mă întrebe iar eu mă simțeam ca un hoț în casa mea, nu mai era a mea, era evident că mă părăsise și-mi aruncase toate urmele în stradă, iar eu în loc de pustiire, mă confruntam cu o invidie înțepătoare, mă usturau nările și mi se iuțea gâtul și lacrimi de ciudă mi se îmbulzeau între pleoape, în casă mirosea plăcut, a parfum culcușit între tricoturi blânde de toamnă ruginie & plină de rod, pe masa din bucătărie străluceau niște fructe și o cutie de cereale Chocapic, aroma discretă a unei vieți sănătoase, îmi încleștasem degetele și îmi spuneam că e ca în revistele cu interioare armonioase și – nici măcar adierea mâloasă care venea dinspre lac, luaseră lacul din spatele casei, pentru că deranja, poate că aducea țânțari – dar acum era mult mai frumos, culorile erau mai sigure pe ele, pe una din noptiere veghea mulțumită o jucărie de pluș, avea la gât o fundiță. Am plecat ca o muscă emoționată că și-a făcut plinul de Flit, chiaună și împleticită, pentru ca-n casa scărilor să poposesc murmurând – deci așa arată un paradis.

Mă uit la Valegro și citesc El-Zorab.

Deci câţi băieţi staţi voi într-o cameră? uitându-se la mine limpede şi bun de băut, făcând Semnul Seriozităţii, un arătător în sus, întorcându-se apoi spre Cel Mai Urât Bărbat Frumos, câţi staţi voi într-o cameră? şi sunteţi bine? dregându-şi glasul clar ca de băut, lasă frigiderul şi maşina de spălat, nu de condiţiile astea întreb, staţi bine? Cel Mai Urât Bărbat Frumos sclipeşte ca după un frecat energic cu prosopelul curat, prosopul cu ţesătură în fagure, acum privirile se încrucişează perfect, Cel Mai Frumos Bărbat Urât şi Cel Mai Urât Bărbat Frumos încrucişaţi în privirile lor metalice ca furculiţa şi cuţitul în farfuria linsă, foarte bun, să vină următorul fel, vocea întrebătoare şi răcoritoare din care poţi şi trebuie să bei, povestind îmbolnăvirea – şi slăbise, nu mai mâncase de mult, bea doar apă, slăbise, apoi după luni de nemâncat a început să vomite apă, numai apă clară, proaspătă, de băut, Cel Mai Frumos Bărbat Urât şi bine hidratat, aruncându-şi întrebările ca pe nişte probe de ape – potabilă, potabilă şi asta tot potabilă şi tot, în timp ce Cel Mai Urât Bărbat Frumos umblă de-a buşilea prin stiva de lemne pentru la iarnă, toate numai picioare de lei din lemn masiv, numai picioare de jilţ domnesc, numai glezne lăcuite, ca să nu pierd vremea acum – strigă – ca să nu pierd vremea acum, am să iau de la tine – şi cana mea cu nesul la jumate, cu pete şi mozoleli se înclină, se înclină periculos spre păhăruţul lui de plastic roşu şi ridat, mi se face rău de la stomac de la inimă de la ficat şi de la creier, cana mea se înclină prinsă în corpul gras, gri, putrefacţie pe 100 % din suprafaţă, ca să nu pierd timp, celălalt face Semnul Dilelii, apoi râde în gol, spre fereastra lungă, înaltă, îngustă, spre fereastra care taie de sus până jos în cameră, în camera în care, apropo, câţi băieţi staţi voi? şi apoi un miel păscându-mi meticulos iarba dintre coaste, smulgând meticulos firicel după firicel din zona stâncoasă a sufletului, numai firicelele fragede, i se topesc în gură, aud picăturelele de apă pocnind pe limba mielului, numai firicelele cele mai mici şi mai noi, împrăştiindu-i în gură cea mai limpede vegetaţie stâncoasă, cristal după cristal, trăgând din mine firele cele mai proaspete. Cel Mai Frumos Bărbat Urât îi trage un şut în cur Celui Mai Urât Bărbat Frumos iar ăsta face infarct aşa cum se face infarct de la un şut în cur, dracu’ te-a pus să torni din cana mea de nes în păhăruţul tău, dar nu e decât de la şutul pe care cu smerenie şi credinţă îl pomenim astăzi, mielul iese din nou la păscut şi roade toate firele, poate mă doare, poate e de la operaţie, poate cu o mână ar trebui să mă ţin de pământul ars pe care îl lasă în urmă, mielul trage de aţişoare, îmi smulge din piept toate fideluţele de cataif, piciorul îmi zvâcneşte în cană – bundesnachrichtendienst! vulturaşii se împrăştie pe marmură, o pană neagră şi încă o pană neagră, din gura Celui Mai Urât Bărbat Frumos ţâşneşte o zeamă neagră – am uitat că tu bei fără zahăr! n-a făcut chiar infarct, Cel Mai Frumos Bărbat Urât face Semnul Secretului de Stat Mai Mulţi Într-O Cameră, Cel Mai Urât Bărbat Frumos întreabă cum facem noi că aruncăm hârtia la coş iar pe partea cealaltă iese plic.