ora25

Eram cu Kitsune. Dezlegam mistere. De fapt, dezlegam o crimă. El o dezlega. Kitsune rezolva o crimă, dar părea că face un rău. Nu făcea ceva rău, dar făcea ceva interzis. Și nu doar criminalul interzisese rezolvarea crimei. Eram oricum băgați în rezolvare până-n gât. Eu stăteam pe lângă el și ajutam foarte vag. Îi mai făceam o cafea, mai căutam niște date când îmi dicta el ce să caut. El era foarte concentrat pe conexiuni. La un moment dat, printre indicii apărea Motanski. Apărea mai întâi șters, ca niște decupaje din ziare mai vechi, un fel de victimă mai veche, prima din seria la care lucram, bineînțeles că nici nu știam că lucram la o serie de autor, până la decupajele acelea vechi, scoase din fundul unui sertar. În poze Motanski apărea foarte liniștit și deschis, exagerat de deschis, ca și cum ar fi privit pe cineva apropiindu-se, cineva sau ceva, încercând să absoarbă venirea. Absorbind-o, de fapt. Eu și Kitsune eram niște criminali. Rezolvam pe ascuns, n-aveam voie. Eu mai aduceam un crănțănel, el dezlega, era un tip periculos, cred că trebuia ca cineva să aibă logică de criminal și, dacă trebuia, Kitsune a făcut a rost. Apoi lângă noi s-a urcat Motanski, peste propriile lui poze de ziar, s-a urcat tăcut și mulțumit, de parcă lângă crima noastră de logică aplicată se așezase dintr-o dată suprema instanță morală care ne spunea – continuați! În lipsa ei am fi rămas niște bandiți ordinari. Din când în când Kitsune îi mai amintea lui Motanski că orice detaliu, oricât de neînsemnat, poate fi o cheie importantă, și-atunci Motanski se ducea sub pat, de unde procura noi probe – vechi jucării, ciucuri de șosete cu picături antiderapante pe talpă, globuri furate dintr-un brad, de fapt – precizia contează – nu erau globuri ci mici portocale din plastic moale smulse de pe beculețele unei instalații. Kitsune mă punea să caut instalația de pom și să o bag în priză cu și fără căpăcelele-portocale. Apoi ne întreba – observați? Și toți ne luminam la față. După dezlegarea crimei, am rămas cumva încruntată. Adică era frumos, dar parcă nu se terminase. În primul rând cum să-l visez pe Kitsune așa de devreme, sau cum să-l visez pe Motanski așa de devreme sau de târziu, sau cum să îi visez eu pe amândoi odată, sau cum să îi visez și nici eu să nu lipsesc de-acolo, e nemaipomenit că suntem toți trei dar prea e trasă de păr chestia asta. Mai târziu mă pregătesc de prânzul în familie. Mama mă strigă nerăbdătoare din balcon: vrei să vii să vezi ceva nasol? Îi spun nu, nu vin să văd ceva nasol. Chiar nu vreau să văd ceva nasol. Și sper că nu se întâmplă ceva nasol la Motanski, strig. Nu la el, lângă! îmi strigă. Ies pe balcon, o groapă proaspătă, măricică. Vecinii de la parter. Mama repetă – nasol. Măricică. Săracii – spune mama – tu știi cât de greu se sapă? se sapă greu, măi! Stăm și ne uităm. Vine miros de lumânare, zice. Da, de lumânare, zic. Sau de grătar! întreabă. Nu, de lumânare. Care-o fi murit, întreabă, ăla bătrân, sau ăla bolnav? Ba eu cred că e chiar de grătar, se hotărăște. Daaa, ia uită-te în capătul celălalt, e unu care-și învârte cărbunii. Și nici n-are voie, spune. Nici noi, îi spun. Suntem mici și stranii și perverși ca o sectă.

Intru la Pâine și întreb de japoneze pentru păsări și deodată văd Rădăcini. Ce ciudat, pâine cu noduri, zic. Vânzătoarea îmi spune că da, dar alunecă, pentru că-s cu ulei de măsline. Foarte frumos. Dar pentru păsări să faceți și crengi. Vânzătoarea nu se teme: puteți să luați sticksuri. Dar eu nu ajunsesem la partea de cuib. Și ca apă, ce îmi recomandați, întreb. Iar ea îmi arată cu degetul un perete, îmi spune – imediat după peretele ăsta e un izvor, eu iau și duc acasă și pentru baie, pentru că m-am născut în Predeal. Ies de la Pâine și intru la Pește. Au pește de 3 dorințe, de două dorințe, de o dorință și de la-noroc. Întreb dacă ăsta ultimul se vinde bine și vânzătorul râde – vă dați seama că nu, cel mai bine se vinde peștele de o dorință deși e mai scump. Deci nu se prea dorește distributiv, zic. Sau poate că majoritatea știu ce vor, zice vânzătorul, ironic. Sau poate sunt oameni simpli, dintr-o bucată. Sau poate nu vor să riște. Dumneavoastră faceți multă speculă, zic. Dar eu vă știu vocea, ia ieșiți umpic de-acolo, dumneavoastră nu vindeați ciorapi în pasaj? Ce bine că v-am reperat, îi spun când îl văd, mie-mi plac vânzătorii care, atunci când le ceri ciorapi culoarea piciorului, nu îți dau culoarea piciorului altcuiva, nu îți dau culoarea obrazului, nici nu-ți zic n-avem culoarea piciorului, dar ăștia bej merg foarte bine. Am încredere, îi zic, și să-mi dați un pește de duamne-ferește. El se prinde că mă ofer să cumpăr orice numai din simpatie și „îmi face o reducere” la un pește de două dorințe. Apoi intru la Mălai. Bună ziua, vrabia nu visează, vrabia mănâncă, îmi încep eu discursul. Dacă ar visa, ați rămâne fără afacere, continui. Pauză. Ies de la Mălai, scuturându-mă. Tocmai mi-am exercitat un drept cetățenesc. Ușor-ușor voi fi tot mai dură. Intru în Librărie. Lângă „Bucla” stă o carte cu un titlu aproape identic „Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri”. Nu pot să-i reproșez nimic librăresei, că doar nu ea a scris chestia asta cu vrabia.

Deoarece cu mine nu le era rușine, pentru că virtuțile mele de outsideriță le conveneau de minune, în marea de cretini ridicoli în care, tot ce se poate, eu eram cea mai ridicolă, era simplu să mă alegi numai uitându-te spre margine, înghioldit de panică să te spânzuri de personajul cel mai safe, căruia, după câte se pare, gazda nu-i șușotește niciun secret, care nu chicotește cu fetele, deci dinspre care nu plutește amenințarea vreunei complicități la lucrul acela pentru care suntem cu toții aici prezenți, la distracție, care urmărește râsetele forțate și-și potrivește maxilarul în mandibulă cu mâna, ca să se asigure că e bine fixat și n-o să cadă de uimire în fața comportamentelor, râsetele forțate absolut sinistre, ieșind din trupuri atât de frumoase, unul unduios-friabil, altul unduios-elastic, altul vânos și încordat ca o creangă tânără care le povestește celorlalte cum va face carieră de arc, din chipuri atât de frumoase, exotice, lătărețe de vis, oblice de foame, chipuri pe care sprâncenele se citesc fir cu fir oricât de dese, spre coadă tot mai citețe, fir cu fir, chipuri pe care ar sta atât de bine o tristețe, mutilate de râsetele forțate, mimând, mimând, mimând ce? mimând prezența, în timp ce alți ridicoli se îndreaptă spre tine, să își țină de urât cu tine, până trece noaptea, dacă și ele ar ști cât se minte aici, cât își doresc cu toții să plece și cât sunt de politicoși încercând să mai rămână puțin. Vine un ridicol, îți spune nu sta aici, hai în camera cealaltă că e concurs de sărutări, și te proptești în tocul celeilalte uși și te uiți la echipele formate prin tragere la sorți, bănuiești că câștigă ăia care se sărută cel mai mult și uite, din când în când, au voie să mai bea câte o gură de vodcă, e foarte ciudat cum nu există un arbitru care să amendeze episoadele de mimă când pur și simplu concurenții nu fac decât să își mute gurița de vodcă de la unul la altul suprasaturând-o, apoi toată lumea se oprește și nu câștigă nimeni, descoperi cu stupoare că nu a fost un concurs, ci un performance, așa că îți mai aranjezi puțin maxilaru-n mandibulă și te întorci din nou în camera ta, chiar dacă ajungi întâmplător în vizită, o cameră, aia în care nu vrea nimeni să stea, rămâne totuși a ta, și vine un alt ridicol, să te înștiințeze că prietena ta și prietenul tău dansează supersexi în camera cealaltă și toată lumea e pe jos și țipă uuuuu și trebuie neapărat să vezi. Și bineînțeles te duci să vezi dar dansul supersexi s-a terminat și atmosfera e fix spartă, parcă nici n-ar fi existat, muzica a fost dată mai încet și se aud numai discuții despre zuntax și iulăgi, iar petrecăreții deja își potrivesc senvișurile în servietă, în spațiul dintre două culegeri și un penar.

Abia astăzi am aflat și eu de existența Macaroneziei și că pe locuitorii din Capul Verde s-ar putea să-i cheme caboverdieni. Tot astăzi am aflat că vulturul codalb are aripile în formă de „ușă de hambar”. Încă două-trei păsări și o să-mi pot reprezenta cu acuratețe un hambar. Tot astăzi am citit în original o ofertă la ciorpace, năpătci, vintire și taliane. Nu-mi place să aflu că există și astfel de cuvinte pe lume. Eu ce-o să mai inventez? Sau mai bine zis, când o să inventez eu chipcelul, scărlăunțul, pocerpeala și posfatul, ce-o să spună lumea despre mine? O spună că fac pe interesanta. Apoi tot astăzi am aflat despre Lacul Lumina. „Lacul care se deschide și se închide când vrea el”. Adică lacul în care te poți închide pe dinăuntru fără să vrei. Și tu bați cu pumnii-n plauri și țipi după ajutor și nu te aude nimeni și ești ca o fantomă printre viii care abia așteaptă să se facă și ei fantome și să mănânce ciulini de baltă în sos dulce-acrișor. Plaurii sunt de două tipuri: plauri mobili și plauri împotmoliți. Apoi am aflat că trebuie neapărat să mergem cu duna semimobilă la Fecioara Maria cu Fața Acoperită, unicat în Europa, unde există zăvoaie de salcie în amestec. Da’ doar fața e acoperită. Cică-n pădure ne lasă singuri și ne pun să gasim copacul cu două tufișuri la bază. Abia în copacul ăla cică găsim o hârtie pe care scrie acum găsiți tufișul cu doi copaci la bază. Iar seara umplem buteliile la rizomii de stuf și construim bombe cu hidrogen de la Gârla Împuțită. Și cică, contrar credinței populare, ardeidaele nu conțin vitamina C.