ora25

Numai pieile roșii cu părul negru
Plesnindu-se peste țipăt
Câteva păsări așteptând cu pene
Câțiva pești așteptând cu solzi
Și agenții de pază încuind toate ușile
Pentru ca nimeni să nu fugă
Înainte de a-și plăti consumația.

Primisem o insignă pe care scria Totus Tuus.
Data din vremea lui Remus, Romulus și Cumulus.
Din vremea lui Brutus.
Din vremea lui Lotus.
O insignă cu Totus Tuus nu poate fi purtată în piept.
Pieptul anulează purtarea.
Cu oțet se stinge praful de copt.
Am purtat-o pe rucsac și cu ea am cules întrebarea
Înseamnă ce cred eu că înseamnă?
Cu ea am pus în gura rucsacului un jurământ pe care numai rucsacul l-ar fi ținut.
O primisem de la un băiat care o primise de la o fată
Și-acum Papa Ioan Paul al Doilea își plimbă sângele prin București
În procesiune, sub formă de picături,
Pentru că-n 2014 a fost recunoscut drept Sfânt
După ce a vindecat un caz de parkinson.
No wonder că-nainte de asta fusese numit cetățean de onoare
Al orașului Częstochowa.

Noi nu vom mânca nimic.
Eu nu mai sunt fericita care-am fost, sunt alta, sunt o alta, eu sunt o altă fericită (pe capul lor, pe onoarea lor – citește „pe ei, pe ei, pe ei și iar pe ei” și încheie cu „șo!”). Fericirea va fi peiorativă sau nu va fi deloc. Eu voi fi fost stupidă într-un chip în care nu mai sunt, partea în care am fost realmente stupidă va trece neobservată, partea în care voi fi fost stupidă va ocupa jumătate din prezent. De cealaltă jumătate voi fi stupidă mult mai la obiect. Eu am fost prea vagă în fericirea mea, dar într-un final mi-am dirijat fericirea spre surse clare. Fericirea așa se dirijează, spre surse. De-a-ndoaselea. Nu-mi vine-n cap niciun cuvânt în care m îl precede pe d. Revărsarea ei nu există. În fața fericirii, empatia se retrage discret și-n cel mai bun caz se înființează intuiția. Nu mai sunt fericită vag, sunt fericită exact. În măsura în care stupiditatea mea a câștigat în acuratețe, fericirea mea a câștigat în acuitate. Legăturile mele cu ambele sunt mai scurte și mai directe. Spre deosebire de vremurile bune (ignorante, inocente sau pur și simplu prea lacome pentru a se mai interesa de proveniențe), fericirea mea de-acum vine semnată. Semnătura e, cel mai des, dedicație. Dar nu neapărat, și nu numai, cum nici fericire nu e neapărat semnătura. Poate să însoțească o intenție dar și o nepăsare totală. Pentru intenții nu pot fi recunoscătoare. De ele mă pot doar bucura ca de un mic adaos la fericire. Unele intenții mă scârbesc, oricât ar fi de sincere. Câte-o intenție masivă și densă încearcă să se substituie fericirii. E foarte ușor să vomiți și să te bucuri că n-a fost eficientă sau îndeajuns de vicleană, că nu s-a strecurat cu pipeta. Fericirea mea e tot mai metalică și mai rece. Suntem obișnuiți să asociem explozia cu căldura sau arderea. Fericirea mea cunoaște explozii de entuziasm și entuziasmul e departe de boare, de temperaturi tropicale, de umezeli leneșe, de flăcări mistuitoare. E tăios tăind neesențialul sau tăind coaja până la miez. Poate că doar străbate, fără să decupeze sau să izoleze. Grație faptului că nu sunt o mare entuziastă, mai degrabă o entuziastă de ocazie, lucrurile calde sau fierbinți continuă să existe și fără să se-nscrie în fericire. Fericirea mea criogenizează apoi se mută. Sursele îngheață și inundă și îngheață și inundă. Mi-e ușor să fac disecții pe fericirea mea de-acum. Se localizează, semnalizează și se expune singură. Înainte se simțea ectoplasmă, acuma se simte nucleu. Aș putea să zic că ocupă mult mai puțin spațiu. Dar pentru că-s o mare fiziciană, voi face un calcul de densitate specifică. Chit că ne-o fi foame.

Întreb pe cineva unde suntem și îmi spune că aproape de Piatra Craiului. E vizibilă această piatră? Are formă de crai? De crai nou? De pălărie? De elefant? De șarpe? Nu văd nici măcar o piatră, văd numai noroi. Pământul e roșcat și cleios. Corpul meu s-a zbătut, mi se pare, afară e frig dar eu sunt transpirată. Nu cred că o să găsesc nimic în vârf, ultima oară când am ajuns în vârf am găsit o cabană ticsită și afumată, în care n-aveau la vânzare nici măcar plicuri timbrate și-n care niște haidamaci bătrâni își așteptau ciorbele. Gălăgia lor forma un nor agresiv, am rămas în ușă, dacă străpungeam norul de așteptare a ciorbei, cred că aș fi fost trimisă cu un bocanc în piept fix în vale, chiar aproape de gară, în marginea liniilor ferate. Aș fi băgat capul într-un vagon și aș fi întrebat la fel de dezorientată ca acum – călători? Nu, marfă! Așa mi-ar fi răspuns dacă nu m-aș fi întors singură din ușa cabanei, hotărâtă să nu îi folosesc toaleta, cu toate că salopeta de fâș îmi complica rezolvarea urgențelor prin pădurea defrișată. Nu cred că voi găsi nimic în vârf dar nu am chef să cobor până nu îmi privesc drumul de sus. Am un perete de pământ și niște ierburi de care să mă țin. Am umplut valea de ierburi, mă țin de ele până mă ridic, dar când picioarele mi-ajung la nivelul mâinilor, rădăcinile ies din pământ. Urc și arunc ierburi uscate și urc și îmi arunc treptele și mi-e clar că nimeni nu m-ar putea urmări. Asta îmi dă o stare de bine. E cărarea mea și numai a mea, nu-mi împart urcușul cu nimeni. Din palmă până sus pe antebraț sunt o rană, juliturile au ceva din rădăcinile plantelor de care mă țin și pe care le-arunc. Țin la juliturile mele și mă orientez în funcție de ele. Întotdeauna durerea e în altă parte. Niciodată la vedere. Partea cu julituri e în siguranță. Rolul lor e bun, distrag atenția de la lucruri grave și-ncearcă să o concentreze spre necazuri superficiale. Câteodată îmi ling juliturile astea din simplă curiozitate. Poate e doar un instinct prin care corpul verifică supraviețuirea gustului, simțul cel mai lăsat de-o parte în timp ce urc. Sau poate am nevoie de sare. Sunt sărată și, în sfârșit, iute. Sub picioarele mele cad straturi de pământ și de frunze uscate. Câteodată urc câțiva metri numai ca să-i pierd alunecând la vale. Nu mi-e frică în timp ce cad, degetele mele se afundă-n pământ ca niște greble și după scurt timp îmi opresc căderea. Enervant e că apoi trebuie să mă ridic toată-n degete ținându-mi coatele prea aproape de corp. Pentru brațele mele nu e chiar cea mai plăcută parte a excursiei. Dar ajung în vârf și vârful e ca de obicei o platformă. Niciodată nu știu dinainte când urmează s-ajung. Urcușul pare nesfârșit, n-am timp sau n-am loc să privesc în sus, peretele e atât de abrupt încât nu pot vedea dacă dincolo de el mai urmează ceva. Iată o platformă de pe care nu știu cum voi coborî. Singurul drum de întoarcere ar fi aruncarea. Dar și asta îmi place. Un alt drum pe care nu-l poți împărți. Probabil că supraviețuirea trebuie să fie o taină, altfel nu-mi explic de ce țin atât de mult ca din drumul meu să nu se lipească nici măcar un fir de pământ de tălpile altcuiva. E al meu cât e absolut neștiut. Punct. În vale se adună același fel de muți. Majoritatea sosesc în trapul dat de pantă, îmbujorați și încruntați. Pe toate chipurile se citește revolta, nemulțumirea de a reintra între oameni, teama că-și vor pierde secretele înmagazinate, juliturile, gâfâielile, izbiturile. La coborâre am urât toți copacii. La unele alunecări m-am rotit și n-am mai reușit să mă redresez până când nu m-am izbit de un copac cu spatele sau direct cu capul. Îmi dădeau lacrimile instantaneu din cauza șocului și minute întregi pierdeam stând pe loc, mâncând un concentrat de frică retroactivă. Când mă repuneam în mers, picioarele îmi erau moi și îmi tremurau ca o gelatină, apoi se întăreau de furie. Furia că o izbitură te-a făcut să crezi că ai uitat mersul sau că mersul e greu. Am urât toate frunzele galbene și alunecoase. Pe cele ruginii nu le-am urât. Suprafețele rezistente și plasticate mi-au făcut mai mult rău decât cele scorojite și sfărâmicioase. Niciunul din cei care sosește n-are nevoie de îngrijiri. Vânzătorii ambulanți întind spre ei evantaie de urgo și sticle de apă. Șinele ies ca din grotă, direct din pământul vag excavat. Pe marginea lor crește rapiță. Singurul lucru pe care l-aș spune, dacă aș fi întrebată, ar fi că la Piatra Craiului nu era piatră. Nicio piatră. Nici stâncă, nici rocă, nici bolovan. Nu era piatră. Din gară poți în schimb să cumperi altfel de vederi.

Am fost la poliție să-mi fac carte de identitate și la poliție aveau multe formulare, pentru prima identitate, pentru a doua identitate, pentru identitatea a treia, pentru schimbarea statutului civil, a domiciliului sau a sexului. Ei mi-au sugerat, eu inițial mă dusesem doar pentru expirare. Acum aș vrea multe alte formulare, începând cu o cerere de schimbare de sex. Asta de ce să nu fie o simplă formalitate. Aflu că trebuie să aduc dovezi medicale. Dar de ce, eu declar pe proprie răspundere, vreau libertate, vreau să-mi aleg sexul din care fac parte, dacă am dreptul să îmi aleg președintele, primarul și alte chestii neinteresante, de ce să nu am dreptul de a-mi alege propriul sex. Raportarea la particularități anatomice e incredibil de trivială. Rigorile de felul ăsta trag omenirea în urmă cu mii de ani. Anul ăsta vreau să fiu femeie, iar anul viitor vreau să fiu bărbat. Simt că m-am plafonat păstrându-mi același sex atâția ani. În plus, tot sistemul de înregistrare a nașterilor mă deranjează. A fost luat secole de-a rândul de bun – în timp ce progresul tehnic atenuează diferențele și face posibil ca sexele să fie interșanjabile, poliția îmi înseriază fără pudoare o caracteristică intimă, impunându-mi-o mie însămi ca definitorie. Nu, mersi. Se acordă o atenție tot mai mare protecției datelor cu caracter personal. Și pentru ce, mă rog, sexul meu ar fi o informație publică, pot să știu? Înțeleg să fiu legată de un contract, să depun jurământul de femeie sau de bărbat, să renunț la dreptul de schimbare a sexului în schimbul anumitor foloase. Dar pentru ce să îmi declin sexul și pentru ce să mă legitimez cu el. Mai mult de-atât, un astfel de abuz al sistemului asupra propriei mele persoane mai e cum mai e, dar a-l vedea răsfrânt asupra tuturor oamenilor e de nesuportat. A vedea oameni care trebuie să-și asume feminități și masculinități, mutilându-și pentru asta eurile, simulând acomodarea sau chiar firescul, a vedea oameni abrutizați de o birocrație milenară, cărora creierele le-au fost spălate într-atât încât nu se pun măcar o dată sub semnul întrebării, lăsându-se definiți pe viață de un sistem, e dureros și înspăimântător. Toate ierarhiile, toată educația, toată manipularea, toate reperele estetice – pe toate astea le vreau praf. Dacă omenirea a ajuns la această maturitate spirituală în care sexul e doar o haină în care te simți mai bine sau mai rău, aș vrea ca vechile clasificări să dispară. De peste tot. Nu vreau să știu sexul patiserului și cofetăresei și nu vreau să știu că între ei se formează și funcționează niște automatisme sexuale cultivate de birocrație. Cred că ne putem vedea foarte bine de treabă și fără ca Papa să se creadă bărbat, iar gravida să se creadă femeie. Iar mai încolo aș vrea să fiu animal. Spre pasăre, așa.