ora25

Cuplurile dansau tango și cuplurile erau înconjurate de oglinzi și cuplurile erau încordate și bărbiile stăteau ridicate și privirile stăteau plecate și cuplurile se învârteau și eu dansam cu Kitsune și eram foarte mândră că pe spatele lui alb, numai mușchi și fibră, se desenau și cele mai fine nuanțe de sentiment și mișcările cele mai subtile, eram cei mai frumoși dansatori din sală și muzica toată se lipea de noi, lăsându-i pe ceilalți jenant dezgoliți. Apoi a venit Casandra, într-o rochie neagră, înfoiată și strălucitoare – Kitsune, ce frumos ești, nu vii la mine în brațe? Și Kitsune i-a tras un fâsâit de a împins-o până spre intrarea păzită de ușierii numai fireturi și mănuși albe. Casandra nu s-a lăsat, s-a apropiat de mine, s-o dreagă, de ce n-ai zis, măi, că ăsta nu-i Kitsune? Kitsune nu fâsâie niciodată! Și dintr-odată îmi dau seama că are dreptate, și-mi afund fața în umerii lui Motanski și nu-mi vine să cred că dansez cu Motanski și încerc să-mi umplu toate simțurile de rotunjimea și blândețea lui și dansăm ca niște bețivi, eu cu capul înfipt în pieptul lui, el încruntat și greoi de dragoste, despărțire și regăsire. Kitsune e anulat, într-o clipită l-am anulat, îl văd învârtindu-se într-un vortex ca o hârtiuță înghițită de marele aspirator. Dansez cu Motanski și e chiar el, sunt disperată să-l strâng în brațe, apoi îmi spun că nici Motanski nu fâsâia absolut niciodată. Mă uit pe geam dezorientată și-n brațele mele nu se configurează nimeni. Singura care fâsâie e Easy. Și ea a și fost o mare dansatoare în tinerețile ei. Dar Easy nu apare. Mă întorc golită în camera de hotel, exact când pe geam îmi intră un câine. Vorba vine câine, e ceva mare, alb și docil spre amorf, nici blană nu are, un animal cuminte da’, pentru început, scârbos. Îl las să intre și mă uit la el cu durere – o să mă obișnuiesc eu și cu căcatu’ ăsta fantastic, îmi spun. Îl văd că se ascunde ca să nu fie omorât. Îl iau în brațe din nevoia de a lua un animal în brațe da’ săracu’ îmi întoarce stomacul pe dos. Mă legăn cu el în brațe și mi-e greață de îngrămădeala lui, de privirile lui oarbe care rătăcesc spre pământ fără să-l atingă. Vine una din fetele de bal, o prietenă, activistă eficientă, gură și fapte – e la tine? bine că-i la tine! zice despre animal. Vor să-i extermine, o să vadă, o să vadă ei! Deschide ușa minibarului și-mi arată: înăuntru e un bărbat mort, bucățit așa cum era, la costum, mâinile-n mâneci și manșete, cravată la gât. Nu mă înfiorez. Îmi dă fata explicații, asta facem cu toți, în fiecare minibar din fiecare cameră e câte-un d-ăsta. Ăsta cine era? întreb eu, fără prea mult interes. Fata îmi spune că ăsta-i ăla care a vrut să fie articol, articol de ziar. Ochii animalului grețos se proptesc în minibarul deschis și se umplu de lacrimi.

Înainte de a începe această carte, eram un tânăr neștiutor/ entuziast/ desperat/ biolog/ funcționar/ vitrinier/ ajutor de cofetar – și singurul lucru la care visam era deschiderea unui atelier/ obținerea unei burse la Taipei/ intrarea în corpul profesoral/ preluarea comandamentului în subordine/ propria tiparniță/ o cochetă crescătorie de curcani/ descoperirea leacului pentru bolnavii de tifos, și niciunul din lucrurile în mijlocul cărora îmi derulam modesta-mi foșgăială cotidiană nu părea să anunțe tulburătoarele întâmplări de mai târziu/ încercările care mi-au adus faima dar mi-au frânt inima/ straniile apariții care aveau să-mi smulgă cele mai tainice adevăruri/ lanțul de iluzii care strângându-mi dublul de gât pe mine aveau să mă sufoce/ mânia zeilor a căror existență o voi fi negat cu disprețul și aroganța inocenței. Am scris această carte de sute de ori, chinuindu-mă să-mi lămuresc mie/ să scap de povara vinovăției/ cu gândul că printre cititori or fi și unii care trec prin același calvar/ din scârbă, pentru a scuipa/ reînviind iarăși și iarăși clipele de extaz/ din dorința de a o reciti peste 20 de ani, ca pe o întâlnire peste timp cu mine însumi. Îmi închipuiam astfel că toți cei neasemenea mie erau prizonierii unor temniți înghesuite/ spirite lipsite de strălucire și semnificație/ epuizați de dragoste carnală/ biete făpturi îmbătate de parfumul amețitor al teilor/ superstițioși care scuipau în sân, făcând trei pași înapoi când li se arăta destinul/ intriganți porniți să-mi sfărâme forturile de logică și luciditate/ heruvimi ale căror aripi nu aveau să cunoască dulcea flacără a păcatului/ pioni de neclintit pe tabla de șah din piatră, vechi ornament al grădinii sălbatice pe lângă care treceam/ surzi fericiți în ale căror urechi surparea interioară nicicând n-ar fi putut să răsune. Acesta a fost semnul dintâi, invitația către abis, surâsul ademenitor al rătăcirii: un sunet de vioară/ ivirea unei gropi în caldarâm/ furtuna/ scrisoarea/ mănușa/ trandafirul/ țipătul urmat de coborârea perdelei/ întrebarea în fața căreia inteligența se dovedea incapabilă/ subita obscuritate care-nghețase timpul/ căderea zidului ce despărțea strada atât de cunoscută de clocotul și incandescența unei geografii paralele.

câteodată spun Te iubesc. ies din şedinţă, îmi aprind o ţigară, îmi spăl creierii de zgomotul şedinţei, pe hol vocile stridente se uniformizează, de departe sunt legănătoare ca bătăile valurilor, un zgomot de fond ca o perdea peste lumina agresivă care mă scobeşte-n urechi, pastila de vată înfăşurată peste beţişoare, îmi aprind o ţigară şi construiesc mental o listă de cumpărături cu arhitectură complicată, o listă cu produse în care produsele se leagă, nu pot să cumpăr şi helas şi lămâi, o listă în care produsele trebuie să decurgă unele din altele şi toate să aibă un numitor comun, apoi peste ea aşez o listă cu drumurile către produse, la unele lucruri trebuie să renunţ, nu merg decât pe-o parte a bulevardului, dacă ajung la librărie, n-ajung la anticariat, mai bine merg 20 de minute pe jos decât s-ajung în 5 minute cu autobuzul dar să trebuiască să mă întorc încă 5 pe jos, nu pot să merg în zig-zag, oricât de des aş traversa, să nu repet o stradă, dar să ajung şi la produse cumva, peste asta aştern o listă cu preţurile şi o alta cu banii din buzunar, dacă vreau în piaţă, nu pot să mă bazez pe card, apoi o listă de greutăţi şi volumuri, pentru ca baxurile şi kilogramele să se îmbine armonios fără să îmi taseze aşchiile dintre tibie şi rotulă, apoi, când construcţia mentală e finisată, murmur Te iubesc. Din sala de şedinţă răzbate un zgomot singular, nemuşamalizat de vociferarea colectivă şi îmi las Te iubescul în hol, ca pe un câine-n faţa magazinului. Poate că alteori mă însoţesc alte liste sau calcule sau frământări şi-n timp ce privesc în gol, retrăgându-mă cu totul în spatele unor combinaţii de cifre, murmur Te iubesc sau poate Ce păcat! sau Cretini! sau Mi s-a luat! Toate lucrurile pe care le murmur sunt sinonime, diferă doar listele din spatele lor.

Chiloții mei albastru de voroneț
Pe care scrie it’s raining cats and dogs
Intima lor iconografie
Cu pisici verzi și câini roz
Zburând ca un zid ortodox
Spre mulțimea de credincioși ce nu știu a ceti
Decât în română și eu
Apăsând pe sonerie, îmi cer scuze, e penibil
Nu sunt un psihopat, nu un psihopat oarecare
Și nu din aceste motive animalice ci din altele pur florale
Ambipur florale! Practic, sunt un copil.
Chiloții de pe sârma dumneavoastră îmi aparțin și ea
Roșind, fermecător spre aubergine, emoționată să mă cunoască
Desigur, împăturindu-i afectuos și strângându-i umpic la piept
Înainte de a mi-i înapoia: Vântul!
Vântul! strigând și eu pe alee cu chiloții în pumn
Ca Maria Rosetti la Daniel Rosenthal
Felicitându-mă, mi-am recâștigat dreptul de proprietate și folosință și exprimare, am fost inspirată și convingătoare
Am plecat indeterminată de articolul pierdut
Și m-am întors determinată de articolul regăsit
Mi-au trebuit doar câteva argumente botanice
De-acum va fi altfel, îmi voi pregăti cu grijă următorul rând de rufe
Voi studia prognoza meteo, voi renunța la cârlige
De la cârlige mi se trage aerul vetust
Voi deschide toate ferestrele, vorba Creatorului
Să se facă curent!

12 biberoane, întâi le fierb apoi pun pledul absorbant pe masă apoi le aliniez să le am pe toate la îndemână gata dezinfectate, apoi fierb laptele și ce nu intră-n biberoane răcesc și congelez, și-atunci nimeni nu poate intra în bucătărie, nu-mi vii tu cu hainele tale de-afară, pline de microbi, i-am învățat să se descalțe de la ușă, dar după ce s-au tăvălit toată ziua în stradă, nu-i las să-mi umple laptele de microbi, iar fără lapte nu discut, avem abonament la o vacă, nu mă-ncurc cu prafurile, praf le-am dat la început când trebuia să dozez, acum i-am trecut pe lapte de vacă, am un țăran controlat, nu zice nimeni să iei de la orice nespălat care-și pune petu-n trotuar, dar când ai un țăran controlat, n-are rost să rămâi pe praf, fără vacă reală eu nu discut, când or fi la casa lor pot să bea ce vor la micul dejun, n-au decât să bea bere, dar până atunci să nu mă plimbe prin farmacii, e 50 de lei cutia de lapte praf și la săptămână ar veni una de copil. Dacă vrei, eu ți-l dau pe țăranul meu, doar că trebuie să te duci tocmai pe Cuțitul de Argint, pân-ajungi acolo, ți se ouă puica-n traistă. Și trebuie să ajungi și dimineața la prima oră, că mai târziu nu mai găsești decât de-ăia care-au stins în lapte părul de lup. Da, sting în lapte păr de lup, da, iau păr de lup, îl ard și-l aruncă acolo-n lapte. Ba da, mai există lupi, există, îți spun eu că există, la noi, la Piatra, ai destui. De-asta și sunt ai noștri mai legați la limbă. Fac vrăji, că babele alea toată ziua se plictisesc, eu pe-ai mei de ce-i țin în poluarea asta, în loc să-i las la aer curat – e de-ajuns să-i scap o dată-n Piatra și nu mai vine niciunul teafăr la cap. Ți-aș zice eu mai multe dar nu-mi permite religia. Noroc!