ora25

Stai! nu mă spăla! eu nu sunt o mașină! RĂSCOLEȘTE-MĂ!

După ani și ani de peregrinări, bărbatul se întoarce în satul copilăriei sale, se scaldă în marea copilăriei sale. Din felul în care bate vântul, din felul în care plaja e pustie, din felul în care umbrele norilor mătură nisipul de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, cum nu s-a mai văzut vreodată la nori, căci ei trebuie să călătorească numai într-o singură direcție și după ce înconjoară Pământul să se întoarcă de unde au plecat, puțin mai jos, datorită înclinației magnetice, și după încă o rotație – mai jos, și tot mai jos, până când efleurează nisipul, până când răzuie tot și ajung la os, după felul în care bărbatul intră în valuri îmbrăcat, grăbit, ca și când ar intra la metrou, dând valurile la o parte cu mâna, ca și cum ar împinge bara după ce a introdus cartela, îți dai seama că nu e timp frumos. Îți dai seama că vremea nu îl interesează, ba poate chiar îi servește să fie urât afară, în felul ăsta vedem mai bine că bărbatul are un scop, că omul se îndreaptă neabătut spre o țintă, că el va lua de guler o meduză, o va apuca de păr și o va târî spre mal, o va arunca în nisip, se va arunca în nisip, va sta așa îmbrăcat, cu meduza între picioare, turnându-i nisip în cap și bătând-o cu pumnii. În timpul acesta undeva la linia orizontului, meduza atentă va mai întrezări prin ochii umflați și plini de nisip o barcă răpciugoasă purtând un muribund și-un schelet, și nu-l va mai auzi decât pe Anthony Quinn gemând: fish… oh, fish! don’t leave, fish… oh, fish! Apoi meduza își va întoarce ochii spre bărbatul întors în satul copilăriei sale și-i va zice: hai, mă, dă! Iar bărbatul va da, va lovi cu pumnii în masa ei gelatinoasă și îi va reproșa că nu se sparge, asta nu-i fragilitate, excuse me, va lua un băț și va repeta perforări și nisip, și va munci, va munci ca un paramedic care face totul pentru a resuscita meduza, o va străpunge cu țepușa la infinit ca un exorcist care caută să-și smulgă posedatul din ghearele diavolului, iar meduza va râde dement în nasul lui strigându-i oh, fish! printre hohote înecate de nisip. Bărbatul va continua mult timp, foarte mult timp, repetitiv, în armonie cu valurile, va trebui să ne amintim că răbdarea are rolul ei, că timpul vindecă, bărbatul va repeta atât de mult aceleași gesturi încât ne vom obișnui, vom avea timp să ne imaginăm ce gânduri se perindă prin mintea lui, ni se va părea așa de la distanță că nu face decât să-și spele rufele într-un lighean, că și le spală fără să se grăbească, vom vedea un om care deși e puțin obosit continuă să muncească cu seriozitate, apoi norii se vor îndepărta și plaja va fi însorită și valurile mici vor sclipi, încât să te poți aștepta ca în orice clipă dintr-o colibă de pescari să țâșnească în chiote vesele un grup de adolescente cu gropițe-n obraji sau un ghem de cățelandri cu blana plină de scaieți.

„În cursul unei singure săptămâni – Gaspar a murit luni, Dora, joi, tatăl lui, duminică – inima i se desfăcuse în bucăți asemenea unui cocon spart. Dar din el nu a ieșit un fluture, ci o molie cenușie, care s-a așezat pe peretele sufletului său și nu a mai zburat de-acolo”. (Y. Martel – Munții Înalți ai Portugaliei)

Imaginează-ți că tac. Și nu oricum. Egal. Tac egal. Îmi pui o întrebare: tac. Îmi pui două întrebări: tac. Îmi pui trei întrebări: tac. Ceva interesant? Nimic interesant. Frământări? Nu. Niciuna. Catastrofe? Nu. Niciuna. Vise? Nu. Niciunul.

Imaginează-ți că vorbești: nu îmi plac oamenii care tac, ai o gură, e acolo cu un scop, ai o ureche în fața ta, e ca un pahar gol, oamenii care n-au nimic interesant de spus trăiesc degeaba, înseamnă că nu observă nimic în jur, trec ca gâsca prin apă, e imposibil să nu ai îndoieli, cu privire la tine, la tot ce te înconjoară, cu privire la tăcere, dacă vrei, trebuie să faci din tăcere clipă de clipă o opțiune, să o fundamentezi, să actualizezi justificările, să upgradezi tăcerea, nu poți să taci de-un miliard de ori la fel, sunt catastrofe peste tot, le iei din televizor, deschizi netul și dau peste tine, nu se poate să nu-ți clintească acolo un fir de păr, să nu te identifici cu victimele, sunt îngrozitor de multe victime, ai de unde să alegi, bănuiesc că ai lucruri la care ții, nu poți să nu te gândești cum ar fi să le pierzi, un vis, orișicât, să zicem o pereche nouă de pantofi, o vacanță, o casă pe malul mării, câteva kilograme în minus.

Nu. Nimic.

<< << O singură întrebare am eu la dumneavoastră. Am fost eu fericită într-o singură săptămână, sau n-am fost? Că poate a fost altcineva și ar cam fi timpul să mai fiu și eu. Poate prin rotație, măcar. Să nu obosească nici ăla care-a fost. Să nu i se urască. E bine să existe o alternanță. E foarte bine teoretizată importanța alternanței ăsteia în cărți.

>> >> Dintre blocuri – sunetul unui acordeon. (la o scară de bloc cameramani lucioși filmează urcarea miresei în mașină, în timp ce câteva vecine bătrâne ronțăie semințe, înfășurându-și mai strâns pe mână lesele pekinezilor intimidați). Sunt anti, anti, anti, tanti, tanti, tanti. Peste acordeon, un avion, zbârnâie zbârnâie, ca un bondar sau mai rău, ca o rădașcă amenințând nasul miresei. Foarte curios, acordeonul se oprește cu mult înaintea avionului. Dar abia atunci, când avionul pare să rămână singur și atotstăpânitor, îți dai seama că de multă vreme pisicile în călduri țipă tânguitor. Mai mult decât ele nu vor rămâne decât păsările, backingul backingurilor backingurilor. Toate acestea în cursul unei singure săptămâni. Spre sfârșit acordeonul revine ca un cântec de lebădă: uiuuiuuuiuuuiuuuiuuuuu!

<< << Intensitatea curentului electric, desemnată uneori în limbajul curent prin anglicismul „amperaj”, sau numită eliptic curent electric, este o mărime fizică scalară ce caracterizează global curentul electric. Se definește ca măsurând sarcina electrică ce traversează secțiunea unui conductor în unitatea de timp, sau debitul sarcinii electrice printr-o suprafață dată, de obicei aceasta fiind secțiunea transversală a unui fir conductor. De obicei. În cursul unei singure săptămâni: prin diverse rușini. Rușinarea cu tine însuți (nu sunt eu de vină, așa m-a lăsat dumnezeu), rușinarea cu apartenența la specie (sunt chiar și eu de vină dar acum vorbeam despre altcineva), rușine de rușinea altuia (el e bine, habar n-are, am preluat eu oprobriul, bine că nu era al meu), rușinarea în folos obștesc (urma scapă turma, rușinea e un act de eroism, cineva trebuia, a man with a mission).

>> >> Prea bun. Prea ca la țară. Sunt prea mică și îngustă, dar dacă spun un înger-îngerașu-meu se rezolvă. Totul e deprindere. Vom munci împreună. Am mai muncit împreună. Și când a venit toamna, furnica ne-a refuzat. Ants have missions, too.

N-ar trebui să ajung la concluzia că eu m-am dus la ei ca să fumez o țigară iar ei au venit la noi ca să mănânce un senviș. Dar asta e concluzia. Când ai o concluzie trebuie să te sui pe ea și să privești de sus spre lumea de-afară. Ca pe metereze trebuie să te cocoți pe această concluzie, noi la ei o țigară, ei la noi un senviș. Derulezi puțin înapoi pentru ca lucrurile să-și îmbrace haina de banalitate cu care pot circula, mantia de invizibilitate. Extraordinarul nu alunecă. Stă undeva pe-o culme, lăsat la admirat, atracție turistică. Trebuie să știi de unde să-l iei, trebuie fixat, nu trebuie clintit, cu atât mai puțin rostogolit. Dai puțin înapoi: grădină. Grădina este un loc cu bănci, farfurii, castroane. În grădină oamenii zăngăne. Eu dacă am o ciorbiță caldă pe zi nu-mi mai trebuie nimic. În pușcărie grevă. Tacâmuri ținute vertical, cozi de tacâmuri izbind în mese. Dai puțin mai mult înapoi: autobuz. Urci, te îndrepți spre un scaun liber, o pupăză cool se rățoiește la tine: nu, doaaamnăăă, e ud! Scaunul e curat, treci o mână peste el, mâna rămâne curată. Pupăza cool insistă: haideți, doamnăăă, vă văd cineva! Ați mai dat și cu mâna în mizeria aia! Se scutură dezgustată. Dai mult înainte. Că neplăcute mai sunt intervențiile binevoitoare. Ajungi la micul Stonehenge, băncile sunt plouate, iată un copac, sub el e uscat, te așezi, începe spectacolul. În scenă intră poetul numero 3 așa cum îl știm: lung, zgribulit, nehotărât. Pe spate îi atârnă o umbrelă albastră, atârnă ca banderilla dintr-o spinare de taur, poetul se învârte nehotărât, arătându-ne de mai multe ori spatele și umbrela atârnată ca un avertisment pe o mașină – începător / baby on board / leasing. Pare că se pregătește de atac. Dar nu vrea să atace primul. Atunci începi să te cotrobăi prin geantă după țigări, încercând să-i faci un serviciu. Da, n-ai fost tu primul, deja fuma altcineva când ți-ai făcut curaj. Se-așază lângă mine pe ultimul pătrățel rămas uscat. Se răsucește puțin cu spatele și vârful umbrelei mă înghiontește în coaste. Poetul se cocârjează peste geanta lui de băiat și aruncând în jur priviri temătoare extrage din ea o caserolă de plastic. Din caserolă scoate un senviș pe care îl mănâncă înspăimântat. Haideți, doamnăăă, vă văd cineva! dau eu înapoi. Mă ridic, cobor, adulmec un fum străin, un fum de nori. Răpăie, descopăr streșini, oameni statui pe sub ele. Oprire impusă de vreme. Lasciate speranza, abandon ship, asento, freeze, blue screen. Dau înapoi, poetul înghite cu noduri. Sunt aici, dacă vreți să vă fac o manevră de-aia, Heimlich de-ăla… mă tem că tre să renunțăm la umbrelă. Dau și mai înapoi. Arhitectura / Facultatea de matematică, coloanele / umbrele coloanelor, două siluete – între ele aceeași distanță ca distanța dintre coloane, eu pe un colț de bancă cu o hologramă deasupra capului, desenând o frază: luați-vă atâta aer cât vă trebuie. Pe banca alăturată, o fată aplecată cu nasu-ntr-o tabletă, de parcă holograma ei îi apasă ceafa. Trag cu coada ochiului la holograma vecină, scrie: ploaia stă să cadă. În cealaltă margine coloanele / umbrele coloanelor, două siluete / umbrele lor culcate. Un loc care nu aparține nimănui. Când e ud, doaaamnăă.

Mama s-a culcat mai întâi în pat dar copilul o mușca noaptea. Mama avea un umăr plin de șanțuri vineții, umărul cu care încerca să-și apere fața. După un an de nesomn a început să doarmă în debara. Dimineața găsea copilul cu fruntea vânătă. Copilului îi plăcea să se dea cu capul de marginea patului. Mama spunea: se lovește cu capul și râde. Copilul se oprea la geam. Când era dus la geam se liniștea. Liniștea copilului era formată din țipete. Zgomotul copilului – din lovituri cu capul sau mușcături. Nopțile treceau zgomotos, zilele liniștit. Țipetele înregistrau mașini. Mașinile roșii erau țipete mai ascuțite. Trolebuzele erau țipete cu buzele lipite. Ambulanțele erau „eeee!”. Mașinile nu aveau voie să parcheze. O mașină parcată e o mașină invizibilă. Dar o mașină care parchează e o apropiere a zgomotului. Medicul a zis îi acordați prea multă atenție, lăsați-l să țipe sau să dea cu capul. Mama a zis nu se oprește. Mama a zis nu e treaz niciodată. Am încercat să-l spăl cu apă rece în timp ce mușcă sau dă cu capul. Cu lumina aprinsă. Cu verticalizator, cu scos la plimbare. Nu se trezește. Medicul a venit pe timp de zgomot și a constatat: copilul nu se trezește, mama nu doarme. Ce o fi făcând tatăl? Tatăl nu locuiește cu noi, a zis mama. Tatăl este instructor la școala chinologică din Sibiu. Tatăl antrenează câini polițiști ca să avem din ce trăi.