ora25

Ajunsesem în iadul paradisiac. Era construit în mod clasic, în vederea compensării și a plății: cei care se îmbuibaseră în timpul vieții erau aici pentru a face foamea, cei care se înfofoliseră erau siliți să umble despuiați, cei care duseseră o viață de sihăstrie erau instalați lideri de sindicat, cei cărora le plăcuse muntele erau trimiși pe mare, cei care vegheaseră erau obligați să doarmă, se practica un fel de rotire a cadrelor care să curme vechile năravuri, era un iad care aplica tehnici anticorupție. De cum i-am călcat pragul, mi-am dat seama că va trebui să zic bună ziua. Zicând bună ziua, mi-am dat seama că trebuie să continui cu: ce fericită sunt că am ajuns aici! La orice pas trebuia să îmi exprim încântarea și să zâmbesc. Altă pedeapsă n-aveam de ispășit, trebuia doar să îmi exprim înțelegerea și duioșia față de ce era grotesc, fascinația pentru tot ce era banal, recunoștința pentru fiecare secundă petrecută în acel iad paradisiac, nu trebuia decât să fiu amabilă și să-i încurajez cu zâmbete și complimente pe toți cei care-mi ieșeau în cale și traiul îmi era asigurat. Partea frumoasă era că nici nu resimțeam lucrurile astea ca pe o corvoadă sau ca pe un efort de a juca teatru. Dimpotrivă, numai asta îmi doream să fac. O țineam numai în temenele, exultări și osanale extrăgându-mi energia din ele. Și chiar și cei care țipau de foame erau foarte mulțumiți, părea că se alintau ca niște copii mici. La fel și sindicaliștii, navigatorii și adormiții. Domnea un drag netulburat față de propria condiție și-o dedicație absolută față de noul chip. A fost un vis odihnitor. Ca o viață de odihnă, după una de cârteli epuizante. În vis apăream foarte des la o tejghea și de fiecare dată îmi spuneam mulțumită – acum ești de cealaltă parte. Ori că ceream un pahar cu apă cuiva, ori că întindeam cuiva o cheie, ori că răspundeam cuiva ce opțiuni de credit îi poate oferi banca, ori că arătam spre cele mai scumpe bijuterii din spatele unei vânzătoare, ori că întindeam cuiva o carte din biblioteca publică, ori că verificam documente în dreptul unei bariere, ori că întindeam o punguță de hârtie prin fereastra unui McDrive, ori că vindeam otrăvuri într-o farmacie, ori că le cumpăram, ori că stăteam în spatele unui videoproiector, ori că soprană în fața unei partituri, eu eram mereu de partea cealaltă și tare mă bucuram. Mă bucuram ca și când a fi de o anumită parte era o situare unilaterală, partea în care nu eram nefiind cealaltă jumătate a ceva. Înjumătățirile astea care în vis erau absolut spațiale, ascundeau nu știu ce perspectivă de inițiat, eram după tejghele și pupitre ca după trecerea de stadiul larvar. Acum eram amabilă!

Colega noastră Alina iar s-a sinucis. De data asta i-a reușit. A mai găsit-o familia printre stabilopozi, locul care-o făcea fericită, în Dâmbovița, unde de obicei hrănea pescărușii, în apropiere de Gara de Nord, unde nu-i cerea nimeni socoteală, sub corcoduș, ținând în palmă un sâmbure; acum o găsiseră la Bricostore. După ce ne-au adus-o înapoi la birou, a început să ne povestească ce-ar face ea dacă ar trăi peste noi. Cât e sub noi, ne spunea, e legată de mâini și de picioare. Dar dacă ar promova, primul lucru pe care l-ar face ar fi să dezlipească toate post-it-urile din jurul monitoarelor și să le-nlocuiasca cu altele proaspete pe care să scrie: nu mai vorbi! stai la tine-n cap! respectă pădurea! nu fiți cumpliți! începe sarabanda! capul face, capul trage! În timp ce ne povestea, plângea incontrolabil cu lacrimi de ape termale și nămol cu efect de îmbătrânire. Când lacrimile i-au secat, ne-a rugat să plecăm. De fiecare dată când se sinucide, colega noastră Alina lipește pe ușa biroului, pe exterior, un ștras în formă de lacrimă. Lacrimile acestea sunt aranjate unele lângă altele în linie dreaptă, orizontală. De data aceasta șirul de ștrasuri albe a fost completat de un ștras negru. Colegul nostru Matache mereu o laudă și o încurajează: ia uitați-vă câte lacrimi a strâns Alina! Poate că-i singurul care realizează că unii muncesc iar alții ard gazul. Când primește aceste laude, Alina răspunde plină de satisfacție: da! și o să mai strâng! am eu un plan! asta e, o să rămână mama în urma mea, o s-o dea ăia afară din casă, dar n-am ce să-i fac! zarurile au fost aruncate! Ca s-o convingem să nu se mai sinucidă atât de des, noi îi dăm niște bani și o rugăm să meargă și ea în oraș, să-și ia niște inele și niște agrafe. De obicei se duce bucuroasă și când e găsită moartă poartă câte o bijuterie pe care n-am mai văzut-o până atunci. De asta nici n-o recunoaștem. Am fost de multe ori la identificare și de fiecare dată ne bucuram când nu recunoșteam podoabele. Nu e a noastră spuneam grăbiți s-ajungem mai repede la o terasă. Astăzi purta la gât un ciucure mare, din acela pentru draperii.

Eu am lăsat patul nefăcut. În felul ăsta, de fiecare dată când trec prin dreptul dormitorului, mă sperii că poate suna cineva la ușă. Dacă aș fi pregătită să-mi înfrunt destinul, mi-aș face patul ca un cadet. Or eu mă apăr cu ajutorul păturii făcute ghem – ea mă va opri de la gesturi pripite, mă va împiedica să răspund și mă va întări întru dreaptă credință.

Numai ieri a sunat soneria, venise tata să-l timoreze pe Kitsune punând pe masă oala cu ciorbă de perișoare. După timorarea obișnuită, s-a dus țintă pe balcon, încercând să vadă cine fuge dezbrăcat printre copaci. Bucurându-se de ultimele noastre petale a strigat ca pentru a se asigura că cel puțin o săptămână blocul va fi păzit de vocea lui – ei, ia te uită, ți-a înflorit gutuiul! Până aici mi-a fost! Petala de gutui e mai mare, îmi spuneam, e mai mare decât alte petale, dar tot nu se compară cu petala de pepene.

Astăzi am trăit o dublă surpriză, în primul rând surpriza în sine, apoi surpriza faptului că până acum n-am mai avut parte de această surpriză deși ocazii ar fi fost deja prea multe. Am încercat să mă pieptăn și de la un punct încolo n-am mai reușit – un nod imposibil, absolut imposibil de descâlcit, făcea ca peria să se blocheze ca-n zid.  Minune, am luat o foarfecă și am tăiat încâlcitura. M-am gândit la Alexandru Macedon, să fie de sufletul tău, am zis, în timp ce aruncam niște fire de păr. De ce n-ai spus, pân-acum, că nodul gordian atârna din capul cuiva!

Iar când începi să vorbești prind să țipe ca rândunelele și să se rotească ca dervișii și degeaba-degeaba țipă ei ăsta e sunetul lor de fugă ăsta e hamhamul și miaumiaul lor degeaba-degeaba și totuși cu atâtea vocale deschise ei țipă-țiuie o fac ca să nu te mai auzi ca să nu te mai audă ca să nu te mai audă nimeni ca să nu te mai audă ei te păstrează ca pe o casetă video cine mai păstrează casete video și apasă pe pauză și pe rew și urmăresc juma de cuvânt apoi apasă pe pauză și trec câteva ore în care ei se uită la imaginea înghețată și de calitate foarte slabă o imagine cu definiția deprimată și se uită ei stând în chiloții lor mai mult de-atâta nu poți să știi decât că stau în chiloții lor mai multe haine nu poți să le impuți fără să te îndepărtezi de realitate între mesele lor între salatele lor între cafelele lor între paharele lor cu apă între mirosurile lor și luminile lor preferate între telefoanele lor și rămășițele familiilor lor și rămășițele prietenilor uneori strigă peste gard strigă ‘nu puteți decât așa? altfel nu puteți? lăsați-vă hainele undeva!” pentru că a venit vecinul de la birou și după ce a deschis poarta a văzut că niște tufe de trandafiri o duc cam prost a luat sapa și a-nceput așa să sape îmbrăcat în costum și sapă și nu se mai oprește s-a făcut de pământ pe cravată iar ei îi vor binele vor să-și păstreze hainele bune să nu le umple de noroi și transpirație iar el se oprește din politețe și sprijină lopata de cais anul ăsta n-o să mai facă atâta dulceață anul ăsta căzut-au florile de frig și fructele nu prins-au să se nască apoi spre ușă cu pași rari se-ndreaptă e doliu, frig și primăvară eșuată iar când îl văd intrat în casă pe pauză din nou apasă și eu încep un nou cuvânt sau spun o-ntreagă frază acum atenuată de vecin ca de o pungă cu popcorn ușor inaudibilă și foarte suportabilă devin nu mai am nimic sfânt nu mai am nicio aură nu mai am nici mamă nici tată doar două femei cu turban și piele smeadă și cercei de aur gros și ghiuluri cât coconii de balaur și șlapi în picioare la picioare lăcrămioare și crini la găleată și prima spune întotdeauna am fost corectă n-am luat de la nimeni un capăt de ață iar a doua spune îți convine nu-ți convine eu nu m-am dus niciodată la ușa nimănui dacă vrei bine dacă nu iarăși bine iar ele ambele vorbesc la telefon una pe-o stradă alta pe altă stradă și pe unde trec e câte-o astfel de paradă de modestie și cinste iar ei opresc caseta și se uită la televizor și-și spun că eu aș fi bună la așa ceva până acum două zile nici nu știam ce e ăla roasting și dintr-o dată sunt as nu mă mai aud nu mă mai aud deloc eu pe mine în timp ce eu sunt trează visul țipă și-ncearcă și degeaba-degeaba țipă ce frumoase erau femeile pe vremea aia mai țipă duamne cât de frumoase erau și se bucură ca și când ar ține lozul câștigător în mână abia acum s-a hotărât că erau frumoase e Judecata de Apoi au scăpat nu mai sunt tocsune împuțite păroase putem să ne bucurăm dar țipă dar sunt trează.