ora25

În mare parte examenul psihologic se desfășurase normal. După parcurgerea răspunsurilor, medicii ne-au rugat pe câțiva dintre noi să rămânem în sală. La una din întrebări răspunsesem greșit. N-ar fi trebuit să avem vise olfactive, era semn de boală. Eu știam ce visasem, visul meu olfactiv se petrecuse de-al naibii chiar în noaptea de dinaintea testului. Pe ceilalți nici nu-i credeam. Îi bănuiam că se lăudaseră. Ce-ar fi putut visa? mă întrebam, pe unde o să scoată cămașa? În afară de flori? Bineînțeles, prima examinată a răspuns flori. Un braț enorm de trandafiri îmbătători. Comisia zâmbea indulgentă. I-au spus că poate pleca. După fata asta, a urmat un băiat. Lui mai întâi i-au spus chiar ei că nu ține figura, nu se visează cu nasul chiar așa ușor. Dar el a insistat că visase o pâine caldă, rotundă, rumenă, proaspăt scoasă din cuptor, o rupea în două și din ea se ridicau aburi îmbietori, ah, mirosul de pâine proaspătă. Da, da, da, a răspuns comisia, e talentat, ce să mai! Părea încântată. La așa ceva nu s-ar fi așteptat. Totuși și pe acest băiat l-au lăsat să plece. Apoi am urmat eu și le-am povestit și eu deși eram așa conștientă că visul meu n-are niciun atu comercial. Păi eram la marginea unei plaje, și e destul de important că nu era malul unei albii, bătea un vânt puternic din față, iar noi asistam la o ceremonie religioasă. În fața noastră erau întinse patru ruguri pe care erau incinerați patru oameni, și femei și bărbați. Oamenii erau legați în niște feșe ca pentru mumificare și ardeau pe ruguri foarte încet. Flăcările rodeau foarte lent dinspre picioare spre cap. Interesant era că oamenii aceștia erau vii, iar cremațiunea era în mod clar o pedeapsă cu substrat religios, și nu o ceremonie omagială. Cele patru persoane nu păreau revoltate sau disperate, doar strângeau tare din dinți în timp ce focul le ardea mărunt. Din toate astea se ridica un fum negru (patru fumuri negre, de fapt) și din când în când ieșeau sfârâieli și mici trosnete. Venea un miros extrem de greu de grăsime pârlită, piele de om și păr de om, mult mai greu, mai înecăcios și mai grețos decât mirosul pe care l-am mai întâlnit la animale. Membrii comisiei nu au zis mai nimica, s-au comportat foarte discret, au notat câteva cuvinte pe hârtiile pe care le aveau în față și și le-au arătat reciproc, în așa fel încât eu să nu înțeleg concluziile trase. Eram supărată din cauza lucrurilor care mi se întâmplaseră și mă simțeam nedreptățită.

S-a oprit în fața mea. Sau m-am oprit în fața ei. De fapt totul s-a îndreptat dinspre margini spre centru atât de repede încât ne-am trezit ca și când una ar fi venit în fața celeilalte. Eu aveam un avantaj. Eram nesigură. Ea avea mai multe avantaje dar nu le-a folosit. În loc să le folosească, s-a oprit. Îi dăduseră lacrimile. Atât de frumoasă am fost? mă întreba. Adică, atât de frumoasă sunt? Adică, atât de frumoasă aș fi fost? Adică, toate astea la un loc? Se uita la mine emoționată, ca și când i-ar fi părut rău că fusese și era și ar fi fost atât de frumoasă. Se invidia, ea pe ea se invidia și îi părea rău, îi era rușine să recunoască, se uita la mine și șoptea așa: eu mă buucuuur… Vorbea cu un glas mai sfios ca niciodată. Față de sine devenise sfioasă. Cu noi era băț. Nici eu n-am putut să recunosc. Am zis și eu destul de modest… daa, cam așaa, bine, nu e cine știe ce… dar e mai bine decât m-aș fi așteptat… sigur nu te vrei înapoi? Ea s-a mai admirat puțin și a zis sigur, mă bucur, sincer mă bucur și chiar nu mă mai vreau. M-am simțit ușor vinovată, bănuiam că se pierduse fără să își dea seama și era prea orgolioasă ca să mai dea înapoi… În același timp eram conștientă că se merita mai mult decât o meritam eu, nu mi-era ușor să mi-o însușesc. I-am mulțumit de câteva ori și ea mi-a zis de câteva ori n-ai pentru ce uimită de ea însăși, tristă să se vadă înstrăinată, dar bucuroasă să constate că era, fusese, ar fi fost frumoasă.

Când cealaltă a plecat, a venit lângă mine și și-a aprins o țigară. Ce-i cu tine, am întrebat-o. Își cam prinde genele în fum, habar n-are, mă gândeam, vezi să nu te pătezi îmi venea s-o previn. S-a încruntat în gol luptând din timp cu dușmanul: nu vreau să pleci. Avea un aer metodic: am studiat, am examinat, am făcut niște calcule, am prelucrat niște date – nu trebuie să pleci. M-am gândit, a continuat, să îți facem mai multe bagaje. Să fie ceva imens, să ne gândim la niște lucruri atât de grele și de voluminoase încât pur și simplu să nu ai cum să pleci. Da, i-am zis, și eu cred că asta ar fi cam singura soluție. O să facem cumva, spunea, dând din cap ca și când ar fi amenințat pe cineva. O să vadă ei. Îmi tot venea în cap un cântec cu de-ai fi tu ancoră la mal… Dar ea m-a corectat… Ce dracu’ ancoră? Nu era salcie?! Hm, ba da. Da’ ce dracu’ faci cu o salcie?

Când a plecat ea, a venit persoana binevoitoare dar instabilă. Fierbea. Ce faci, ia zi, fierbi? m-a întrebat. Nu, n-am nicio treabă, de ce să fierb, am întrebat. Păi toată lumea fierbe, totul arde, nu vezi? Nu, sunt foarte liniștită. Persoana tocmai devenea din binevoitoare instabilă, așa că am simțit nevoia s-o ajut: uite, eu am văzut atâtea prăjeli și sfârâieli de-a lungul timpului, încât… Încât te piși pe ele, m-a întrerupt… Nu, am corectat. Încât te asigur că stăm bine, n-o să se ardă nimeni și nu-i arde nimănui să ne frigă. Zici tu? s-a mirat persoana umpic mai stabilă. Da. Îi spuneam da cu convingere. Da. Absolut sigur. O să fie bine. Persoana instabilă părea salvată deja. Dacă zici tu, am încredere, spunea. Mă bucuram. Unele persoane au atâta putere încât devin instabile. Acestora din când în când trebuie ca exact din putere să li se mai ia. Știam că vorbesc pe-un ton de superioritate ridicolă, dar nu mi se părea normal s-alimentez teama de foc. Dacă mi s-ar fi cerut să alimentez focul ar fi fost cu totul altceva, dar teama de foc, nu, nu merita.

Că caut ceva bun și nu găsesc absolut nimic. Mă gândesc că mai am timp. Tonul e pur și simplu franțuzesc. Un fel de Georges Perec birocratic. Viziune zero n-ar fi nimic, dar perspectiva e zero. Ca o ușă fără toc. Nu m-ar deranja dacă platitudinea ar fi intenția. Nici obsesiile nu sunt obsesii cât mici manii și tipicăreli. Dorința de exhibare poate să țină de schelet. Mai mult pentru noi, pentru ca noi să ne sprijinim de ceva. La răstimpuri, figura romantică, nedormită, febrilă, mistuită, răvășită, cotropleșită – Laura Palmer prin brădet – doar că nu zâmbește, ci tremură. L’homme qui tremble. Câteva icoane moderne și postmoderne încremenite pe pereți. Dacă te uiți de aproape și citești etichetele nu mai ai nevoie de ghid. Iisus cu femeie. Iisus cu sticlă. Iisus cu oi. Iisus părăsit de Dumnezeu tatăl. Iisus dând învățătură. Iisus sculându-l pe Lazăr. În schimb timpul e complet trucat. Timpii toți sunt o adăugare recentă peste un original care nu mai poate fi descifrat. Mă pot preface că cred multe poze, dar nu mă pot preface că cred în faptul că azi e chiar azi. Ceva cumulativ se pronunță încă din primul termen al adunării. Vezi suma înainte de a vedea plusul. O altă mizerie – compensațiile. Un passons! la ureche și-o plecăciune ancilară în față camerei, un ignore pe timp de zi, o îndatorare eternă pe timp de noapte. Vecinilor de la 7 li s-a spart țeava. Pe chestia asta apa caldă a fost oprită trei zile. În timpul ăsta m-am gândit că aș putea oricând să mă spăl în chiuveta de la bucătărie. Ba chiar m-am gândit să-mi spăl chiloții și ciorapii în chiuveta de la bucătărie. Până la urmă m-am gândit că nu aș putea să mă spăl decât maxim pe dinți în chiuveta de la bucătărie. Dar treaba e că nu mi-a venit să scuip în chiuveta de la bucătărie, așa că m-am mulțumit cu apa rece de la baie. La ora la care scriu am făcut deja o baie fierbinte. Nu este pe lume plăcere mai mare…
Decât vânătoarea cu jocuri zglobii
În sunet de cornuri să treci prin zăvoaie
S-alergi căprioare prin văi și câmpii.

După „există nume fără lucruri?” și „există lucruri fără nume?”, sari direct în râșniță, da’ ce e mișto e că, sărind singur, nu te macini. Când râșnița e plină ochi, iese așa o pudră fină de cât se freacă boabele-ntre ele. Când sari de una singură începe calculul probabilistic – o lamă a reușit să-ți jupoaie cât de cât o cojiță, da’ cam câte șanse există să te repeți în aceeași poziție, mai ales acum, când cojița vulnerabilă a fost deja desprinsă iar restul se refuză lamei, greu se mai râșnește un singur bob de cafea, de porumb, de grâu, de piper, pentru așa ceva e nevoie de o râșniță mică-mică, numai pentru el. O, câte nume! Câte nume, câte nume, câte nume! Câte nume care nu înseamnă nimic. Mai multe decât are Kitsune și care toate înseamnă Kitsune! Ce sunt astea? Justificări? Recensământul populației? Cataloage? Măcar Linnaeus avea misiunea sfântă de-a înregistra și clasifica. Cine ar consuma atâta timp cu nume care nu îi spun nimic, enumerându-le, repetându-le, evocându-le? Simt cum se înfiripă o nouă fobie – ca mai toate, născută din excese cantitative, prea mulți șoareci (de unde?), prea mulți șerpi (de unde?), prea multe nume. Și dintr-o dată mă luminez: domnule, dar suntem chiar în strană și ascultăm cum popa citește pomelnicele! Cei vii, cei adormiți, cei vii, cei adormiți, ochii închiși, ochii deschiși, poate fi zi, poate fi noapte! Apoi fluier puțin, așteptând ceva să cadă, limba clopotului poate, să-i lingă-n cap pe credincioși, de parcă biserica ar fi un pisc cu risc de avalanșă. Să fluier, deci, că așa e-n miturile cu căderi de zăpezi. N-apuc bine să fluier că muntele chiar vine la Mohamed, cu capre de munte cu tot. Sau or fi pioneze? Muntele-i pe o hartă, dimpreună cu văile, mările și oceanele și iată, mii de pioneze. Aceștia sunt oamenii. Ei nu au niciun rost. Au fost bifați. Și-au fost înfipți dans la carte de tendre. Ca niște acușoare în păpușica voodoo. Dar poate-așa arată o inimă bogată. Plină-plină de ace. De pe lângă care nu se prelinge nimic. Oare ce se întâmplă când le scoți de-acolo pe toate?

Principele – carte recomandată de Familia Regală
Răzbunare ancilară – carte recomandată de dexonline
Fericirea e un ac de siguranță – carte recomandată de Sanatoriul de Nevroze Predeal
Mercenarul întunericului – carte recomandată de Luxten
Colierul din bomboane de colivă – carte recomandată de Meli-Melo
Un proiect sângeros – carte recomandată de Centrul de Transfuzie Sanguină București
Pereți subțiri – carte recomandată de ANL
Fratricizii – carte recomandată de Asociația Penitenciarelor din România
Un bărbat pe nume Ove – carte recomandată de Agenția Matrimonială Concordia
Amurgul marinarului – carte recomandată de Autoritatea Navală Română
Diavoli fragili – carte recomandată de Poșta Română
Povestea lui Genji – carte recomandată de Centrul de Dezvoltare Curriculară și Studii de Gen
Despre inimă și alte eseuri – carte recomandată de Farmaciile Catena
Cel care cheamă câinii – carte recomandată de Royal Canin

Am visat că stăteam întinsă pe o masă de laborator anatomic, într-o sală de muzeu, în calitate de unic exponat. Erau foarte mulți vizitatori, aproape că stăteau la coadă și făceau o chestie care semăna umpic cu perindatul pe la sfintele moaște. Fiecare vizitator care ajungea în dreptul meu mă apăsa cu palma pe burtă, ca și când acolo ar fi fost un mare buton de tombolă, care le extrăgea melodia pe care urmau să o interpreteze la emisiunea Te cunosc de undeva. Doar că din burta mea nu ieșea nicio melodie. În schimb, fiecare om care mă apăsa pe burtă se minuna, râdea, își privea palma nedumerit, rostea ceva gen – incredibil, așa ceva nu există, e adevărat, e supertrippy, fii atent cum mi s-a încălzit palma, cum îmi tremură, cum mi s-a înroșit, și acuma mai simt, o să rămân cu chestia asta forever – păreau extrem de fericiți și se priveau unii pe alții ca să își confirme extraordinara experiență. Eu nu simțeam nimic, în afară de apăsarea propriu-zisă și în afara faptului că exista într-adevăr ceva în burta mea care sub fiecare palmă făcea câte o altă chestie – bufnea, rupea, împușca, fierbea, încleșta, arginta, înălbea, albăstrea, scana, arunca, inunda, magnetiza. Eram bucuroasă văzând reacțiile vizitatorilor dar chestia aia nu-mi aparținea în niciun fel, era complet străină de mine și nu reacționa decât la mâini străine. Nu mă simțeam stingherită nici de calitatea mea de exponat și nici măcar de faptul complet sinistru că toată lumea venise acolo pentru a-și pune mâna pe burta mea.

Singura Chină ne roagă să nu mai arborăm drapelul Taiwanului, deoarece acesta reprezintă un câmp roşu peticit cu un cer albastru cârpit de un soare cu douăsprezece raze cusute cu aţă albă, fiind mult mai urât decât cel al Singurei Chine, un câmp roşu luminat de o mare stea aurie apărată de un arc format din alte patru stele aurii mai mici. În plus, Singura Chină ne roagă să nu mai intonăm imnul Taiwanului,  Tridemism, our aim shall be, To found a free land, world peace be our stand Lead on comrades, vanguards ye are, Hold fast your aim, by sun and star, Be earnest and brave, your country to save, One heart, one soul, one mind, one goal! deoarece e mult mai urât decât cel al Singurei Chine – Arise, ye who refuse to be slaves! With our flesh and blood, let us build a new Great Wall! As China faces its greatest peril From each one the urgent call to action comes forth. Arise! Arise! Arise! Millions of but one heart Braving the enemies’ fire! March on! Braving the enemies’ fire! March on! March on! March, march on!. Singura Chină ne semnalează că la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi la Festivalul Internaţional de Folclor de la Galaţi, au participat artişti care s-au dat drept taiwanezi deşi erau singur-chinezi şi ne roagă ca pe viitor să ne luăm măsuri de precauţie suplimentare pentru a nu ne lăsa înşelaţi. Totodată, Singura Chină ne roagă să nu mai arborăm drapelul Tibetului, cunoscut şi ca drapelul leului de zăpadă, deoarece e un drapel mult prea complicat: un soare auriu cu 12 raze, înconjurat de fâşii de cer roşu şi albastru-întunecat luminând un munte înzăpezit ale cărui poale sunt păzite de doi lei de zăpadă, care în labele superioare ţin un giuvaer tricolor înconjurat de flăcări şi un tao bicolor, toate acestea înconjurate de un chenar auriu. Şi să nu mai cântăm Let the radiant light shine of Buddha’s wish-fulfilling gem teachings, the treasure chest of all hopes for happiness and benefit in both secular life and liberation. O Protectors who hold the jewel of the teachings and all beings, nourishing them greatly, may the sum of your karmas grow full. Firmly enduring in a diamond-hard state, guard all directions with Compassion and love. Above our heads may divinely appointed rule abide endowed with a hundred benefits and let the power increase of fourfold auspiciousness, May a new golden age of happiness and bliss spread throughout the three provinces of Tibet and the glory expand of religious-secular rule. By the spread of Buddha’s teachings in the ten directions, may everyone throughout the world enjoy the glories of happiness and peace. In the battle against negative forces may the auspicious sunshine of the teachings and beings of Tibet and the brilliance of a myriad radiant prosperities be ever triumphant, deoarece acesta este chiar imnul tibetan. Singura Chină ne atrage atenţia asupra faptului că anumite persoane din Covasna au sărbătorit de curând a 80-aniversare a lui Dalai Lama, or acest gest nu poate fi decât un paradox, din moment ce Dalai Lama e liderul spiritual al unui popor care nu există, poporul tibetan fiind, evident, la fel de singur-chinez ca şi cel taiwanez. Având în vedere pericolele la care ne pot expune relaţiile cu entităţi inexistente, îi mulţumim Singurei Chine pentru avertisment şi o asigurăm că pe viitor îi vom susţine consecvent singurătatea.