ora25

Astăzi am pus la încolțit grâul de Sf. Andrei. Mai mult pentru Kitsune. Îi place foarte tare să mănânce grâu verde. Mi-am amintit de visul cu pleava și am făcut niște legături. De dimineață mă sunase Adjuncta să-mi depună niște jurăminte pe care i le împrumutasem de mai multă vreme și a căror valoare între timp scăzuse oricum atât de mult încât mă gândeam că nici n-o să mai am ce face cu ele. Iarăși am făcut niște legături. Mai târziu mi-am dat seama că nu visasem culori de toamnă, ci culori de apus. Contează atât de mult un albastru în plus. Am bătut apoi la ușile tuturor locuitorilor acestui sat și le-am spus ce-am visat. Pentru că înainte de asta, toți locuitorii acestui sat au bătut la ușa mea și m-au întrebat: așa-i că nici nu visai? Ba da. Și a trebuit să le zic personal. Mi-am dat seama că Gwyneth în visele mele înlocuiește pe altcineva. O persoană care nu se lasă visată. Lucrul ăsta îmi spune mai multe lucruri bune despre Gwyneth și mai multe lucruri rele despre cealaltă. Cum poate un om să nu se lase visat? Unde se crede? Ce se crede? Și să delegi asemenea sarcini, toate spaimele și traumele cu care se poate confrunta un om în coșmarul cuiva? Cum să trimiți mereu o persoană să îți înghită urâțeniile și să spele în urma ta? În fine, 2017 e un an bogat. Mă gândeam că o să fie doar insuportabil. Ce-a avut spre deosebire de alții, a fost faptul că fiecare mizerie a meritat. Nu a existat caznă fără compensație. În plus, 2017 mi-a ușurat și următorii ani. Până va veni din nou un 2013 sau un 1994 sau chiar mai puțin de atât. De fapt, când mă gândesc la fiecare an în parte, 2017 e foarte sus. Cu gândul la mulți alți ani, nici nu-mi vine să cred câte lucruri nu m-au omorât. Per total, am visat asiduu și eficient. Cred că mai mult asta a contat.

Mai jos sunt câteva fragmente dintr-un articol apărut în Aeon.co, despre imoralitatea procreării, semnat de David Benatar, professor of philosophy and head of the department of philosophy at the University of Cape Town, where he is also the director of the Bioethics Centre.

„Coming into existence is always a serious harm.

People should never, under any circumstance, procreate.

Anti-natalism will only ever be a minority view because it runs counter to a deep biological drive to have children.

But even if life isn’t pure suffering, coming into existence can still be sufficiently harmful to render procreation wrong. Life is simply much worse than most people think, and there are powerful drives to affirm life even when life is terrible. People might be living lives that were actually not worth starting without recognising that this is the case.

There is no such thing as chronic pleasure.

When lives go as well as they practically can go, they are much worse than they ideally would be.

If you think, as most people do, that death is a serious harm, then the risk of suffering such a calamity is 100 per cent. Death is the fate of everybody who comes into existence.

The question is not whether humans will become extinct, but rather when they will. If the anti-natalist arguments are correct, it would be better, all things being equal, if this happened sooner rather than later for, the sooner it happens, the more suffering and misfortune will be avoided.”

Articolul întreg se află aici.

Din când în când e bine să îți vezi propriile gânduri expuse atât de limpede.

Iar eram cu Gwyneth într-o deplasare. Parcă aveam amândouă o repartiție undeva la țară, zootehniste sau ingineri agronomi, sau poate designeri vestimentari. Ni se repartizaseră niște locuințe muncitorești în interiorul unor silozuri nesfârșite. Camerele erau extrem de înalte, cam fără ferestre, doar cu câte o ciudată spărtură pătrată în tavan, și trebuia să ni le mobilăm și utilăm singure. Eu am pornit să-mi aranjez camera și eram destul de uimită de ce se întâmpla pe verticală, dacă ar fi fost să păstrez mobilierul cu care eram obișnuită, aș fi pierdut spațiu important. Era extrem de stranie senzația că trebuie să mergi mereu cu capul dat pe spate, pentru a-ți privi în ansamblu locuința. Mi-am instalat un pat de o persoană, într-un colț, niște dulapuri de haine și o etajeră pentru cărți, apoi am instalat pe toți pereții niște schele solide și câteva lifturi care urcau în diagonală. Unul din lifturi se oprea chiar sub trapa care dădea spre afară și care era pur și simplu deschisă, neprotejată de geam. Printre schele pusesem câteva ghivece cu flori, în locurile în care ajungea lumina, nu prea multă, care intra prin tavanul îngrozitor de înalt. Eram destul de debusolată de dificultatea de a face schelele utile, aș fi vrut să fie și ele spații în care să stai comod, dar dacă lățeam schela, centrul camerei s-ar fi strâmtat prea mult. Îmi făceam în schimb tot felul de liste cu idei de folosire a verticalei respective și nu eram deloc îngrijorată, dimpotrivă, aveam impresia că o să-mi formulez acolo o locuință cum rareori ai ocazia să-ți concepi de unul singur. La un moment dat, în timp ce-mi admiram aranjamentul de început, prin gaura din tavan a un mănunchi de raze atât de frumoase încât am rămas cu gura căscată ca într-o catedrală prin ale cărei vitralii cine știe cum se filtrează soarele. Apoi, în timp ce admiram lumina și curcubeul firicelelor de praf, în casa mea au început să curgă, la fel de frumos, ca o ploaie de aur, pleavă. Părea că o treierătoare stătea deasupra ferestrei mele și arunca înăuntru mii de cojițe de spice. Nu m-am enervat, nu mi se părea că face mizerie. Mi s-a părut frumos, am început să râd, nu știam ce o să fac cu ele, dar mi se părea în regulă, mi se părea că vin de la o treierătoare de undeva din cer și că va fi un fel de miracolul casei: din când în când, în lumina potrivită, se vor cerne deasupra mea lucruri. Un loc în care la un moment al zilei se poate vedea vânturarea. N-aș fi preferat în niciun caz să fi căzut la mine grăunțele. Nu voiam să fac o afacere. Eram mulțumită. Apoi, oarecum jenată de felul imperfect în care îmi amenajasem camera, m-am dus la Gwyneth în vizită. Scuză-mă că te deranjez, camera ta cum e, tu cum ai aranjat, poate îmi dai și mie vreo idee mai bună. Gwyneth, da, sigur, dar e cam dezordine – tocmai împăturea niște lucruri. Arăta nedormită și parcă îndoliată. Tu cum ai folosit înălțimea? am întrebat-o. Ei, da, am făcut dressing de jos până sus, n-am stat să-mi bat capul. Camera ei arăta mult mai simplu, îmbrăcată în lemn de jos până sus. Abia târziu mi-am dat seama că-n camera ei era întuneric. Dar tu n-ai spărtură pătrată în tavan? am întrebat. De ce nu intră lumina? Ba aaam, cum să n-am, mi-a răspuns, ce credeai, că camera mea e mai bună? Am înțeles că ea nu se prea bucura de spărtură. Apoi am observat că prin spărtura ei intra întuneric în loc de lumină. Și în afară de întuneric, frig. Cum stăteam cu ea de vorbă, studiindu-i camera, s-au auzit niște zgomote de lanțuri ruginite și vagoane plimbate pe șine. Am ridicat capul, pentru că zgomotul venea de sus, și am văzut intrând prin trapă un ditamai căruțul de fier, ca un fel de vagonet de mină pentru cărbuni. Căruțul ăla a hodorgit o vreme rămânând în colțul tavanului și amenințând să se verse. Gwyneth și-a cerut scuze, stai umpic că tre’ să-l prind, altfel se răstoarnă în capul nostru. A luat o bară lungă și cu ajutorul ei a împins căruțul spre o șină verticală, pe care s-a plimbat până a ajuns pe pământ. Ce-o fi în el? am întrebat, grăbindu-mă să verific. Era carne și sânge, bucăți de mâini și de picioare de om. Băi, e plin cu carne, sânge, resturi de om și nenorocire, i-am zis lui Gwyneth îngrozită, dar ea nu părea surprinsă. Mi-a răspuns ceva de genul bănuiam eu, la ce noroc am eu, nici nu mă așteptam la altceva. Apoi a început să golească căruciorul în niște saci de plastic negri și să frece podeaua pe unde se murdărise. Asta e, mi-a zis, bine că nu se întâmplă decât o dată pe zi.

Întotdeauna a fost important pentru mine să-mi urmăresc fericirea minut cu minut. În zilele de fericire sau de nefericire las -inconștient – în urma mea firmituri și castronele cu crănțănei, capcane, lațuri, năvoade, pentru ca la un moment dat să constat că în ele s-a prins ceva. Ooo, și când constat că s-a prin acolo ceva, dă-i și pompează în animal, îngrașă-l cât ai timp, învelește-l în zece plăpumioare de puf, umflă-l cât se poate, să acopere cât mai mult spațiu, să prindă puteri, să domine, să-și facă de cap. Când prinzi un minut de fericire, nu mai ai nimic pe foc, te duci și închizi aragazul, pentru că nici o secundă de întârziere nu e acceptabilă. M-am trezit cu fața la vremea oribilă, cu corpul dărâmat și cu nervii încâlciți. Câteva minute am rămas în pat, contemplând griul cel atroce. Am constatat că mi-am pierdut câteva funcții, m-am minunat, asta a fost? Atâta a durat? La doar atâta le-am folosit? Funcții care nu mi-au dat prea mult niciodată îmi apăreau acuma ca la paradă, împopoțonate, de parcă ar fi venit, iată, momentul să le regret. Duceți-vă dracului! În schimb, când mi-am pierdut funcții prețioase, pe care le exploatasem enorm, repede am escalat posibila durere, spunând, ei, lasă, o să-mi găsesc eu altceva mai bun de făcut. Și chiar mi-am găsit, dar una e să-ți pierzi un organ vestigial, alta e să-ți pierzi dinții cu care muști, aceștia din urmă, în cazul meu, fiind picioarele. Nu mi-am pierdut picioarele, dar mi-am pierdut exaltarea lor, iar pierderile exaltărilor diverselor organe probabil că îți întărește simțul liminalului. Și cu tot acest început amenințător, de dimineață rea, în timp ce-mi puneam pulovărul și peste el canadiana, ca să pot fuma pe balcon, viața mea se aranja în mine, pentru mine, cât să mă avantajeze. Părea extrem de goală, inițial. Eu aveam forța necesară dezbaterii și eram și dispusă să o las să câștige, dar niște pretenții de plauzibilitate tot mai aveam. Bine-bine, nu ești goală, ești plină, dar vino cu argumente, înșiră niște probe, să le-avem acolo la dosar. Și bineînțeles că ea a venit ca în cazurile dificile  cu lucruri vagi: păi n-avem corpul victimei, pentru că pe tine nu te interesează corpul victimei; n-avem arma crimei, pentru că pe tine nu te-a interesat niciodată arma crimei; n-avem mobilul crimei, pentru că tu nu ți-ai dorit niciodată ca crima să aibă mobil. Și așa mai departe. Am putut vedea, în felul ăsta, toate lucrurile de care m-am debarasat, cu bună știință, ba chiar cu intenție urmărită consecvent. Aveam în față un tablou încărcat, peisaje, oameni, Bosch, Breugel, viermuială, activitate, și rând pe rând ștergeam din el lucrurile care nu mă interesau, pe care nu mi le doream, care mă împiedicau. Am șters oameni, animale, creaturi fantastice, unelte, condiții meteorologice, etc,  până a rămas o foaie albă și în mijlocul ei o casă. Pe-asta chiar mi-am dorit foarte tare s-o păstrez. Martorii în proces strigau: acum poți să o faci cum vrei tu, adaugă-i ceva, fă-o mai frumoasă, situeaz-o, amplaseaz-o, mai pune-i un gard sau un pom sau un câine de pază. Nu. Îmi plăcea să mă uit la ea, așa, ca la un miez, ca la un miez de nucă în jurul căruia n-aveam chef să construiesc nuca, nucul, umbra nucului, pământul. E bine așa. 99% din criteriile care țin de poziția pe o scară socială au fost aruncate – cu o oarecare sete – în groapa de gunoi. Au rămas făpturile spirituale. Poate că gradul lor de spiritualitate e destul de diferit când începi să le compari, dar eu pentru spiritualitatea lor le-am păstrat. Sună, desigur, de parcă aș căuta cu disperare să-mi fac singură un compliment. Și mă simt, într-adevăr mândră, când mă evaluez, de alegerile privind păstratul sau aruncatul lucrurilor. Am avut și norocul că ființele intens spirituale pe care le cunosc nu s-au debarasat ele de mine, deși eu sunt cu niște trepte mai jos. Am avut poate și noroc că celelalte trepte nu sunt ocupate și nu-i așa o abundență de spiritualitate în mica noastră societate, nu atâta încât să încurc. Mă aflu în locul în care mi-am dorit dintotdeauna să fiu. Astăzi nu am nicio îndoială. Și îmi vine să râd. Dar mâine voi avea, cu toate că va fi cer senin.

1. Unele cărți sunt așa de titirite că-ți vine să le tragi o palmă. Dar el citește o carte de-asta și-și spune că precis e pe sufletul meu, drept pentru care o citește prin ochii mei. Așa că palma se duce la cel care dă mai mult. În cazul nostru, aerul.

2. Am visat-o pe Adjuncta. Încerca să mă păcălească să nu fur. Doream să fur niște tricotaje în culorile toamnei și ea mă îmbrobodea cum că nu e bine, trebuie cumpărate, ehei. Dar eu îmi dădeam seama că vrea să mă înșele. M-am târguit umpic, apoi am ales să fur niște sculuri de lână în culorile toamnei. Va fi vorba, în fond, despre munca mea!

3. Cel mai trist lucru care putea să mi se întâmple. Se întunecase, ploua cu găleata, ieșisem la o țigară în balcon. Mi-era frig deși îmi pusesem canadiana. Fumam dârdâind și ascultând cum răpăie ploaia, când după un fojgăit între frunze, lângă trunchiul unui copac, a început să tușească un câine.

4. Am revăzut după destul de multă vreme o persoană care obișnuia să fie tânără. Acum stătea pe o bancă. Zâmbea printr-o perdea de oboseală și resemnare. Părea atât de adânc rănită încât dacă ai fi înotat în ea ți-ar fi înghețat picioarele. Toate grimasele care îi injectaseră până atunci tinerețe în chip dispăruseră. Arăta ca un pat de spital proaspăt făcut. În mod evident îi murise sora.

5. Acoperă-mi fundul cu umbra ta!

Eram cu mama la Veneția și Veneția semăna cu o porțiune din Calea Victoriei, pe partea cu Muzeul de Istorie. Vremea era din start urâtă, anotimpul din start nepotrivit, s-a pornit o ploaie oblică, mama s-a enervat, tu cu ideile tale tâmpite a zis, să te speli cu excursia ta de rahat pe cap, și-a plecat. Eu am încercat să o conving să vizităm totuși Veneția chiar dacă toarnă cu găleata. Hai că nu ești zdravănă, a zis, mai mult ca să nu înjure, și a plecat, a luat-o, cum ar veni, spre Regina Elisabeta. Eu am rămas în ploaie. Era atât de dușmănoasă că practic nu vedeai. Vedeam niște hașurări și niște diagonale formate din picături de ploaie. În plus, biciuiau. Bătea și vântul, mă ustura fața, dar eram hotărâtă în continuare. Eu voi vizita Veneția pe vremea asta! S-ar putea să fiu singura persoană! Voiam neapărat să fac și poze. Multe poze la care să mă uit acasă, să văd în ele ce nu reușeam să văd pe stradă. Aveam și aparatul de fotografiat Zenit al lui tata. În copilărie îmi plăcea enorm carcasa. Mi se părea misterios felul în care pielea fusese convinsă să îmbrace obiectivul. Mă plimbam, deci, prin Veneția și făceam poze pe film și eram destul de fericită. Îmi imaginam că o să iasă niște chestii abstracte, speram eu cu dungi dese. La un moment dat, umblând pe sub streșini, la o cotitură de canal am văzut (și fotografiat) o scenă foarte violentă: un grup de porumbei ataca o rață cu pui. Rața era maro, avea penele neobișnuit de lungi iar eu știam  despre ea că e rața cu pui din cripta inundată a Sfântului Francisc din Ravenna. Încerca să-și apere puii, dar mult prea lent, degaja o blândețe și o duioșie nepotrivite, își acoperea puii cu un fel de cochetărie, ignorând extremul pericol. Porumbeii arătau ca niște mașinării de război și nu aveau decât un singur tip de atac, din plonjon smulgeau din pieptul raței și al puilor ei direct inimile. Nu erau deloc porumbeii pe care-i știam eu, nu era nici rața așa cum o știam eu, dar cea mai enervantă senzație era aia că porumbeii, deși cruzi și sfârtecători, și chiar urâți fizic, cu privirile lor oțelite și mișcările lor scurte și implacabile, aveau cumva dreptate. De parcă ar fi fost angajați într-o intervenție chirurgicală. Deși aveam senzația asta, mă enervau, îmi displăceau, aș fi vrut să scape rața. Însă, recunoșteam și asta, rața era un monument de neputință. N-aș fi vrut să recunosc, aș fi vrut ca rața să aibă numai calități. Și arme. Și dorință de a învinge. După scena asta, am plecat mai departe. Plouată toată și tremurând de frig, am intrat într-un fel de cantină. Era plină de muncitori care semănau între ei sau poate se și cunoșteau toți cu toți. Nu cred că n-aveam bani, cred că pur și simplu nu eram dispusă să plătesc: m-am așezat la o masă de lemn neșlefuit și am început să beau dintr-o cănuță de tablă. În cănuță era un rest de cafea cu lapte afumat și extrem de mult zahăr. Avea un gust grețos și mi s-a făcut îngrozitor de sete. Pe lângă mine treceau și tot felul de chelnerițe care nu mă deranjau cu niciun fel de întrebări. La un moment dat, pe mesele alăturate au început să apară tot felul de farfurii cu prăjituri. M-am ridicat și pur și simplu le-am dat târcoale. Mă tot învârteam în jurul meselor, într-un fel de pantomimă aiurea, încercând să mă hotărăsc pe care să le fur. Prăjiturile albe erau mai ușor de furat fără să fii văzut, dar eu pofteam la un fel de găluște din tăiței însiropați, ca un fel de bulgări de cataif. Până la urmă am luat doi bulgări din ăștia în mână și în drum spre ieșire i-am strecurat în buzunar. Însă nu știam dacă să mă bucur. Pentru că nu știam dacă într-adevăr îi furasem. Era posibil ca prăjiturile acelea să fi fost gratis, să fi fost lăsate pe mese pentru cine dorește, din partea casei. Era și o vreme atât de urâtă încât proprietarii localului probabil că făceau și ei un exercițiu de super-ospitalitate. Și dacă asta era realitatea, atunci eu mă stresasem și mă chinuisem degeaba, mobilizând niște tertipuri stupide, în loc să mănânc după poftă, simțindu-mă bine, bine primită, recunoscătoare. Îmi era ciudă că, deși aveam găluștele în buzunar, nu știam adevărul, nu știam de ce să mă bucur: de un dar sau de o victorie.