ora25

Aveam un hublou mare și verde în stomac, prin care se putea observa lumea cealaltă. Cu cât mergeam mai mult, cu atât se puteau descoperi bucăți mai mari din lumea cealaltă. Totuși, de cele mai multe ori, din rea voință, mergeam îmbrăcată. Lumea cealaltă era mai degrabă acvatică.

Eram într-un muzeu experimental care expunea olandezi, flamanzi și Chanel. Vasul de veceu era Chanel, hârtia igienică era Chanel, când trăgeai apa, pe capacul veceului apărea când Fata cu cercel de perlă, când naturi moarte cu piersici. Pe pardoseala din marmură apăreau rahații ca ciupercile după ploaie. Îi strângeam cu hârtia igienică Chanel și îi aruncam în veceul Chanel dar apăreau alții și alții. La un moment dat se blocase veceul și nu mai evacua iar Fata cu cercel de perlă ne privea inundată. În spatele meu erau mai mulți turiști serioși și câțiva critici de artă care încercau să înțeleagă producția artistică, opinând în șoaptă asupra unor detalii legate de autenticitate – semnăturile pictorilor, comportamentul unor materiale.

Stăteam într-o cameră mică, la fereastră, în dreptul unui birou din abanos cu pupitru. Eram puțin amețită și încercam să înțeleg de ce e masa înclinată și de ce mă aflu eu în fața ei. Mi-am scuturat capul sperând să mă descețoșez și mi-am dat seama că trebuie să caut ceva în sertare. În sertare erau tot felul de casete din lemn pline cu instrumente de scrijelit. Nimic de scris, niciun creion, nicio foaie, în schimb zeci de dăltițe și împingătoare de cuticule. Trebuia să scrijelesc biroul. Era obligatoriu. De-aia mă aflam acolo. Niște oameni stăteau undeva ascunși, așteptând cu sufletul la gură ca eu să duc misiunea la bun sfârșit. Îmi închipuiam că o stricăciune ireparabilă e singurul semn rezistent în timp pe care îl puteam lăsa pentru cei care urmau să ajungă peste multă vreme în aceeași cameră. În dreptul ferestrei era un copac viguros. Mă gândeam – da’ nu mai bine ies și scrijelesc copacul? N-are mai multe șanse copacul, decât biroul? Oamenii aceia care stăteau cu sufletul la gură îmi șopteau panicați – nu, nu copacul! biroul!

Mă exprimam tot mai aiurea, nu reușeam să le comunic unde vreau să ajung. Le spuneam că am rezervare la Marea Mare Turcă. La Mediterană? mă întrebau ei. Nu, la Marea Otomană. Tata mă însoțea și mă ajuta să o găsesc. Să o căutăm, dacă zici că pe-aici tre’ să fie! Părea că se uită după un iepure. Deschidea uși de case străine, uși de camere, uși de dulapuri – uite, nu e nici aici! hai să vedem la următoarea! uite – ținea ușa deschisă iar eu mă uitam din prag – nu e nici aici!

Îl târam pe tata după mine pe scări. Alergam pe scări de bloc, eu îl ţineam de mână şi trăgeam de el, haide, hai mai repede, el se poticnea, gâfâia, râdea jenat, eu eram extrem de veselă şi nerăbdătoare, hai să urcăm, hai să-ţi dau ceva bun! Trăgeam de el şi, cu toate că îi era greu să urce aşa în viteză, se vedea că abia aştepta să ajungem. Am ajuns la etajul opt în faţa unei uşi care nu-mi spunea nimic. Era un bloc amărât, cu palier înghesuit şi scorojit. Am sunat şi a deschis Olandeza. Era îmbrăcată într-un halat de baie şi în jurul capului avea un prosop făcut turban. Era aburindă şi roşie la faţă. Părea jenată când ne-a văzut, a îngăimat ceva de genul aa, tu eşti, bine, intraţi, şi ne-a lăsat înăuntru. Am intrat într-un hol mic, plin de cuiere, haine unele peste altele, pantofi scâlciaţi, iar Olandeza m-a invitat să iau. Am luat două jucării din raft. Ursuleţul auriu, urâţel el aşa, dacă ar fi să îl compar cu alţi ursuleţi, şi iepurele roşu cu urechi blege. În timp ce eu le luam şi le strângeam la piept încântată că o să îl bucur la maximum pe tata, Olandezei i se umpleau ochii de lacrimi. Se uita la mine de parcă o jefuiam. De-abia îi dădusem cele două jucării cu câteva zile înainte, nu se aştepta să i le iau. Nici eu nu mă aşteptasem. Sincer, crezusem din capul locului că i le-am dat de tot, dar când a apărut tata în ecuaţie şi mi-am dat seama cât s-ar bucura de ele, am zis asta e, alegem bucuria (lui), nu suferinţa (ei). I-am pus jucăriile în braţe şi tata era fericit, nu observase nici sufletul sfâşiat al Olandezei şi nici nu cred că i-ar fi păsat de el, chiar să fi observat. Când un copil îşi doreşte o jucărie, nu întreabă cu ce preţ i-a fost pusă în braţe. Am plecat amândoi euforici, coborând scările mult mai încet decât le urcaserăm, îmbătaţi de fericita confiscare.

Cu două seri înainte am visat-o pe mama. Era copil şi mă trăgea după ea pe străzi. Purta o rochie albastră. Nu îmi era milă de ea cum mi-e milă de obicei de copii. Aveam doar uluirea aceea că, ce să vezi, copiii pot fi mai inteligenţi decât adulţii. Nu ştiu dacă avea şapte ani, dar mă plimba şi mă dirija şi sporovăia şi gesticula savant. Era foarte drăguţă. Ce copil reuşit, îmi spuneam.

Am visat că eram prizoniera unui grup de skinhezi. Unul dintre ei mă înșfăcase de braț și mă târa după el în timp ce mitralia tot ce-i ieșea în cale. Aveam minicancer și cuiva îi trebuia minicancerul din mine. Când mitraliorii erau încolțiți, mă trânteau pe o masă și urlau la forțele de ordine: dacă nu eliberați ringul, o operăm în secunda doi! Operația asta le suna atât de amenințător de parcă ar fi dus la distrugere în masă, un fel de detonare, se dădeau toți câțiva pași înapoi. Eu eram pe jumătate îngrozită, pe jumătate foarte nervoasă. Urlam la skinhezi tot felul de înjurături și amenințări despre cum o să-i sintetizez pe loc pentru teribilismele lor. Mă enerva că erau zgomotoși, abrupți și lipsiți de cauză, dar nici forțele de ordine nu păreau superioare. Nici măcar intelectual. În timpul unui contraatac al forțelor de ordine mă trezisem ținută de o namilă de femeie mustind de testosteron, care mitralia și ea ce putea. Îmi făcea silă, nu pricepea nimic, avea doar niște coordonate fizice care o înscriau în grup, în schimb îi lipsea orice spirit de rebeliune. Arăta ca un animal înfricoșat care nu-și putea gestiona spasmele. Am călcat-o pe-un picior și a făcut – Au! Totul arăta atât de nasol încât nici nu aveai de unde alege. Speram, și speranța mea s-a împlinit, ca din interiorul skinezilor să apară naibii o facțiune mai răsărită, căci din condițiile inițiale chiar nu aveam nimic de ales. S-au desprins într-adevăr doi-trei tipi complet mascați, m-au smuls din custodia femeii aberante și au început să alerge cu mine pe tot felul de culoare întunecate, promițându-mi că la capătul lor ne așteaptă un OZN. Ăștia cu care alergam acum erau manipulatorii de skinhezi, mă consolam eu pe ultima sută. În sfârșit o dregeam cumva, cât să iasă de un vis cât de cât util.

Fusesem invitată să trec prin Ordina. Aveau loc mai multe evenimente în paralel. Coborâsem împreună cu alți călători de pe un vaporaș care străbătea un râu. Era iarnă, aveam o canadiană roșie cu glugă tivită cu blană. Purtam un rucsac de campanie. În apropierea debarcaderului ne aștepta un bărbat pe nume Ove. Avea în jur de 60 de ani, era îmbrăcat într-un echipament muncitoresc pe sub care se vedea o vestă tricotată din lână. Bărbații care vor să treacă prin Ordina să mă urmeze! ne-a zis. S-a format un grup în urma lui, nimeni nu părea că vrea să treacă prin Ordina, dar era singurul care ne aștepta. Am mers de-a lungul unui canal înghețat și ne-am oprit pe un pod. Bărbatul Ove ne făcea un scurt ghidaj despre metodele lor de a dezvolta Ordina: pentru că nu aveam păsări, a trebuit să aducem din alte părți; am făcut cuiburi și le-am plasat pe malurile râului; în cuiburi punem în fiecare dimineață ouă; pescărușii din țările vecine le observă de sus, apoi vin să le clocească. Ne arăta și niște pescăruși răzleți care investigau terenul plini de suspiciune. Ce metodă frumoasă! gândeam, păcat că nu convinge pe nimeni. Pe mine m-a lăsat lângă o clădire mare din lemn și sticlă și mi-a zis morocănos: evenimentele dumneavoastră sunt aici. M-am bucurat, deși arăta cam pustiu și continuam singură. Îmi înghețaseră mâinile și speram că în clădire o să mă încălzesc. Am intrat. Nu mă aștepta nimeni. M-am plimbat pe mai multe etaje, pe mai multe holuri, din când în când treceam pe lângă săli în care se țineau seminare. De geamul unei săli mă lipisem să urmăresc ce se întâmplă, era plină de oameni în vârstă cărora li se explicau principiile de bază ale cărților de colorat. Nu am vrut să intru. Am intrat într-un lift care a oprit la un etaj unde fusese chemat de altcineva. A intrat o doamnă sonoră, teatrală și impunătoare. Așa da! Mi-a zis. În sfârșit cineva care o să se poată preface și care n-a venit să-și spună poezia de-acasă! Eram foarte încântată de compliment, abia așteptam să mă prefac. Când liftul a oprit, mi-a pus în mâini două bagaje grele și mi-a zis, uite cum facem, tu o s-o iei înainte, iar ei o să creadă că ești invitatul. O să te cazeze imediat, apoi o să-ți cânte în strună. Am făcut așa, au apărut o mulțime de tineri care aplaudau și se bucurau de venirea mea, iar doamna respectivă le exemplifica pe mine diverse talente, ținând-o numai într-un așa da! La un moment dat m-am oprit în dreptul unei ferestre și toată lumea a făcut liniște, așteptând din partea mea un verdict. Pe fereastră se vedea râul, de data asta plin de pescăruși. Ceea ce numeau ei pescăruși erau niște păsări negre, cu pieptul alb și cu aripi lungi, care se sprijineau de gheață. Păreau să meargă în aripi. Zburătăceau căutându-și cuiburile și ouăle, se instalau în cuiburi fericiți, apoi priveau toți spre fereastra în dreptul căreia stăteam, cloceau și mă priveau fix în ochi. Am hotărât să plec din clădire, să-mi caut singură alt eveniment, era pe undeva și un spectacol muzical în aer liber. N-am ajuns la el. Pe o margine de stradă, în apropierea altui pod, stăteau Cristina și Letiția. Letiția mi-a zis: și noi am trecut prin Ordina. Se certau între ele. Letiția îi spunea Cristinei: nu ești bună de cămătar. Cristina îi spunea Letiției: în Noua Zeelandă nu merg nici radiourile. Apoi privirea Cristinei s-a oprit asupra unei gropi din asfalt. M-am uitat și eu și am observat că de fapt aceea era o copcă în care se învârtea de unul singur un făraș metalic care întorcea pe toate părțile un aluat de gheață mărunțită. Era ca o elice de betonieră care nu lăsa gheața să se întărească. Ce soluție! am exclamat. Eram impresionată. Părea un sistem făcut pentru a nu lăsa să se închidă nicio rană. Cristina a început să plângă în hohote, îmi venea și mie să plâng, mi se părea că ele pentru asta veniseră în Ordina, părea că fiecare e într-un pelerinaj la câte-un loc făcător de minuni, iar ele veniseră pentru copca eternă. Pe mine mă interesau mult mai mult păsările acelea negre, care umpluseră suprafața râului. Mă enerva că nu știam nimic despre comportamentul lor ciudat. Mergeau toate cu aripile evazate cumva în jos, de parcă n-ar fi vrut ca aripile să le atingă corpul.

În altă ordine de idei, tocmai am citit că when water touches the eggs, it forms into droplets rather than running off; in other words, guillemot eggs are water-repellent and self-cleaning.