MariaBarbu Blog – IDEAL şi CREAŢIE

Parcă mă-mpiedic şi cad în somn,
parcă mă-mbăt,
parcă dorm şi ascult mereu
ce mai are de spus Dumnezeu,
Acela pe care-L pot întâlni
în poveştile mele de noapte ori de zi.
E poate un Dumnezeu personal,
cu care descurc înţelesuri,
care mă ascultă şi-mi dă cheia tristeţii
de la poarta vieţii
cu cărări întortocheate.
Ştiu că adeseori mă priveşte din spate
şi-mi vede silueta felină
şi ştie când mă rătăcesc în grădină
ori când îmi oblojesc vreo rană
de femeie ori de mamă.
Pe crengile din vis cântă păsări măiastre
cu pene albastre,
se rătăceşte câte un ibis înţepat de-o albină.
E-un întreg paradis care mi se oferă fără nici un merit,
fără nici un eroism,
ba, parcă ar creşte din propriul meu egoism,
din acel egoism din care-am băut toţi,
şi vii şi morţi
şi care ne face să ne vedem grozavi şi nemuritori.
Parc-am fi sori, parc-am fi munţi
când suntem doar biete făpturi
legănate de vânt.
Mă-mpiedic iar de cuvânt, de silabe, de sunete
şi mi se par crescute dintr-o altfel de materie
de care lumea se sperie şi fuge,
cum face-un prunc care nu mai suge la sân
şi rămâne flămând.
Mă prind de tine c-un gând,
rotund ca un cârlig şi greu ca o ancoră de fier.
De focul tău mă frig
dar ştiu că n-o să pier.

Mi se înclină axul ca pământul,
spre soarele adânc pe care mi l-ai dat.
Am mâncat dulce, iute şi sărat
dar cerul gurii a simţit şi plânsul.
E alta verticala care mă va ţine,
e altul muntele din răsărit.
Te-am aşteptat şi ai venit,
cu tolba de-ntrebări săgetătoare,
cu tonul tău dinamic, care doare,
cu noi răspunsuri şi cu noi trofee.
Cum puteam rezista eu,
ca femeie,
atâtor alegaţii-mbogăţite,
ce semănau cu cregile de meri, răpuşi de fructe?
Mi-e bine iar,
mi-e cald şi plin.
Se umple şi butoiul vechi cu vin
şi se împrăştie aroma lui totală.
În casa mea, ce părea goală,
e iarăşi zumzet de albine.
Mi-e râsul stăpânit de tine,
întocmai ca un mânz năvalnic,
e toamnă pe pământ şi-n cer e praznic,
dar inima-mi e tot gravidă de lumină
şi de edenul nou înmugurit.
În somnul meu e-o rădăcină
care va creşte-n infinit.

Un trup bronzat de bărbat încalecă orizontul
ca pe un cal înrourat.
Zarea se lasă pe-o coapsă albastră,
lumina linge nisipul
şi deschide scoicile rămase până acum fecioare.
Marea parcă doare,
mirosul ei puternic de vintre desfăcute
ne fură minţile
şi ne lasă sufocaţi, pe tăcute,
de imagini firbinti.
Printre atâtea dorinţi parcă nici nu te mai recunoşti,
te răsuceşti în tine orb de gând,
suspinând
în căldura caniculară.
Îmi place să fie vară,
să fie foc şi soare,
să ţipe sângele în noi
cu glas milenar,
să ni se pară că suntem egipteni, faraoni ori chiar sfincşi,
să ne plimbăm prin grădini pline de flori
şi să ne credem nemuritori.
Ce cald e aerul, de amintiri ameţit,
ca un tăciune clocotit
ori ca o piatră abisală.
Din iubire nu există ieşire,
e ca un culoar spre paradis,
spre raiul promis atâtor generaţii.
Ce ador cel mai mult
este să mă-ntorc între Graţii
şi să-mi strig setea de infinit.
Dintre toate minunile lumii,
numai una mă portretizează,
în chipul cel mai iubit.

Ce ai făcut cu mine, Doamne?
M-ai rupt din carne şi din os
şi nu am cum să mă mai cos,
nu pot s-adun ce vreau să spun,
nu mai pot face curcubee
din partea mea miraculoasă de femeie
şi nu mă mai pot regăsi întreagă
în casa mea de vise,
dragă.
M-ai despărţit de tot ce-am fost
şi cred că ai găsit vreun rost
bucăţilor mele osirizate,
durute şi împrăştiate,
în pământ şi în cer,
în focuri şi-n ape,
aşa de dureros că nici nu ştiu ce e mai aproape
ori mai departe
şi nu mai pot deosebi
noaptea de zi.
De ce eşti crud cu mine, Preasfinte?
Pentru că te-am ţesut din cuvinte
şi ţi-am făcut năframă de cununie
din metalele care-mi plac mie
şi ţi-am dat aură de soare
ca pe timpurile vechi şi pieritoare?
Nici nu ştiu cum să-ţi spun
că te simt acum peste tot,
că mă locuieşti
aşa cum un lăstun
stă între crengi şi-şi face cuib
din propriul trup bogat în pene.
Cum să-ţi arăt că te găsesc frumos
şi că te-aş vrea doar pentru mine pe vecie,
stând peste timp alene.
Îmi e ruşine, Doamne,
deşi n-ar trebui să-mi fie,
căci tu, făcându-mă mireasă,
m-ai devorat ca pe o pâine de pe masă
şi m-ai asimilat în tine ca pe un vin mai dulce
ori m-ai prins la piept
ca pe o broşă cu rubine.
De ce mă rupi acum de toate
ca să mă pui pe cruce?
Ţine-mă strâns şi bine pe altar,
toată,
nu jumătate,
căci sunt plină de har!

Dumnezeu pare să fie o vie cu struguri, albi și negri, acri și dulci.
Tu te culci pe o coastă
și lași iubirea albastră să se usuce, că altfel moare.
Dumnezeu poate fi o culoare, o lumină, un sunet,
e undeva într-un plâns de copil, într-o talangă, într-un muget.
Cu câtă nerăbdare m-am cuibărit în tine,
ca-ntr-un stup de albine
în care-avea să curgă mierea unui fel particular de rai.
Pe urmă am văzut cum îngerul îți spunea atunci să stai
ca să te locuiesc mai bine,
în timp ce acum te exorcizează și iese răul din tine
și se duce-n pustii.
Îngerul sau chiar Dumnezeu, cel cu barba făcută din energii
și cu mâinile izvoare de molecule,
e cel care aduce apa în celule și ne face vii.
Uneori te confund,
cred că ești un izvor sărind pe prund
dar tu ești numai o șuviță de oțet, curgând discret
din vechile tale cochilii.
Ce mult îmi iubeam jumătatea care nu va mai fi
și pe care o va înlocui curând
o altă formă preaplină.
În inima pelină
se aud cristalurile unor cununii, tremurând
pe tăvile de aur imaginate nepieritoare.
Uneori bogăția te doare,
dar nu poți renunța la vocea aceea a ta
ce-ți spune din adânc
că dincolo de clipa-ntunecată e iar soare.

Te-am tras cu greu din mâl, dintre năpârci
și te-am urcat pe malul înflorit,
fructele mele-au pârguit
și tu le-ai vrut.
Ca un balaur te-ai hrănit cu mine,
un monstruos tentacular mascul,
cu pieptul dur,
cu inima căscată-n infinit.
N-am înțeles de ce nu ai ieșit din solzi,
de ce n-ai plâns,
de ce n-ai râs în zori,
doar când ai scos pe nări fumul cel negru, am știut.
Tu nu m-ai vrut, m-ai consumat ca pe un fruct,
iubind abrupt formele mele dulci.
Ai vrut doar să te culci pe pântecele meu,
cu capul tău cel greu și nelumesc,
ai supt din mine sângele și viața toată, în răspăr
ai reluat-o ca pe-o carte,
fără s-o știi în adevăr.
N-ai avut parte de bucuria de-a iubi mai simplu, ca un om,
nu ca un demon,
nu ca un jumătate crocodil jumate lemn.
Acum mă-ndemn să uit și să ridic în mine
poduri de lacrimi și suspine, ce leagă carnea de cuvânt.
O să m-avânt din nou în lume.
Dar tu te-arunci în gol
și eu mă uit
cum te rostogolești până la pol
și-apoi îngheți
și nu mai ești.
Au fost numai povești.