Lună: septembrie 2010

>Diferente

>Infruntare: doi mari pistolari, adevarati barbati, stau fata in fata, fara sa clipeasca, uitandu-se direct unul in ochii celuilalt. Care trage primul? Care castiga? Care e mai bun? Care e cel mai tare dintre cei mai tari?

Infruntare: doi oameni, barbati adevarati, se indreapta cu viteza unul spre celalalt cu masina. Nici unul nu vrea sa cedeze, sa fie mai slab de inger decat celalalt, sa fie primul care se da la o parte (asta insemnand suprematia celuilalt). Care se va da deoparte? Care va ceda? Care va fi mai fricos decat celalalt? Care e cel mai barbat dintre barbati?
Infruntare: poker; un joc adevarat, pentru barbati adevarati. Toti jucatorii se uita in carti, se uita unul la altul, se uita imprejur. Nu se poate sti ce carte va veni si cat e ideal sa mizeze sau ce carte sa schimbe. Un joc pentru barbati adevarati, tari de caracter, gata sa dea cacialmale, gata sa-si joace nevasta. Care reuseste sa castige? Care ia miza cea mare? Care reuseste sa-i pacaleasca pe ceilalti?Care e cel mai tare dintre cei mai tari?
Cand eram adolescent erau filme de-astea pe la singurul post de televiziune. Filme americane. Ma uitam la ele si nu intelegeam: de ce trebuie sa arati cat de tare esti? De ce trebuie sa te dai asa mare? De ce nu te poti intelege cu ceilalti, chiar confruntarile dintre oameni sunt cele mai importante lucruri din viata? Chiar femeile cad pe spate daca esti cel care castiga? Oare asemenea femei chiar trebuie fermecate? Merita sa ai de-a face cu femei care apreciaza doar castigatorii? Nimeni nu poate castiga permanent, deci ce incredere poti avea intr-o femeie care te apreciaza doar atat timp cat ai castigat si, mai ales, ai demonstrat tuturor ca ai castigat?
Mi-am amintit de filmele astea de doi bani (filmele americane pentru prosti) cand am luat contact cu oamenii din Romania, dupa 5-6 zile de contact cu alti oameni.
In Spania somajul a atins 25%! E jale asa ceva, pentru oricine! Dar ei sunt relaxati, zambitori, amabili. Spaniolii sunt asa cum erau romanii acum 50 ani si cum se mai gasesc prin satele mai izolate. Romani care nu vor sa arate tuturor cat par pe piept au si cati bani in buzunare! Si cate femei mor dupa ei!
Cand eram copil cam asa erau oamenii pe care ii vedeam pe strada. Asa, fara fite.
Acum? Am ajuns o natiune de Rambo, o natiune de miliardari, o natiune de cuceritori ai lumii, o natiune de stapani ai universului! Toti incercam sa aratam ca suntem „cei mai buni”, ca asa ne-au invatat filmele: „da tot ce poti din tine!” „Fii tare! Rezista!” „Esti cel mai tare!” „Esti cel mai bun!” „Trebuie sa castigi!” „Trebuie sa fii cel mai bun!”
Acum, cand gresim, nu trebuie sa ne mai cerem iertare, trebuie sa ne cerem scuze! Asa, in mod superficial, ca, doar cine suntem noi, ca sa ne umilim in fata altuia? Acum, cand facem un rau cuiva, l-am facut „pentru ca asa vrea muschii nostri”, pentru ca suntem tari, ca ne permitem orice, etc.
Oameni buni! Treziti-va! Pamantul nu are 23 milioane de burice, aflate in Romania plus cate burice se mai gasesc prin Ameria si cate or mai fi pe pamantul asta! Nu! Pamantul, daca are buric, atunci acest buric al Pamantului nu este unul ca voi!
Valoarea noastra, ca oameni, nu consta in asa ceva. Valoarea noastra e altceva, nu este atat cat ne dam de buni ca suntem. Nu vom castiga nimic daca incercam sa aratam ca suntem niste Dumnezei printre oameni. Caci nimeni nu e mai presus de ceilalti, cel putin nu scuipand ca americanii sau aratandu-ti burta. Nimeni nu este Rambo, nimeni nu este erou. Toti suntem oameni si nimeni dintre noi nu s-a nascut sa-i salveze pe ceilalti, muritorii de rand.
De ce sunt atati cocalari in Romania? Pentru ca pe ei ii iubessc pitipoancele si pitipoancele sunt dorite de cocalari. Cine se aseamana se aduna. Intotdeauna. Ce e rau in asta? E rau ca se creeaza o atmosfera artificiala, in care e neplacut sa traiesti. E o atmosfera in care toata lumea incearca sa se sparga in figuri, sa pozeze in cine nu este. E artificial. E urat. Mie mi se pare ca e exact ca in dansul vacutelor din desenul animat.
Doar atat suntem, noi, romanii? Niste boi si niste vaci care incearca sa danseze gratios, asa cum danseaza balerinele? Nu ne dam seama ca suntem caraghiosi? Si ne simtim prost, pentru ca nu ne comportam asa cum suntem?

>Si eu cred asta!

>Un analist economic a facut o presupunere:

Guvernul nu a luat nici o masura buna pana acum. Poate ca e mai bine sa nu faca nimic, atunci exista posibilitatea ca lucrurile sa mearga mai bine in tara, decat daca ar face ceva!.
Poate ca nu astea au fost exact cuvintele folosite, nu-mi amintesc exact, dar cred ca are dreptate.
Intr-adevar, e greu de inchipuit ca pot exista oameni la conducerea unei tari, care sa nu stie cate urechi au. Nici eu nu mi-am inchipuit ca pot fi numiti la conducerea unei intreprinderi care face parte dintr-o companie multinationala, cea mai mare producatoare de otel din lume, oameni incompetenti. Nu ma refer la faptul ca nu erau doctori in metalurgie, ci la faptul ca erau, pur si simplu, in afara de orice subiect!
Daca cel mai mare producator de otel (care a crescut atat de mult in 20 ani, nu a mostenit averea, ci a facut-o singur!) din lume foloseste ragalii pe post de directori, atunci, intr-o tara ca Romania, in care coruptia e o politica de stat, nu e credibil asa ceva? Ministrii nu sunt in nici un caz cine stie ce oameni de stiinta, chiar daca unii poate ca au si lucrari publicate. In afara de vorbe goale, (la care se pricepeau si directorii „destepti”), „Hei-rup, baieti! Haideti, inca oleaca si va fi minunat la noi in tara, daca ne lasati sa lucram linistiti!”, smenuri, sforarii – nu cred ca stiu cu ce e ocupa postul lor. Poate ca nici nu au o „fisa a postului”.
De ulta vreme, in mintea mea, acuala conducere a tarii se aseamana cu cei veniti din strainatate sa conduca fabrica in care lucrez. Aceeasi prostie, dar mai ales acelasi populism, aceeasi aplicare tampita a unor principii si tehnici din domeniul aviatiei in domeniulacupuncturii chinezesti. Fara legatura cu realitatea, adevarate povesti de adormit copiii, dar ei sunt foarte convinsi ca ei detin adevarul absolut, caci au vazut ca altii fac asa! Asta e motivul: daca nemtii au avut succes aplicand o metoda pentru combaterea daunatorilor din agricultura, cu siguranta va fi buna metoda si la noi, in Romania, daca o folosim in industria textila!

>Socializare excesiva

>In Spania am fost nevoit sa fiu printre oameni cu alta atitudine fata de viata, care ne priveau cu putina curiozitate. Asta m-a facut sa fiu si mai retras decat sunt, fiind atent la imaginea pe care o creez, caci parerea pe care si-o faceau despre mine influenta si parerea lor despre romani, in general. Nu m-am simtit in largul meu din cauza mastii si atentiei sporite fata de imagine. Mi-am dat seama de asta cand m-am uitat la fotografii si datorita faptului ca m-am „revoltat” sau „razbunat” acasa. Nici macar nu m-am barbierit de cand am venit si am evitat socializarea. Nu inteleg cum pot unii oameni sa se confunde atat de mult cu imaginea lor incat sa ajunga sa creada despre ei insisi ca sunt doar imaginea lor. Eu, inauntrul meu nu sunt nici inginer, nici domn, nici sef, nici subaltern, nici sot, nici parinte, nici fiu. Eu sunt doar eu, asa cum sunt doar eu.

>Ultima zi in Spania

>Nu a fost asa cum ne-am planificat. Cursurile se terminau mai devreme, la 12, apoi la 1 pranzul. La 6 era spectacolul ce trebuia pregatit cu putin timp inainte. Trebuie sa precizez ca in fiecare zi la cursuri au avut sarcini cu rol de socializare, de creare legaturi intre toti cei de acolo, iar spectacolul ultim era o incununare a cooperarii si acceptarii membrilor.

Dar, aproape de ora mesei am primit telefon de la receptie si am fost anuntat ca trebuie sa predau camera urgent. Eu, Lacramioara si Simona plecam seara, iar Carmen pleca a doua zi dimineata, asa ca noi platisem cu o zi mai putin. Insa, deoarece banii erau platiti la gramada de UE, nu ne-am asteptat sa ne evacueze pe noi mai devreme de cina, asa ca ne planuisem sa facem o baie in mare dupa pranz, apoi sa ne odihnim putin inainte de plecare.
Asa ca ne-a strans repede bagajele si le-am dus in camera la Carmen si Ona, unde eu nu puteam deranja prea mult. Ona si Simona au fost la plaja, Lacramioara si Carmen au plecat la piscina hotelului, iar eu am ramas in camera sa ma odihnesc. Apoi spectacolul, cina festiva prelungita pana la plecarea noastra.
La plecare ne-au insotit toti, ne-au ajutat sa caram bagajele pana la taxi. Grecul a luat valiza mea impreuna cu mine si a fost surprins de greutatea ei. Asta este o particularitate a romanilor cand calatoresc: au multe bagaje si grele. Asa pot fi recunoscuti romanii cu usurinta, dupa numarul si greutatea bagajelor. Cristel o intreba pe Simona: „UNde ai sa pui atatea lucruri?” „AM sa ma descurc eu, cumva”. Si s-a descurcat.
Taximetristul ne-a convins ca e mai convenabil pentru noi sa mergem direct la Malaga la aeroport, decat oprim la gara si sa luam trenul. Controalele la aeroport in Malaga au fost mai putin stresante decat in Bucuresti. Doar ca avionul a avut o intarziere de la 2:10 la 4:40. La 9:10, ora Romaniei eram in Bucuresti.

>Mi se pare normal sa fie asa!

>Nu stiu ce va fi, dar asa este normal: nimeni nu trebuie sa faca ce-l taie capul fara sa raspunda pentru ce realizeaza (bun sau rau). Stirea, preluata din Ziarul de Roman este urmatoarea:

In mod normal, toti ar trebui sa dea socoteala, chiar si cei care au sprijinit conducerea (esaloanele inferioare), caci fara ei nu se poate, nu? Ei sunt cozile de topor. Ar trebui sa stie toata lumea: cine face ca ei, ca ei sa pateasca! Asta doar ca sa nu mai faca si altii, cariera sa se bazeze pe competenta si nu pe slugarnicie. Si … sa stie lumea si cand sa se opreasca, sa nu-si depaseasca limitele de competenta.
Nu cred ca va fi ceva serios, dar, macar este o atentionare: nu mai merge cum mergea.

>Modelul viitorului apropiat

>Nu s-au inselat liberalii (cei adevarati si nu cei „turciti” din altceva), atunci cand au spus ca motiunea de cenzura trebuie facuta in septembrie si nu atunci, imediat, asa cum planificasera PSD-istii. Oamenii, in general, nu sunt prea constienti de impactul asupra lor a unor decizii ale altora, deci e normal ca, in momentul scaderii veniturilor si cresterii taxelor sa nu inteleaga cum le va fi. Niste cifre suna in mintea oamenillor doar ca niste cifre si, cum exista o doza de optimism in fiecare, isi spune, cand aude ca-i va scadea puterea de cumparare, ca se va descurca el, intr-un fel. Si asa este, pana la urma se va descurca. Eu am renuntat (nu e ideea mea, nu eu ma ocup cu finantele) la doua abonamente de telefon, fratele meu a renuntat la internet (e dureros pentru el, cred) si vom supravietui. Poate ca altii trebuie sa renunte la mai multe, dar sunt convins ca tot va avea la ce sa renunte. Dar, in momentul in care incepe sa simta lipsa banilor, dupa ce a facut cheltuielile obisnuite, se confrunta cu o comparatie cu ceea ce putea cheltui inainte. Nu stiu daca sunt unii care chiar nu mai au la ce renunta, poate ca sunt. Dar cel mai mult doare comparatia, senzatia ca e mai rau si asta deranjeaza cel mai tare. Toate se receptioneaza ca pe o pierdere si se transforma, dirijat de undeva, de catre unii care au interesul acesta, in furie. Furie ca s-au lasat pacaliti. Si au fost pacaliti. Toti am fost pacaliti, chiar daca unii stiau ca vom fi pacaliti (era de prevazut). Daca guvernul ar putea face fata la situatia actuala, daca ar lua masuri care sa stimuleze criza economica, atunci ar fi corect si patriotic din partea opozitiei sa sprijine reformele. Dar aceste reforme nu sunt reforme. Nici nu se poate sa ne asteptam la un partid care priveste performanta in voturi luate si nu in masuri bune luate. Pentru a lua voturi trebuie doar sa fii populist, caci merge. Ca sa iei masuri bune, trebuie sa te pricepi. Cum sa se priceapa la economie niste politicieni care isi masoara performanta in voturi si se pregatesc doar pentru a obtine voturile astea, negandindu-se ca voturile acestea inseamna si o responsabilitate. E ca si cum ai luat banii pentru a face o casa si, dupa ce ai vazut banii in cont, iti vezi de drum, gasind explicatii pentru proprietarii cei prosti, care ti-au dat banii. Ca sa nu mai amintesc de coruptie.

Eu am cunoscut, partial, asemenea reactii ale oamenilor. In 2008 se lucra in fabrica cate doua saptamani la rand continuu, fara pauza intre ele. Eu lucram oricum fara nici o pauza. Oamenii erau nemultumiti de starea asta de lucruri, concediile se dadeau cu greu, ramaneau restante de la un an la altul, erau obositi, caci salariile mici pe care le aveau (aceleasi de acum!) ii obligau sa munceasca si acasa, la tara. Si sindicatele au cerut oprirea acestei practici, iar pana la urma s-a oprit! Dar au disparut sporurile pentru ore suplimentare si, mai ales, cele de sambata si duminica (ore suplimentare care se platesc dublu). Atunci, cineva a zis: „Stai sa vezi, dupa o luna, cand vor vedea efectiv fluturasii de salariu!” Si asa a fost. Nemultumirea a crescut atat de mult, incat era greu sa discuti cu ei. Peste asta s-a adaugat si dezamagirea fata de firma americana care era platita excelent penru imbunatatirea productivitatii, caci masurile luate au avut rolul de a scadea productivitatea. Increderea in ideile lor s-a spulberat treptat si au inceput sa nu mai respecte cerintele americanilor, acestia au inceput sa faca controale si situatia s-a inrautatit si din punctul asta de vedere. Unii oameni au inceput sa se opuna fatis, spunand: „Sa-mi explice mie americanii, cat sunt ei de destepti, cu ce se imbunatateste calitatea tevii si productivitatea, daca scriu eu pe tabla cate tevi am facut! Si cum functioneaza laminorul mai bine, daca nu se dau bani pentru reparatii capitale, doar daca port ochelari la ochi! Daca imi explica mie asta, atunci fac cum imi zic ei. Dar cand i-am intrebat, au spus ca nu asta e treaba lor, ca ei nu se pricep la facut tevi si nici la reparatii. Atunci de ce mai spun ca fac Improuvement, daca nu stiu cate urechi au!” Tensiunile de genul acesta afectau intrucatva relatia mea cu ei, caci eram undeva la mijloc. Translatoarele erau simpatice, unele dintre ele ascultau ce spun oamenii si asta le facea bine lor. Dar, nepricepandu-se decat la engleza, nu faceau nimic altceva concret, de fapt nici nu puteau. Combinat cu scaderea veniturilor cu 300 – 400 lei pe luna (din 1000 – 1200 lei in mana), a dus la crearea unei situatii explozive. Norocul meu a fost ca nu era opozitie (toata conducerea fabricii si toti romanii erau de acord cu noi, chiar daca nu pe fata) si ca eram in relatii bune cu oamenii. Cu toate astea mi-a fost extrem de greu sa tin lucrurile sub control, aproape ca oamenii faceau greva. Am avut altercatii cu ei, avand posibilitatea sa ajung chiar la conflict deschis. Nu e usor deloc sa vorbesti cu cate 7 – 8 oameni furiosi, care-ti cer salar, alungarea americanilor, mai ales daca nu ai puterea sa le satisfaci cererile. Dar, fiind corect si avand ceva autoritate si putina abilitate, am reusit sa trec peste asta. Dar au avut incredere in mine, stiau ca nu mint, si asta a contat mult. Supararea oamenilor a tinut doar pana s-au obisnuit cu noile venituri. Mai cereau, din cand in cand, cresterea salariilor. Dar s-au multumit, pana la urma, cu ce le ramasese si si-au vazut de treaba. Nemultumirile au incetat cand a inceput criza economica si riscul ca se va sta acasa. Noi am facut tot posibilul, profitand de prostia canadienilor care venisera la conducere, pentru a le da de lucru oamenilor. Si nu au uitat asta pana acum.
Insa, cand au inceput sa vina comenzile pentru tevi, iar au inceput cereri de crestere salariala. Americanii plecasera, dar canadienii au continuat ceea ce au incercat sa implementeze americanii, dar mai dur si mai tampit decat ei. Aceasta a scazut increderea oamenilor in conducere intr-atat, incat erau convinsi ca acei canadieni au venit ca sa falimenteze fabrica. Nu asta era intentia lor, erau pur si simplu prosti, dar atat de prosti, incat cu greu iti venea sa crezi asta. Mai erau prin anturajul lor unii (si unele) care chiar inghiteau cu placere rahatul lor, dar erau cazuri rare, chiar daca au avut o influenta mare in desfasurarea evenimentelor. Si toate astea, cumulate, au dus la greva. O greva fara oprire, o greva la care nu au dat inapoi dupa ce le-a trecut furia. O greva de oameni hotarati, care nu mai aveau nimic impotriva personalului TESA. Doar ca nu mai aveau incredere in conducere, nu aveau incredere ca conducerea e capabila sa faca ceva care sa duca la cresterea salariilor.
In mintea mea, asta a fost o avanpremiera la ceea ce ar putea fi acum, in toata tara. Cam asta s-a intamplat acum, la scara intregii tari. Acum, nemultumiti de ceea ce acum le lipseste, avand senzatia ca au pierdut ceva, fara incredere ca conducerea tarii are capacitatea de a scoate tara din criza, fara sa vada un viitor, deci fara speranta de mai bine – s-au infuriat. Acum sunt in prima faza de care povesteam la inceput: faza de furie. Le va trece, cand vor vedea ca nu au incotro. Cu tot sprijinul opozitiei, nu vor reusi. Eu nu am avut opozitie, deci mi-a fost mai usor, mai ales ca oamenii au avut incredere. Dar, tot nu vor reusi sa obtina ceva. Vor fi dusi cu zaharelul. Sindicatele vor fi invrajbite unele impotriva celorlalte, nu-si vor coodrona actiunile. Nu vor reusi nimic. Chiar daca nu au incredere, tot mai spera sa se „indulceasca” guvernul. Speranta inlocuieste increderea. Acum guvernul va invinge, asa cum au invins greva profesorilor (o victorie cu pierderi de popularitate). Spre deosebire de situatia anterioara, in care, daca am spus adevarul, popularitatea a crescut.
Apoi va trece faza de furie. Oamenii vor suporta, linistiti, pana cand vor intelege ca au fost pacaliti. Nu numai inselati de altii, ci si autopacaliti. Cand vor intelege ca discursurile sforaitoare ale politicienilor nostri nu spun nimic concret pentru ei. Discursurile spun doar: „Uitati-ma ce frumos vorbesc, votati-ma!”, iar cand vor intelege asta, vor actiona altfel. Nu vor mai fi furiosi, ci doar hotarati. Hotarati sa nu mai creada in nimeni, in afara de ei insisi. Atunci va cadea nu numai guvernul, atunci vor cadea toate. Si vor fi inlocuite cu altele, crescute pe dedesubtul societatii noastre bolnave.
Dar nu stiu cat va dura pana atunci. Dar nu va dura prea mult.

>Penultima zi

>

Penultima zi a fost frumos, cald si insorit. Am fost la mare si m-am balacit putin. A fost si Lacramioara, dar am cumparat un colac, caci marea se adanceste brusc. Ea s-a balacit cu foarte mare placere si ar mai fi stat, daca nu ma plictiseam eu. Acum doreste sa construim o piscina undeva, in curte la casa noastra din Roman. Am specificat asta doar ca sa scot in evidenta cat de mult i-a placut apa. De aceea a continuat cu balaceala la piscina cu apa rece a hotelului, unde eu n-am vrut sa merg. I-a placut si acolo, apa era pana la piept. Apoi o plimbare prin oras pana la ora mesei, apoi grupul mic a pus la punct detaliile spectacolului, apoi, la sugestia noastra, am plecat sa bem o „Clara”. Initial doream sa mergem doar noi, romani, grecul si belgianca tanara, dar au venit toti dupa noi. Jose ne-a condus intr-un local dragut, unde la etaj majoritatea a luat un fel de sampanie locala, iar eu, bineinteles – Clara. Dar Clara era mai mica decat as fi dorit, si as mai fi dorit si o cafe-solo. Fiindca era muzica iar spiritele se aprinsesera de la sampanie, grecul a propus ca Lacramioara sa danseze pe masa. Toti cei prezenti au solicitat asta, cu toate ca nu era nici cea mai tanara si nici cea mai sexi dintre toate, dar i-a impresionat pe toti cu placerea de a rade si de a trai. Mesele puteau fi fragile, dar am folosit termenul de „instabil” pentru a scapa de presiunea publicului. Pana la urma, Lacramioara si Ulla s-au apucat sa danseze ca nebunele in dreptul geamului, care tinea loc de perete. Cand a inceput o melodie care mi-a placut, m-am alaturat si eu. Ceilalti au ramas pe fotolii. Dupa ce-am dansat ca-n vitrina cu prostituate, am plecat pe plaja, unde am jucat niste jocuri copilaresti, dar care i-a amuzat teribil pe ceilalti. Apoi inca o Sangria pentru ceilalti si o Clara + cafe solo pentru mine. Jose mi-a atras atentia ca urmatorul curs este in iulie, in Portugalia!

A fost prima zi in care ceilalti straini au inteles capacitatea de a se bucura a romanilor si modul nostru de a fi.

>Explicatia crizelor economice pe intelesul nostru

>Crizele se bazeaza pe efectul de turma de vaci. Turma de vaci are anumite caracteristici, cum ar fi transmiterea emotiilor de la o vaca la alta. Exuberanta de a cumpara actiuni ale unei vaci se transmite tuturor celorlalte, deci toata turma va cumpara actiuni, iar valoarea acestora va creste datorita cererii mari. Insa, orice adiere de vant poate sa sperie una din vaci, a carei frica se transmite celorlalte vaci din turma si astfel turma e cuprinsa de panica. Cumparatorii de actiuni devin atunci vanzatori, iar pretul actiunilor scade rapid, din ce in ce mai rapid, odata cu scaderea incredereii in actiunile care se devalorizeaza continuu.

Aceasta explicatie am auzit-o la TV, dar mi s-a parut un mod simplu si eficient de explicare a sistemului economic actual. De aici reiese extrema sa fragilitate, daca depinde atat de mult de impresie, frica, spaima, care de multe ori pot fi nejustificate sau chiar controlate de altii prin zvonuri, dezinformare etc. Mi se pare logic sa fie necesara schimbarea acestui sistem economic.

>Ospitalitate spaniola

>

Jose nu a facut o impresie deosebita de la inceput. Dar: ne-a asteptat la gara, in toiul noptii; ne-a dus cu masina sa la Fuengirola; a discutat cu receptia si s-a ocupat de problemele neplacute ale cazarii, incercand pe cat posibil sa rezolve in asa fel incat noi sa fim avantajati. Asta a fost chiar de la inceput. Apoi, cand grupul de profesori a vizitat Malaga, bineinteles ca a fost ghidul lor. A organizat totul, de la inceput si pana la sfarsit. I-a dus pe toti acolo unde stia ca e ceva de vazut; i-a lasat chiar sa faca shoping, fiindca erau multe femei care doreau asta. Le-a cumparat la fiecare ceva ce e mai greu de gustat in alta parte: migdale prajite pe loc. Impresia tuturor s-a schimbat despre el dupa vizita de la Malaga. Mie mi-a placut de la inceput, caci am inteles ca nu poate fi un zeu care sa rezolve chiar absolut orice, oricand, oricum, mai ales ca discutiile au fost in engleza, in care spaniolii nu prea exceleaza. A fost omul nostru de legatura cu aproape tot ce e spaniol. A negociat orice pret in orice local, a fost purtatorul nostru de cuvant. Deasemeni a negociat meniul cu bucatarul Juan (sau ce functie o fi avand), deternminandu-l pe acesta sa ne pregateasca ce feluri de mancare vrem; de exemplu Sangria nu se prepara decat la ocazii, iar Paiella doar la ocazii speciale. Pentru aceste „atentii” ale bucatarului, Jose i-a facut un serviciu, dar nu stiu despre ce e vorba. Uneori intelegea ce vorbim noi, romanii intre noi si intervenea cu completari. Toata lumea a fost foarte impresionata de comportamentul lui Jose. In grup, el prefera sa fie retras, cred ca este putin timid si emotiv, de aceea nu-i place sa fie in centrul atentiei.
Aseara am avut ocazia sa-i spun, sincer, ca nu trebuie sa uite niciodata ca mie mi-a placut cum zambesc spaniolii si ca nu trebuie sa renunte niciodata la acest zambet. Acest zambet este calitatea lor principala, asa i-am spus eu. I-as fi spus mai multe, dar era greu sa-i spun tot ce gandesc. Dar a inteles, si de mai multe ori a facut apoi referire la asta, spunand ca el va zambi tot timpul oamenilor pe care ii are ca oaspete. A spus ca de-a lungul secolelor, spaniolii au avut multi oaspeti, incepand cu cartaginezii. Si pe toti i-au primit cu prietenie si asa fac si acum, deci spaniolii nu-si vor pierde zambetul!
Fata care a servit la masa e uratica, dar are un zambet fermecator. A spus ca, daca mai avem nevoie de ceva, sa nu ne fie rusine s-o chemam. Cineva i-a cerut, dupa un timp, apa. Iar ea a mers grabit, sa aduca apa. Se cunostea dorinta ei sincera de a face placere musafirilor. E studenta in ultimul an, si i s-a facut cadou un tricou pe care au semnat toti participantii la curs. A zambit tot timpul.
Cam asa eram si noi, romanii, candva. Si noi am avut multi oaspeti, pe care i-am primit cu inima deschisa. Ma refer aici si la comunitatile formate de evrei, ciangai, nemti, ungiri, lipoveni si cate or mai fi, oameni care s-au simtit bine printre romani si pentru ospitalitatea noastra. Dar noi nu ma zambim, incercam sa aratam ce tari suntem. Oamenii tari, eroii din filme nu prea zambessc, nu?