Lună: ianuarie 2011

>Dragi colegi

>Datorita Facebook am intrat in legatura cu fosti colegi, pe care nu i-am vazut si nu am vorbit cu ei de 25 ani. Unii sunt prin Canada, altii in SUA, altii prin Italia, dar mai sunt si prin Romania, imprastiati prin diverse locuri.
Unul dintre fostii mei colegi din clasa a IX-a si a X-a era obsedat inca de atunci de americani. Era un admirator atat de infocat, incat pana si ceasul lui de mana era potrivit dupa ora Americii, astfel incat, daca il intrebai cat e ceasul, el se uita la ceas, facea calculul, apoi iti raspundea. Sau initial iti raspundea, fara sa-si dea seama, care e ora Americii… Altfel era un om excelent, simpatic si inteligent. Pe vremea aceea mai toti asteptam americanii sa ne salveze de rusi…
Acum am gasit pe peretele lui din facebook o legatura la un ziar… si bineinteles ca m-am dus sa citesc, ca sa vad si eu cam ce citeste el, sa stiu cam ce conceptii mai are, ce mai gandeste.
Ziarul m-a surprins atat de mult, incat mi s-a accentuat respiratia. Nu scriu numele ziarului, caci nu vreau sa fac publicitate, mai ales ca nu sunt de acord cu ideile impartasite de acea comunitate, probabil o comunitate a romanilor din SUA. Dar toate articolele erau antirusesti, antifrantuzesti, antiarabe, proamericane si proevreiesti. Erau opinii care mi-au amintit de razboiul rece. Dar acesta s-a terminat acum atatia ani… acum, in 2011 nu mai poti sa dai vina pe Putin ca a sprijinit talibanii sau alte chestii de astea. Asa ceva auzeam, pe vremuri, la postul de radio Vocea Americii. Imi amintesc ca ascultam, din cand in cand, postul asta de radio, insa mult mai mult imi placea, inca de pe atunci, Europa Libera sau BBC. Postul american imi suna inca de pe atunci doar o portavoce a punctului de vedere al guvernului SUA, asa cum singur recunostea.
Da, generatia mea este ultima generatie care a asteptat americanii. Care a crezut ca tot ce zboara in America se mananca. Ca acolo e o viata frumoasa, ca-n filme. Ca ei pot reprezenta un model pentru noi. Ca francezii sunt terminati, obositi, plictisitori, cicalitori. Ca sunt, de fapt, invechiti, ca timpul lor a trecut. Ca europenii sunt, in general, terminati, ajunsi la finish, imbatraniti, inchistati. Prea traditionalisti. Ajunsi la capat de drum. Ca sa nu mai spun ce conceptii aveam despre rusi (marlani, hoti, necivilizati, comunisti etc.)
Toate astea comparativ cu americanii, care sunt o natiune tanara, vivace, permisiva, progresista. Ca au secretele tehnologiei viitorului, ca au cele mai bune avioane, cele mai bune pusti, cele mai bune masini, cele mai … cele mai… si iar cele mai… iar acesta este un sir fara sfarsit. Tot ce exista in lume, americanii au ceva „si mai si”.
In 1990 scandam, impreuna cu „golanii” „Nu vindem tara lui Bush/Mai bine o dam la rusi!”, ca o ironie la sloganul coimunist „Nu ne vindem tara”.
Americanii au reprezentat un model, ei erau „cei buni” etc. Oare toate cate le-am spus despre ei le-am gandit eu? Chiar eu? Eu am avut ideile astea despre ei si despre europeni? Erau ideile mele, descoperite de mine? Ciudat e ca toti din generatia mea si de pe langa, toti aveam aceleasi idei. Cum e posibil sa fi avut toti aceleasi idei? Toti, din toata tara! Toti, care nici macar nu ne cunosteam intre noi! Acum abia imi pun intrebarea asta: cum a fost posibil ca de tinerii din cateva generatii (pe vremea aceea) sa fi avut aceleasi idei? Sau asemanatoare, oricum.
Cu trecerea timpului am aflat mai multe, am aflat despre istoria recenta, postbelica a americanilor. Am aflat ca pentru ei cele doua razboaie mondiale au fost cea mai mare sursa de castig. Ca au intervenit, impotriva principiilor enuntate ca fiind „sfinte” in diverse tari doar pentru a-si face un cap de pod. Ca au sustinut, au ridicat si pus in functii dictatori odiosi. Ca ei l-au sprijinit pe Pol Pot, care a facut cateva milioane de victime in Cambodgia. Ca ei l-ai sustinut pe Saddam in Irak, ca ei au instruit talibanii si le-au furnizat cel mai modern armament. Ca la ei in tara abia dupa cel de-al dopilea razboi mondial negrii au avut voie sa stea alaturi de albi in autobuze si baruri. Ca la ei exista atat de multi oameni saraci, atatea probleme de care nu stiam.
Am vazut diferenta dintre ideile din capul meu si realitate. Am vazut atat de multe diferente, incat am fost bulversat, mi-am dat seama, incet-incet, ca m-am inselat, ca am gresit, ca am avut o imagine falsa, ca am crezut ca tot ce zboara se mananca. Ca in capul meu si al intregii mele generatii au intrat pur si simplu sloganele lor electorale. Ca americanii au cucerit lumea cu televizorul, la fel ca politicienii romani! Ce asemanare!
Am invatat intre timp ca, asa cum cei trei muschetari nu au salvat onoarea Frantei, nici Rambo nu a salvat lumea libera! Am invatat ca nu exista un model pe care trebuie sa-l urmezi in viata. Ca singurul model esti tu insuti. Ca daca te-ai nascut roman, nu are rost sa incerci sa fii american sau evreu sau altceva, caci nu merge! Pur si simplu nu merge!
A trecut atata timp de cand mi-am schimbat opiniile, incat am fost socat sa vad, la 20 ani de la revolutie, ca mai exista oameni care sa gandeasca nu asa cum am gandit eu, ci mai tampit. Nici nu pot sa scriu tampeniile citite, pur si simplu imi fac putina greata.
Oameni buni, chiar daca ati ramas la varsta de 20 ani, asta nu inseamna ca nu trebuie sa vedeti adevarul, sa va modificati opiniile in functie de noile informatii. Nu-mi vine sa cred ca despre ceea ce am aflat eu intre timp voi habar n-aveti. Dar probabil ca nu mai aveti capacitatea de a accepta noul. Acum noul nu mai este reprezentat de ideile de acum 20 – 30 ani. Acum suntem in 2011! Suntem in mileniul 3!

>A fi

>Fiecare dintre noi se naste, avand anumite caracteristici. Fiecare dintre noi este unic, asa cum numai el poate fi. Insa mintea umana nu poate sa lucreze cu atat de multe notiuni si date despre atat de multi oameni unici, atat de multi copaci unici, atat de multe obiecte unice care exista in lumea asta. De aceea se foloseste de catalogare, care in final duce la standardizare.
Toti copacii ii catalogam ca fiind copaci, facand toti parte din categoria copaci. Toti cartofii ii catalogam ca facand parte din categoria cartofi, chiar daca nu exista doi cartofi identici pe lumea asta, chiar daca sunt clonati.
Cel mai rau este ca facem acelasi lucru si cu oamenii, iar si mai rau decat atat este ca facem acelasi lucru cu noi insine. Acesta este un motiv pentru care intervine plictiseala si monotonia relatiilor de lunga durata dintre oameni. Privim omul de langa noi ca si cum acesta ramane neschimbat, insa toti ne schimbam in fiecare zi, mereu suntem altfel. Omul de langa noi este catalogat si bagat intr-o categorie; astfel stam langa fratele/sora, sotul/sotia, prietenul, colegul, inginerul, muncitorul, vanzatorul, vagabondul, canadianul, etc. in loc sa stam langa un om real. Socializam si comunicam cu imaginea atribuita in mintea noastra omului, neobservand omul. Toti sunt oameni.
De fapt, asa cum spuneam mai demult, nu exista ura, ci doar iubire. Insa iubirea nu se manifesta, iar ura inseamna, dupa opinia mea de demult, o ciuda ca nu poti sa-ti manifesti iubirea.
Acum cred ca ura exista la nivel de imagini, asa cum toate neintelegerile dintre oameni exista tot la nivel de imagini: fratele are ceva de impartit cu sora, prietenul cu prietenii, sotii cu sotiile, angajatii cu patronii, musulmanii cu crestinii etc. Nu oamenii au ceva de impartit! Oamenii au tot ce le trebuie, nu au nevoie sa ia de la altii! Imaginile de oameni provoaca razboaie, nu oamenii!
Asa cum am spus, acestea sunt doar imagini pe care le avem despre noi insine, pentru ca nu suntem capabili sa patrundem mai in adancul fiintei noastre, unde nu mai exista rasa, nationalitate, functie. Unde existam doar noi, fara alte imagini care ne deformeaza parerea despre noi insine.
Mare parte din imaginea pe care o avem despre noi insine se formeaza in copilarie. De multe ori, parintii forteaza copiii sa-si creeze o imagine despre ei, caci copiii, cand se nasc, se nasc fara aceasta imagine a lor. Tin minte ca Stefan vorbea despre el la persoana a treia, nu exista cuvantul „eu”. El era „coca”, adica copilul mic. De fapt am inteles cu mult mai tarziu ca era imaginea de copil mic, nu copilul mic. Interiorul lui nu era un copil mic, era un suflet ca toate sufletele, care nu au varsta.
Dar noi, adultii, facem aceeasi greseala pe care au facut-o si parintii nostri cu noi, la randul lor: fortam copiii sa-si creeze o imagine despre ei insisi. Care imagine va fi, intr-un viitor, imaginea unui doctor, a unui inginer, a unui sofer etc. Noi inventam sau macar ajutam la crearea imaginii false. Ajutam la indepartarea de el insusi. Transferam dorintele noastre neindeplinite asupra imaginii copilului. Pentru ca asa am patit si noi, la randul nostru. Si noi traim cu impresia ca suntem o imagine, ca acea imagine are anumite trebuinte si nevoi: imaginea unui doctor are nevoie de halat si stetoscop; imaginea unui om la casa lui are nevoie de casa, copii in jur, sot/sotie, servici etc. Si tot asa ajungem sa traim nu viata noastra, ci viata unei imagini a noastre. Ajungem sa indeplinim dorinte ale imaginii, nu dorintele noastre.
Si ajungem la un moment dat, sa nu mai stim cine suntem, ce dorim cu adevarat si care e scopul vietii noastre pe Pamant. Si traim o viata care nu e a noastra, ci a imaginilor noastre.

>Prost, cretin, idiot

>”A-nceput de ieri sa cada/Cate-un strop. Acum a stat.”
Fals. Daca „ieri” poate fi inteles poetic ca fiind un ev apus, „acum a stat” e o minciuna pentru mine.
De cand ma stiu ca locuiesc fara parinti, mereu „cade” macar cate-un strop, si nu din cand in cand. Este ceva ce nu am reusit sa rezolv niciodata pana acum. Apa a fost atractia mea, dar si blestemul meu. Daca mi-a placut sa ma scald oriunde, oricand, oricum, daca mi-a placut sa stau pe malul apei, sa pescuiesc sau sa traiesc la malul apei – nu mi-a placut niciodata sa-mi picure apa in casa. In tinerete imi placea sa stau in ploaie, insa acum statul in ploaie inseamna altceva. Acum inseamna inundatii, umezeala, vesnicele probleme cu instalatia sanitara. In 1992 am avut prima criza serioasa de stomac, dupa ce am ajuns la concluzia ca sunt total neputincios la inundatiile saptamanale ale vecinilor de la etajele superioare, intr-o garsoniera din Iasi. Cat timp am stat la caminele studentesti, nu se putea sa nimeresc o camera fara probleme la instalatia sanitara. Mereu picura, insa atunci nu ma deranja. La casa in care locuiesc de zece ani s-a stricat acoperisul si a picurat (la inceput) intr-o camera si in bucatarie, apoi fiecare ploaie era din ce in ce mai prezenta la mine in casa, pana ce am reusit sa schimb intreg acoperisul, acum doua veri. In afara de inundatiile „ploioase”, instalatia de incalzire intotdeauna a picurat pe undeva. Robinete, legaturi – orice, oriunde, oricand. Reparam una – se strica alta. Tot asa, timp de 10 ani.
Ce e drept, instalatia cu teava de plastic nu mi-a placut inca de la inceput. Pur si simplu nu-mi prezinta incredere. Si nici nu a fost demna de incredere, caci aproape fiecare calorifer a picurat pe undeva, pe la vreo legatura.
Ieri m-am decis sa repar legatura de la caloriferul din camera din mijloc. Am desfacut piulita aceea, am impins teava cat am putut, apoi am strans bine la loc, piulita. Rezultatul? Picura mai tare. Am amanat pentru azi rezolvarea, iar azi am descoperit ca, oricat de bine as fi pus piulita si tot ce trebuie, oricum picura, caci se crapase teava de la locul indoit. Jale mare! Ce sa fac, duminica la ora pranzului? Am cautat prin cutii ceva cu care sa prelungesc teava, si chiar am reusit! In loc de cot am folosit un teu, la care am pus un capac la iesirea nefolosita. M-am chinuit ca un handicapat vreo doua ore, dupa care … batai de tobe… proba. Dar…
Mai bine nu faceam proba. Mai bine ramaneam pana la venirea primaverii fara caldura si apa calda. Daaa, picura. Picura tot acolo. La fel ca inainte de a interveni eu.
De mai multi ani ma gandesc sa schimb instalatia de plastic. Preferinta mea e otelul, insa la tevi de otel apar probleme cu robinetii. Da, am avut partial si tevi din otel, iar toti robinetii picurau. I-am reparat, i-am schimbat, dar pana la urma tot picurau. Acum nu mai am, caci dupa reparatiile substantiale ale casei de acum doi ani am schimbat intreaga instalatie, iar eu am preferat sa nu ma gandesc la instalatia sanitara. Alta solutie ar fi tevile de cupru. Acelea cica sunt cele mai sigure. Sunt convins ca sunt sigure, insa asta se intampla la oamenii normali. La mine cu siguranta ca vor face si acelea probleme. Poate ca daca se intampla vreo minune…
La vara e hotarat. Mai montez doua calorifere pe veranda, vreo doua in pod (daca izolez termic podul), construiesc doua sobe cu calorifere si schimb instalatia pe cupru. Macar sa vad ce probleme o sa-mi faca cuprul. De problemele astea nu stiu inca. Merita sa le cunosc. Caci pe mine ma caracterizeaza cuvintele din titlu. Trebuie sa recunosc.

>Solemnitate

>”Solemnitatea e o fata a prostiei” – citat din Andrei Plesu.

>Reduceri pentru prosti

>Da, la Roman am vazut reduceri exraordinare, de aceea am golit eu singur supermarket-ul acela celebru, impecabil, cu autoreclame care se aud tot timpul cand esti pe acolo. Da, de la 12.99 lei la 11.99 lei! Da, o masina de gaurit, care statea in raft de vreo doi-trei ani (si le cunosc pe toate, caci astea ma intereseaza) era mutata, cu acelasi pret, la „reduceri”! Si multe, multe alte reduceri colosale, care ajung pana la 30%! Extraordinar! Fantastic! Nemaipomenit! Lume-lume, veniti sa vedeti minunea reducerilor! Intrati cu totii in lumea reducerilor!
Asa ceva e normal in Romania. Credulitatea romanilor este exploatata la maxim, pentru a se aduce profiturile tot la maxim. E normal sa aiba profituri, insa nu mi se pare normal sa ma minta in fata ca pe un copil de 3 ani. Sau ca pe un handicapat. Sau poate… chiar suntem(!).
Nu pot sa spun decat … asa ne trebuie! Prostia se plateste!

>Despre lumea libera

Se spune ca traim intr-o lume libera. Insa avem atatea reguli iar puterea este intotdeauna in mainile altora, incat libertatea noastra se reduce doar la a respecta regulile. Nimeni nu stie mai nimic din ceea ce se vehiculeaza prin cercurile puterii adevarate, de aceea libertatea societatii a ajuns doar o fatada.

Pentru a convinge oamenii de rand ca noi ca traim intr-o lume libera, se face propaganda la libertatea care, de fapt, nu exista decat ca imagine. Iar ca imaginea sa fie credibila, se insista la stimularea unor libertati false, aproape inutile, care au rolul de a ne convinge pe noi ca exista atata libertate in lumea asta incat se fac si exagerari. Dau ca exemplu libertatea femeilor (care au libertatea de a creste copiii si de a munci in acelasi tinp) si libertatea homosexualilor.
Pentru prima data mi-a trecut prin cap ca libertatea femeilor si egalitatea sexelor a fost manevrata de undeva din umbra. Bineinteles ca s-ar putea sa ma insel, insa faptul de necontestat este ca am ajuns sa traim intr-o lume foarte usor de controlat. La fel se tot spune despre libertatea internetului, insa si acesta poate fi controlat foarte usor, insa noi nu stim asta, traim cu impresia unei lumi libere.
Marile trusturi au intelegeri intre ele si fiecare are cota sa de vanzari pe diversele piete. Intelegerile se fac „in spatele usilor inchise” – cum se numea un serial, odata. Noi, oamenii de rand doar traim cu impresia ca lumea e loa picioarele noastre, insa la picioarele noastre ne sta capul.

Concluzia? Aparenta de libertate inseamna aparenta de fericire.

>De la coada papusoiului

>Azi am injurat in gura mare pe cel care a luat hotararea de a pune un gard inalt de vreo doi metri la capatul parcarii din 20″. Pur si simplu asa mi-a venit si chiar m-am simtit bine. Doar sunt un tevar de la coada papusoiului, ce mama … beeep.
Ca multe alte masuri de paza, acest gard e inutil, ba chiar incurca, doar de aceea am fost nemultumit, caci a trebuit sa fac o multime de manevre ca sa parchez, iar dimineata numai de asta nu-i arde nimanui. Sa-i ia …beeep pe canadieni, ca tare prosti mai sunt.
Dar sunt multe lucruri absurde ramase inca de pe vremea idiotilor de canadieni. Imi amintesc ca asta vara, un coleg a venit la fabrica doar ca sa-i dau un document. Ne intelesesem sa ne intalnim la poarta 2, iar cand a ajuns, am coborat cu documentul in mana. El a trecut de linia de demarcare, venind inspre poarta, iar eu ma indreptam spre el. Atunci paznicii au strigat „Staaaaaai!”, de parca era un terorist cu bombe in jurul burtii si cu fitilul aprins. Ma mir ca nu l-au impuscat pe loc. Sa-i ia …beeep pe canadieni, ca tare prosti mai sunt.
Toti delegatii se plang ca li se retine buletinul la poarta, ceea ce nu este legal. Insa Paza e mai presus de legea din Romania. Saptamana trecuta un delegat imi spunea ca a citit regulamentul afisat la poarta, printre care scrie ca daca cineva are o figura suspecta, acesta trebuie retinut. Ce inseamna figura suspecta? Oricine poate avea, din cand in cand, figura suspecta.
De obicei, delegatii vin cu treburi aici, e greu de crezut ca s-ar masca un terorist in delegat! Si acesta e un lucru absurd. Sa-i ia …beeep pe canadieni, ca tare prosti mai sunt.
Ca sa nu mai zic de controalele absurde din genti, posete etc. Atunci la ce s-au mai dat atatia bani pe detectoare de metal identice cu cele din aeroporturi? Si detectoare portabile care suplimenteaza pe cele de la granita fabricii cea periculoasa, unde au loc zilnic atacuri teroriste si ciocniri violente cu fortele de ordine. Sa-i ia …beeep pe canadieni, ca tare prosti mai sunt.
Cu toate astea, Paza are realizari importante, pe care nu trebuie sa le uit si chiar trebuie sa le amintesc. Inaintea venirii parasutistului din fortele speciale indiene, se fura ca in codru. Fier, bronz si aproape orice. Existau grupuri care patrundeau noaptea si care descompletau utilaje doar ca sa vanda piesele la fier vechi. Cel putin asa-mi spuneau oamenii, ca nu te puteai „lega” de ei, deoarece erau in grup. Si chiar ma durea inima cand gaseam descompletate utilajele, e o mare prostie sa vinzi la fier vechi, cu pret de fier vechi, piese care nu numai ca sunt utile, dar si pretul lor e mult mai mare.
Imi amintesc ca, intr-o noapte, cu cativa ani in urma, cand lucram in schimburi in 6″, o muncitoare mi-a spus ca a nu are plasa cu mancare si nici geaca, caci s-au „legat” niste barbati „afumati” de ea. Unul dintre ei, dupa un schimb de cuvinte, a apucat-o de haina, iar ea a fugit, reusind sa scape deoarece geaca nu era incheiata si a lasat-o in urma. M-a rugat sa merg cu ea, sa-si recupereze obiectele, caci in plasa cu mancare avea si salopeta. Cum era normal, am vorbit prin statie cu Ofiterul de servici, sa vina impreuna cu paza in zona, caci erau periculosi. Insa OS avea alte probleme, trebuia sa astept, iar femeia trebuia sa munceasca, deci m-am dus singur, caci nici femeia nu a mai vrut sa mearga cu mine, fiindu-i frica. S-a oprit la distanta fata de locul respectiv, unde am gasit, intr-adevar, asa cum spunea ea, sacosa. Geaca a fost recuperata dimineata, cand a fost prins si identificat unul dintre ei. Era un fost lucrator, care fusese dat afara din motive de bautura.
Ei, asemenea probleme nu mai exista acum. Si doar datorita parasutistului. Este meritul lui si trebuie sa recunosc asta. Insa nu-mi convine ca, daca unui paznic cu patru clase i se pare ca am o figura suspecta, sa ma retina sau sa ma incomodeze.
Trebuie sa mai mentionez ca toate beeep-urile sunt doar de decor.l Nu sunt furios, nu sunt suparat, chiar sunt bine dispus, dupa ceea ce mi s-a intamplat asta noapte. Dar absurditatile trebuie sa dispara.

>Pregatire pentru viitor

>Inca din copilarie am simtit, uneori, intepaturi in zona pieptului. Rar, dar daca trageam aer in piept si-mi umpleam plamanii cu aer, incet-incet (caci simteam intepatura din inima, care-mi taia respiratia), apoi expiram incet – imi trecea pe loc si nu mai aveam probleme mult timp dupa aceea. Nu m-a invatat nimeni asta, insa instinctiv faceam o respiratie yoghina completa (am citit ulterior despre asta). In adolescenta, la un control medical, doctorul mi-a spus ca am suflu sistolic, dar e ceva ce tine de crestere si se va remedia. Mai tarziu, aceste intepaturi s-au rarit din ce in ce mai mult. La controlul medical obligatoriu de anul acesta, dupa ce m-a pus la aparat sa-mi faca nu stiu ce (am uitat cum se chiama), cu toate ca eu stiam rezultatul, a spus ca inima mea mai tine pana la 100 ani. Poate ca o fi exagerat, dar ideea principala e ca sunt destul de sanatos.
Aseara, pe la ora doua, cand m-am culcat, m-am gandit la lumea care va veni. La schimbarile subtile, greu de sesizat, care se observa daca stii sa te uiti. Schimbari pentru care cred ca m-am nascut, ca sa le traiesc, caci sunt extraordinare. Si m-am linistit si aproape ca am adormit, cand am simtit intepatura din inima. Era la fel ca in copilarie si asa mi-am amintit senzatia. Parca ceva imi tinea respiratia. Dar nu era intens, era chiar interesant. Spre deosebire de copilarie, instinctiv am folosit o alta metoda, nu am respirat adanc. M-am concentrat (tot instinctiv), curios, asupra durerii (ciudat, dar era o durere care-mi provoca un fel de placere), apoi am simtit un val de energie inundandu-mi pieptul, capul si zona gatului. Apoi s-a extins si in zona de mijloc a corpului, cuprinzandu-ma in totalitate. Am auzit brusc cum bate inima repede si tare, dar am simtit ca inima mea e fericita, era emotionata si atat. Dar nu era o emotie obisnuita, era ceva subtil, atat de subtil incat patrunde prin toate lucrurile, vindecandu-le si influentandu-le. E noul tip de emotie. E o putere noua, care inca nu se observa cu usurinta. Blocajul existent era pur si simplu rezistenta opusa de mine la schimbare si a fost dizolvat de aceasta energie in momentul in care nu m-am mai opus (fiindu-mi atrasa atentia catre bataile inimii), apoi n-am mai auzit bataile inimii, iar eu m-am simtit mai impacat cu mine insumi, mai ingaduitor cu viata si lumea. Am stiut ca ceva in mine s-a schimbat, ca ceva e nou in mine. Ca nu e nimic ingrijorator (doctorii zic ca varsta mea e ideala pentru infarct), ci e doar o schimbare ce se petrece in interior. Apoi am adormit fara sa ma mai foiesc in pat de pe o parte pe alta, ca de obicei, si am dormit pana dimineata, cand m-am trezit cu cateva secunde inainte de a suna ceasul. E bine.
Chiar e adevarat. Si chiar daca nu se vede in exterior, eu sunt acum un alt om.

>Metoda

>Colgate, pasta de dinti cea mai utilizata si cea mai recomandata de medicii stomatologi!

Ca e „recomandata” – inteleg usor. Ca e „utilizata” – la prima vedere inseamna ca medicii stomatologi se spala pe dinti (probabil, nimeni nu poate garanta) cu aceasta pasta.

La o analiza cat de cat atenta, din combinatia de „recomandata” si „utilizata” reiese ca ne recomanda noua sa folosim acest produs, „utilizarea” fiind facuta de ei ca recomandare. Adica ne recomanda noua sa folosim Colgate, caci este in avantajul lor, ei „utilizeaza” de fapt recomandarea ca metoda. Daca noi folosim ceea ce ne recomanda ei, atunci nu vor duce nicicand lipsa de clienti cu masele gaunoase. La fel ca in filmul cu Charlie Chaplin in care el, ca geamgiu, isi trimitea inainte copilul vitreg sa sparga geamurile, aparasnd apoi ca din intamplare sa schimbe geamurile stricate.

>Cuantificare si timp

>Unul din secretele senzatiei de fericire constientizate acum 25 ani a fost progresul si speranta. Adica daca anul viitor voi castiga mai bine decat anul acesta, eu ma voi simti mai realizat din punct de vedere financiar. Daca luna viitoare casa mea va fi mai confortabila decat luna aceasta, inseamna ca senzatia de confort creste. Daca ma simt mai puternic acum decat saptamana trecuta, ma simt bine. Daca maine voi fi mai sanatos decat acum, inseamna ca directia e buna. Daca privelistea pe care o vad azi e mai frumoasa decat cea de ieri, imi place sa privesc.
Si asa, in toate domeniile vietii, senzatia de progres ne poate face sa mergem inainte, sa incercam sa ne bucuram in fiecare zi de ceva nou. Viata noastra e ca un copac ce creste in fiecare zi, imbogatindu-se permanent cu noi bucurii, in fiecare an facand fructe mai multe.
Cu toate astea, dupa ce am obtinut ceva, interesul si senzatia de multumire scade in timp, aproape uitand ca ne-am bucurat. Daca vedem un copac frumos, ne bucuram de frumusetea lui, apoi ne plictisim sa ne uitam la el, deci nu ne mai bucuram de frumusetea lui. E ca si cum viata noastra e ca un copac care creste permanent, in fiecare zi, insa nu ne mai bucuram de realizarile si starile de fericire din trecut. Putem fi in al noualea cer daca avem o anumita stare determinata de un motiv oarecare, dar aceasta senzatie tine doar cat timp avem acea stare. Senzatia de fericire e ca o cuanta de energie. E trecatoare si uitam ce am simtit. Ne putem aminti, insa asta inseamna sa traim in trecut.
Fructele de anul trecut ale copacului vietii nu mai exista, la fel cum nu mai exista bucuriile de anul trecut. Ne gandim doar la prezent sau la viitor, pentru ca ceea ce a trecut e bun trecut. Insa de ce nu avem posibilitatea de a trai o bucurie permanent si uitam de ea?
Se spune ca, foarte aproape de momentul mortii, unii oameni isi retraiesc sau isi revad viata. Asta inseamna ca amintirile se succed atat de repede, incat evenimentele importante dintr-o intreaga viata sunt derulate cu viteza uimitoare prin fata ochilor mintii. Asta inseamna ca nimic nu se pierde, doar se castiga. Amintirile noastre vii sunt cuante de energie care nu sunt accesate decat in anumite momente, in anumite stari. Daca toata viata unui om ii trece prin fata ochilor intr-o clipa, acea clipa e uriasa! Cuantele de energie sunt inghesuite intr-un timp infim. Cel putin asa receptionam noi. Mintea umana nu poate percepe timpul decat ca o succesiune de evenimente derulate mai lent sau mai rapid. Insa comprimarea evenimentelor este doar o senzatie, nu poate fi reala. Energia nu poate fi comprimata. Real este ca toate evenimentele se petrec in acelasi timp! Insa cei care au trait experienta retrairii vietii dinaintea iminentei treceri in lumea cealalta si au ajuns sa ne povesteasca si noua nu pot concepe ca si-au vazut toata istoria vietii lor cu evenimentele petrecute simultan. Abia au reusit sa atiga limita dintre vieti, (de aceea s-au si putut intoarce la viata din lumea aceasta), deci senzatia de inexistenta a timpului (simultaneitatea evenimentelor trecute) s-a transformat in senzatia de derulare rapida a evenimentelor.
Daca facem combinatia dintre momentele de fericire (care se petrec in linie dreapta, consecutiv, in viata noastra, asa cum le receptionam noi), cu uitarea senzatiei de fericire (sau cel putin nemaitrairea ei in prezent) si cu rememorarea evenimentelor vietii dim momentul existentei la limita dintre lumi, atunci se naste o noua provocare, un nou tel de atins in viata: trairea simultana a fericirii, a placerii. Adica acum privesc un copac frumos, care imi creaza o senzatie de fericire. Tot acum traiesc senzatia de fericire provocata de alta imagine din amintirile mele, adica din trecut. Iar daca traiesc acum senzatia provocata de amintirea aceea, inseamna ca traiesc toate senzatiile provocate candva in viata mea. Toate in acelasi timp, in aceeasi clipa, toate simultan. Iar daca traiesc trecutul si prezentul, inseamna ca timpul nu mai exista ca succesiune de evenimente, caci acestea se petrec simultan. Iar daca timpul nu mai exista, inseamna ca, odata ce traiesc trecutul si prezentul simultan, atunci traiesc totodata si viitorul. Trecutul, prezentul si viitorul, toate odata.
Asta inseamna ca viata noastra este in afara timpului. Toate evenimentele se petrec simultan, insa mintea umana lucreaza ca un procesor de calculator. Se spune ca procesoarele sunt multitasking, adica lucreaza cu mai multe programe odata. Acest lucru e fals, caci procesorul unui calculator ruleaza pe rand programele in derulare, insa trece foarte rapid de la un program la altul, insa viteza e atat de mare incat ne creaza senzatia ca lucreaza cu toate simultan. La fel se intampla cu mintea noastra: datorita faptului ca putem constientiza doar cate un eveniment o data, mintea face trecerea acestor evenimente intr-o anumita succesiune. Deci succesiunea evenimentelor este doar in mintea noastra. Daca ne mutam constiinta in alta latura a fiintei noastre, atunci nu mai receptionam evenimentele prezentate intr-o ordine cronologica. De altfel se intampla sa incurcam datele evenimentelor, se intampla ca anumite evenimente sa para ca s-au produs mai aproape de clipa prezenta, singurul reper adevarat al timpului (prezentul). Trecutul si viitorul se pot confunda in constiinta noastra, insa aceasta este datorita mutarii constiintei in alta parte a fiintei noastre.
Iar daca traim toate senzatiile de fericire simultan, atunci vom trai si restul senzatiilor tot in mod simultan. Si fericirea, si nefericirea, si tot ce tine de paleta emotiilor umane se petrec simultan. Asta inseamna a trai atat de intens, incat trecem mai presus de fericire. Intram undeva, unde fericirea e doar un punct de pornire.
Daca e corect si real cat de cat ceea ce bolmojesc eu aici, incercand sa dau o explicatie rationala pentru o minte ce nu poate intelege asa ceva, bajbaind in intuneric si incercand sa explic lumina pe care am vazut-o – starea la care se ajunge in cazul trairii simultane a eveimentelor inseamna nici mai mult si nici mai putin decat nemurire.