Lună: februarie 2011

>Toiagul unui Gandalf

>Gandalf cel cu Barba Sura avea un toiag cu care facea vraji si pe care-l folosea in lupte. Toiagul ii conferea puteri magice.
De fapt, Gandalf se nascuse batran (intelept), insa trebuia sa parcurga pasii spre desavarsire si a urmat calea obisnuita a invatarii folosirii puterilor naturii. La varsta pamanteana a senectutii, a folosit un toiag care-i arata varsta si-i marea prestigiul in fata oamenilor. De altfel, toiagul era necesar pentru a-i intari increderea in puterea magiei, el fiind convins initial ca toiagul de lemn face legatura dintre spiritul sau si spiritele Naturii. Pana la batranete, Gandalf si-a transformat intuitia in adevarata stiinta, iar prin toiag el credea ca isi exercita puterea, ajungand cunoscut ca fiind Gandalf cel cu Barba Sura.
Insa Gandalf cel cu Barba Sura nu era perfect si mai avea de trecut printr-o incercare: lupta cu Marele Balaur. Stia ca avea sa se infrunte cu acest balaur, insa nu stia de unde-l va ataca acetsta, din ce directie. Iar directia din care a fost atacat a fost o surpriza: a fost atacat din interior! Marele Balaur era in interiorul lui Gandalf!
Acest balaur avea diferite forme; cele evidente, vizibile de catre toata lumea, fusesera deja invinse de Gandalf: frica de moarte, prin intelegerea mortii; frica de durere, prin intelegerea durerii; frica de esec, prin intelegerea esecului; insa mai exista o forma a acestui balaur, o forma considerata pozitiva. Oamenii il apreciau pentru existenta acestui ultim balaur: ingrijorarea.
Ingrijorarea e o frica tinuta sub control. E o frica care e privita cu simpatie si intelegere de catre toti oamenii, care cred si vad in felul acesta ca lui Gandalf ii pasa de oameni, ca se ingrijoreaza atat pentru ei, cat si pentru capacitatea lui de a-i ajuta.
Initial, ingrijorarea acestui Gandalf nu era ceva negativ; era un stimulent pentru a lucra, pentru a se dezvolta, era un factor mobilizator sa te ingrijorezi, caci amplifica dorinta de a rezolva, de a face, de a realiza. Insa, cu timpul ingrijorarea s-a marit, s-a accentuat si a luat locul tuturor fricilor, curand a ajuns atat de mare incat reprezenta o atitudine si nu un motor. Atitudinea de ingrijorare era undeva in fundal, in subconstient si actiona pe neobservatelea.
Acest balaur, ingrijorarea, era si mai periculos, pentru ca Gandalf se baza pe toiagul sau. Se considera puternic, caci invinsese pe ceilalti balauri care scoteau flacari pe nas si parjoleau totul. Se astepta oricand sa se lupte cu balauri violenti, insa nu se astepta ca un balaur linistit il va roade in asemenea masura prin interior. Nu parea deloc periculos, insa, de cand ingrijorarea devenise o atitudine, ii consuma energia si il indruma in directii gresite.
Asa trai o viata intreaga, ca Gandalf cel cu Barba Sura. Insa timpul confruntarii venise, iar el nu era deloc pregatit sa se infrunte cu acest balaur transformat in atitudine. De aceea lupta il coplesi, iar toiagul cu care facea vraji se transforma in toiag care il ajuta sa mearga. Lupta era grea, caci lupta cu un inamic nevazut si nestiut de el ca inamic, ci ca prieten. De mai multe ori cazu rapus, insa increderea in toiagul de facut vraji, ajuns simplu toiag de sprijin, il ajuta sa-i supravetuiasca increderea in puterea vrajilor sale, cu toate ca in aceasta lupta nu puteau fi folosite vrajile. E o lupta cu el insusi, cu balaurul din el. Cu neincrederea, cu ingrijorarea, cu nesiguranta. Acestea trebuie sa plece, ca sa fie inlocuite cu altceva.
Cel mai greu ii fusese pentru ca nu stia ca el lupta cu cineva. El nu constientiza pericolul balaurului ingrijorarii. Ajunsese sa se sprijine pe toiag pentru a merge, insa nu constientiza motivul pentru care ajunsese asa neputincios. Nu stia cat de greu este si, deasemeni, nu stia ca in urma confruntarii avea sa piarda de atat de multe ori, incat pe baza experientei capatate va ajunge Gandalf cel cu Barba Alba. Cu Barba Imaculata. Cand nu va mai avea nevoie de toiag sa se sprijine si nici sa creada ca un simplu toiag de lemn poate face vraji.

>Petrecerea burlacilor

>Cand pisica nu-i acasa / Soarecii joaca pe masa.
Deci pisica fiind plecata, soriceii ce puteau face? Sa bea o bere? Nuuu, asa ceva e needucativ. Au profitat de lipsa pisicii pentru a asculta muzica. La boxe, tare, fara sa le fie frica pentru deranjul produs pisicii. S-au bucurat de muzica.
A doua zi, insa, era necesara niste bere. Chiar a facut bine la sanatate. Chiar daca diferenta dintre burlaci e de 30 ani, s-au simtit bine impreuna. Au impartit sarcinile, s-au inteles si nu s-au batut.

>Doar un tigan

>In anii liceului ascultam cat mai multa muzica si cat mai tare. Asa erau si timpurile si asa eram si eu. Asa-mi place mie muzica, sa o ascult „cu burta”, cum ziceam eu atunci. Imi placea sa simt vibratiile aerului cu pieptul, cu degetele, cu fata, cu tot corpul meu. Voiam sa vibrez odata cu muzica, sa fiu eu insumi vibratia.
De asta am dorit intotdeauna sculele necesare pentru asa ceva. Nu era asa usor ca acum, sculele se gaseau la bisnita si erau foarte, foarte scumpe, mai ales pentru buzunarele unui licean. Solutia aplicata de cei mai multi era sa-si construiasca singuri statii de amplificare si boxe. Erau reviste cu fel de fel de scheme de amplificatoare, aparate de radio si multe, multe altele. Amintesc in special de revista „Tehnium”, o revista de exceptie cum nu cred ca va mai exista. Aparea lunar, nu mai tin minte cat costa, dar stiu ca genera multe discutii intre elevi despre montajele de acolo: care merg, care-s foarte bune, ce mai, era schimb de experienta si… cercetare voluntara. Multi au ajuns specialisti deosebiti pornind de la asemenea montaje construite acasa, printre cartile si caietele de scoala, facand improvizatii, incercand, experimentand. Se punea multa pasiune.
Eu nu puneam pasiune in montajele electronice. Mie-mi placea mecanica si surubareala. Si otelurile. Si zgomotul scos de otel cand il tai, cand il polizezi, cand il bati, cand il indoi, cand il rupi… Eu facusem rost de un polizor si-mi faceam cutite sau nimicuri pentru reparatia bicicletei (cand polizam se auzea din strada!).
Electronica am privit-o din punct de vedere practic. Eu voiam muzica, deci voiam statie si boxe. Norocul meu a fost ca fratele meu era unul din marii pasionati de electronica, un autodidact si… unul caruia ii placeau experimentele. Asa ca, la insistentele mele (sau ca sa-mi faca mie placere) a trecut de la radiofrecventa la audiofrecventa. Si s-a apucat de construit amplificatoare de audiofrecventa. Mai corect spus, s-a apucat de exeperimentat. Orice schema analiza, gasea intotdeauna ceva care nu-i placea si un motiv de a face o modificare. Apoi alta. Si alta. Si tot asa. Cand ajungea la rezultate bune sau foarte bune – gasea ceva care nu-i placea si incerca alta schema. Apoi alta. Si iar alta. Si asa au trecut ani, pana am ajuns in clasa a XII-a. Trebuie sa mentionez ca aproape intotdeauna aveam un montaj functional, insa era un ghemotoc de piese de multe ori. Dar functiona. Insa boxele au fost o problema aproape nerezolvata, caci aveam nevoie de difuzoare „adevarate”. Facuse doua boxe cu difuzoare de la un aparat de radio cu lampi, rezultatele intreceau toate asteptarile in privinta frecventelor joase, insa erau necesare si difuzoare speciale pentru frecventele inalte. Iar acestea chiar erau inaccesibile ca pret pentru noi. Nici difuzoare de joase nu aveam pe masura pretentiilor noastre.

Atunci a aparut Iulian. Exact la momentul oportun, cand Adi stia suficiente despre electronica, era deja un mic profesor (colegii si cunoscutii mei pasionati de electronica il ascultau ca pe un zeu). Un tigan blond si cu ochi albastri(!), care avea doar 8 (opt) clase. Evita sa scrie, dar spunea ca stie sa scrie. Nu stiu cum si unde l-a gasit Adi, dar a fost o gura de oxigen pentru visele si sperantele noastre.

Acesta se ocupa cu constructia de boxe si statii de amplificare pentru tiganii care cantau pe la nunti. Numai statii cu lampi lucra, caci acestea ii prezentau incredere si erau mai simple de construit pentru el. Pentru ca nu stia sa citeasca o schema electronica (chiar daca nu recunostea asta) prefera sa memoreze legaturile electrice si le reproducea fara greseala.
Statiile ca statiile, insa boxele si difuzoarele lui, facute de el erau deosebite. Trebuie sa spun ca el construia difuzoare, pornind de la magneti de la alte difuzoare stricate. Membrana, bobina, garnitura elastica – toate le construia singur. Si asta intr-o casa darapanata si murdara, o casa tipic tiganeasca (nu ca cele cu turnulete, de azi). Iar atunci nu existau polizoare unghiulare, fierastraie electrice, si atatea scule care azi se gasesc pe toate lucrurile. Atunci se taia cu bomfaierul, se pilea cu pila (el nici polizor electric nu avea!), toate le facea manual.
Iar ceea ce facea el nu facea nimeni. Asa ceva nu exista pe piata. Asa ceva nimeni nu era in stare sa construiasca in toata lumea. Fara sa stie carte, fara sa inteleaga rational legile fizicii, doar intuitiv inventase niste imbunatatiri extraordinare. Bobinele le facea pe folie de aluminiu (azi exista de cumparat pentru bucatarie, dar el le scotea din condensatoare) si nu stiu ce facuse (imi explicase Adi, dar n-am inteles) sa elimine efectul de spira in scurtcircuit al foliei. Avea o mana de lucru si un ochi atat de experimentat, incat centrarea difuzoarelor o facea in cateva secunde! Niste difuzoare refacute de el au fost solicitate la 50 W fata de 8 W (cat erau proiectate initial) fara sa aiba nici o problema, o noapte intreaga intr-o discoteca studenteasca.

Insa, cu toata priceperea de tigan la meserie, mai avea o pricepere, tot tiganeasca: vrajeala! Cand il auzeai vorbind, iti venea sa zici ca iti da marea cu sarea, insa sarea era doar oleaca presarata peste visele unuia care prefera sa creada ceea ce-si doreste, iar marea tot se amana. Facea o impresie deosebita oricui il asculta si-ti era rusine sa-i reprosezi ceva. Dintre toti doar eu am devenit putin circumspect si odata chiar l-am intrebat: „Chiar ai sa-mi faci astea, Iuliane?” Si m-a privit ca pe un tradator, care i-a infipt un cutit in spate. M-am indoit atunci de simturile mele, caci prea le zicea cu foc.
Oricum, noi am iesit in pierdere in „afacerile” cu Iulian, insa castigul a fost mult mai mare pe alt plan. In primul rand am cunoscut un om cum nu mai exista altul pe pamant. In al dopilea rand am invatat multe de la el. In al treilea rand, a fost o experienta deosebita, exact la momentul necesar.

Nu l-am mai vazut de prin ’88. Am auzit ca s-a mutat in alta casa si atat el cat si nevasta sunt alcoolici. Doar am auzit asta, dar nu am avut curiozitatea sa verific si nici curajul sa dau ochii cu el. Mi-e teama de reluarea unei relatii si nici n-as putea sa-l refuz, indiferent ce s-a intamplat intre noi, acum multi ani. Dar as dori sa pot vorbi cu el, daca ar putea lasa la o parte si sa treaca peste anumite chestii. Inca nu e timpul.

>Cum faci o femeie fericita

>Nu e greu deloc. Trebuie ca ea sa aiba ceva dificil si mai ales riscant de facut, de exemplu un drum pana la Piatra-inapoi-Iasi. Iar vremea si starea drumurilor sa fie potrivnica, ceea ce genereaza multa ingrijorare.
Si apari tu, cu o solutie salvatoare: „Uite, maine merg eu cu tine pana la Piatra si inapoi. Apoi ai sa vezi ce vei face cu drumul la Iasi, dar acolo chiar nu am chef sa merg!” „M-am gandit si eu la varianta asta, voi pleca la Iasi cu autobuzul. Mie de drumul la Piatra mi-e frica, se intampla foarte multe accidente pe drumul asta. Si poate ca se va infunda intre timp, daca va ninge tare.”
Si uite asa, voia buna si fericirea stau la ele acasa langa o femeie care a scapat de greutate.

La Piatra Neamt am asteptat cam 20 minute sa dea examenul ala, insa m-a mirat un profesor de acolo, care a parcat langa mine. S-a invartit el cat s-a invartit pe langa mine, apoi m-a salutat si m-a invitat inauntru, ca acolo e cald si am mult de asteptat, examenul dureaza peste o ora, deci nu are rost sa inghet in masina atata timp. Eu stiind capacitatea Lacramioarei, bineinteles ca daca ea a spus ca dureaza maxim 1/2 ora, atat dureaza. Insa m-a impresionat placut omenia romanului.

>Al noualea cer

>Daca emotia creste, creste si iar creste, atunci se poate sa ajungem in al noualea cer. Asta pentru ca accesam lumile superioare. S-ar putea spune ca acumularile cantitative duc la salturi calitative. S-ar putea spune, deasemeni, ca energizarea cu emotie duce la un salt cuantic, la intrarea intr-o alta stare emotiva, mai subtila, mai placut de simtit si trait, adica cea numita popular „al noualea cer”.
Cred ca e ceva diferit, dar se poate ajunge la aceasta stare si consumand putina ciocolata. Depinde de capacitatea de a te extazia.

>Çel mai mare din lume????

>Daca intrebi care este cel mai mare avion din lume, 90% cel putin va raspunde ceea ce stie, adica: cel mai mare avion din lume e Airbus A380! E urias, e ultra tehnologizat, e in toate felurile care accepta superlative.
Despre Antonov AN 225 nu prea stie multa lume. Aici se pot citi caracteristicile sale, care sunt uimitoare si inca neatinse de alte avioane. Si a fost construit inainte de 1990! Daca ar fi transformat in avion de pasageri, A380 ar fi depasit de numarul de pasageri care ar putea fi transportati de AN 225.
Dar cine mai tine seama de adevar, azi, in lumea atat de tributara publicitatii? Europenii au aplicat metoda americanilor: vor sa induca ideea ca ei sunt cei mai, ca produc cele mai, ca tehnologia europeana este cea mai.

>Dur

>Nu am suficiente argumente logice, dar am descoperit ca frica te durifica. Bineinteles ca am descoperit pe propria piele. Cu cat esti mai dur, cu atat esti mai fricos. Durificarea e o masura generata de frica, e o masura de siguranta, de aparare impotriva a ceva ce-ti provoaca frica. A fi dur poate deveni o placere, caci in felul acesta iti maschezi frica. Acum a devenit un mod de viata! Un model de urmat!
Deasemeni cruzimea, rautatea, sunt generate de frica. Mai demult am simtit ca, atunci cand cineva iti face rau, pur si simplu el sufera mai mult decat tine. Atunci a fost revelatia sabiei care trece prin tine fara sa te taie, insa acum am inteles mai profund. Am simtit atunci durerea celui care te loveste, insa acum am simtit frica care te durifica. Atunci am fost in aparare, acum mi-am dat seama ca trebuie sa ma purific de frica. Nu credeam ca sunt fricos, pentru ca puteam fi oricat de dur, oricat de nemilos. Iar modelul in viata al barbatului ideal este cel al barbatului feroce. Cat de departe de adevar ne gasim noi, oamenii! Pur si simplu am atribuit fricii calitatea masculinitatii.
In prezent, curajul este definit ca fiind capacitatea de a-ti stapani frica, iar pentru asta te folosesti de metoda durificarii, cruzimii etc. Insa sunt convins ca inseamna cu totul altceva: in primul rand, inseamna incredere. Iar ca sa ai incredere, trebuie sa ai cunoastere.
Poti folosi metoda sabiei care nu te taie, folosind rabdarea si intelegerea adversarului, insa cu adevarat ai succes folosind metoda asta doar daca reusesti sa treci de propria frica.
Cat de mult pot insemna niste banale dureri de spate!

>Regenerare

>Un barbat de peste 70 ani si-a retezat un deget, insa fratele sau, care cerceta regenerarea, i-a dat un praf pe care sa-l presare peste degetul amputat. In mod uimitor, degetul a crescut la loc, cu tot cu unghie. Asta am vazut la un post de televiziune cu documentare.
Cercetarile din domeniu arata ca un copil din burta mamei are capacitatea de a-si regenera un brat amputat si chiar se intampla asta. S-ar parea ca exista o comanda in ADN care, in cazul unei taieturi duce la refacerea tesuturilor. Refacerea se porneste din toate punctele care au contact cu taietura, e un fel de programare. Insa, in cazul unei amputari, comanda nu este decat de pe o parte a tesutului, iar atunci refacerea se transforma in cicatrizare. In cazul degetului amputat, praful folosit erau doar celule uscate de vezica de porc, care pur si simplu au dat comanda de regenerare tesutului.
Din punctul meu de vedere este vorba de constiinta si de reper. Daca constiinta amputarii este profunda, iar reperul constiintei este evenimentul produs, atunci comanda data este de cicatrizare, caci a ramas o cicatrice in constiinta de sine. Insa, daca reperul este organismul intreg, asa cum a fost el proiectat sa fie, atunci comanda este de regenerare. Deci trebuie sa-ti privesti organismul dintr-un alt plan. Dar asta e foarte greu, mai ales ca noi suntem centrati cu constiinta aici, in lumea exterioara si ne privim corpul ca intr-o oglinda si nu din interior.