Lună: martie 2012

Dincolo de tunel

In viata resimtim la nivel fizic doua lucruri care ne ghideaza drumul: placerea si durerea. Aceste doua senzatii fizice au echivalent in celelalte planuri ale noastre, dar pentru usurinta exprimarii voi analiza doar senzatiile fizice, celelalte fiind similare.

Cu toate ca suntem educati si invatati sa urmarim in viata teluri si idealuri inalte si frumoase, de fapt avem in viata un singur tel dublu: sa cautam placerea si sa evitam durerea. Orice actiune a noastra are ca efect placerea sau durerea. Orice actiune a noastra are ca scop obtinerea placerii si evitarea durerii. Se pare ca e imposibil sa le obtinem pe amandoua deodata. Aceste senzatii ale noastre se exclud una pe alta, sunt antagoniste. Pe acestea doua senzatii se bazeaza intreaga noastra educatie, de fapt. Insa cu toate ca sunt antagoniste si se exclud una pe alta, amandoua au acelasi efect asupra noastra: ne ghideaza viata. Fugim de durere si fugim dupa placere. Chiar daca sunt antagoniste, proprietatile lor sunt foarte apropiate: amandoua sunt scopuri ale noastre, amandoua produc obisnuinta. Daca am avea numai placere in viata, ne-am obisnui cu ea si nu am mai simti-o. La fel, daca simtim numai durere in viata ne vom obisnui cu durerea si deasemeni nu o vom mai simti. Placerea fara durere si durerea fara placere nu pot exista pentru noi, caci una fara cealalta nu poate fi receptionata, nu poate fi simtita. Una este termenul de comparatie al celeilalte. Una este punctul de referinta al celeilalte. Placerea si durerea sunt relative. Viata nu poate fi traita doar cu una din aceste doua senzatii, caci si-ar pierde sensul pentru noi. Ele trebuie sa alterneze, pentru a se scoate una pe alta in evidenta. Daca placerea si durerea sunt metodele principale de educare si care ne indica directia in viata, ele sunt si principalele mijloace de manipulare. „Biciul si zaharelul” sunt metodele clasice de educare si manipulare.

Daca placerea si durerea nu pot fi simtite una fara cealalta, inseamna ca, pentru noi, sunt cam acelasi lucru, au acelasi scop, acela de a merge inainte, ghidati in viata de durere si placere. De amandoua la un loc. Totusi, unde putem ajunge in viata alternand mereu durerea cu placerea? Ne ajuta cu adevarat in dezvoltarea noastra? Ne ghideaza, cu adevarat, inspre luminita de la capatul tunelului? Nu, nu ne ghideaza cu adevarat. Este doar senzatia noastra ca avem o directie. Cu adevarat durerea si placerea nu ne poate ghida pe nici un drum. Ramanem mereu in acelasi tunel, izbindu-ne de peretii sai, traind cu iluzia ca inaintam. Dar niciodata nu ajungem nicaieri, mereu ne gasim in acest tunel. Suntem inchisi in acest tunel pe care-l numim viata. Ghidarea noastra dupa durere-placere e una din limitele noastre. Directia data de durere-placere e o iluzie a lumii noastre tridimensionale, in care tunelul vietii e doar o intersectie a unei lumi multidimensionale cu lumea noastra, lumea de care suntem constienti. Dar daca vedem o elipsa intr-un plan, aceasta poate fi intersectia unui cilindru cu planul nostru, adica noi sa vedem deformat acest tunel. Daca nu putem percepe nimic in afara planului, vom zice ca e o elipsa, neavand de unde sa stim ca cilindrul intersecteaza planul nostru cu un unghi diferit de 90 grade. Insa daca am percepe si cilindrul, atunci vom vedea ca baza sa e un cerc, nu o elipsa. Poate ca tunelul acesta nici macar n-are pereti, ci doar noi ii percepem ca fiind pereti, ghidati fiind de durere-placere.

Deci la ce ne foloseste durerea si placerea, atunci? Nu poate exista decat un raspuns: sa invatam sa simtim. Sa ne antrenam simturile pentru a putea percepe ceea ce este dincolo de durere, dincolo de placere. Dincolo de zidul tunelului. Receptionarea durerii si a placerii e doar inceputul simtului, doar un ABC dintr-un alfabet intreg. Daca ajungem sa simtim ceea ce este dincolo de zidurile tunelului (restul alfabetului), atunci, intr-adevar, putem iesi din tunel. Putem iesi direct prin pereti, fara sa urmam directia data de durere-placere, acea directie care nu duce nicaieri.

Englezeste

Cam cu un an in urma, cand abia se instalase conducerea indiana, bosii de la centrul europeano-canadiano-american au hotarat sa trimita o firma cu ceva echipamente, ca sa ne faca o prezentare. Printre altele ni s-a spus clar ca se doreste de la centru ca firma noastra sa contracteze de la aceasta firma americana echipamentele respective, pe motiv ca au avut rezultate bune in alte tari. La o sedinta de acum cateva saptamani am aflat ca serviciile firmei respective sunt cam de trei ori mai scumpe decat serviciile absolut similare ale acestei firme americane si ca indinul general doreste sa obtina un pret mai bun, pentru a nu afecta profitul fabricii. De aceea a chemat si alte firme, pentru a putea sa scada pretul, zicand ca „ce fel de licitatie e aceea in care e prezenta o singura firma?”. Insa americanii sunt caracterizati de multa tenacitate si, bineinteles, de sprijin de la centru de conducere. Probabil ca au stiut „sa deschida usile cu capul”. Asa ca acestia, pe langa „recomandarile” de la centru, mai vor sa mai faca inca o prezentare. Si ne-au chemat pe noi, prostii de rand, sa fim martorii eficientei echipamentelor lor. Pentru ca eu i-am mai vazut o data, chiar era pierdere de timp din partea mea. In plus, doar stand acolo insemna ca le fac jocul celor de la centru prin simpla mea prezenta.  Lumea occidentala nu e asa cum pare la prima vedere. Exista trafic de influenta la fel ca si la noi. Tot ce exista rau la noi exista si la ei, insa e mascat mai bine. Cum e posibil ca asa, deodata, conducerea de la Luxemburg sa ne ceara sa facem tot felul de tabele inutile, sa insiste puternic asupra unor aspecte cateva luni la rand, iar apoi sa apara din nou aceeasi firma refuzata de indian? O firma care ofera un pret triplu! Care sa castige de doua ori mai mult, iar noi sa pierdem, platind de trei ori mai mult! Asa sa tot muncesti, nu? Castig mare pentru ei, iar pentru noi lipsa fonduri cresteri salarii pentru ca nu avem profit! Seamana perfect cu afacerile firmelor de partid cu statul roman.

Asa ca, dupa ce am semnat tabelul cu prezenta, am profitat (ca in liceu), de intrarea unui intarziat, m-am ridicat cu telefonul la ureche si am iesit vorbind la telefon (cu nimeni), dar foarte preocupat, cu mana la gura, ca sa arat ca doresc sa nu deranjez adunarea. Nimeni nu era englez de origine pe acolo, asa ca sper ca nu si-au dat seama ca am sters-o englezeste.

Calcatura ursoaicelor

Se stie si este dovedit de catre specialisti ca munca fizica intensa poate duce la aparitia durerilor de spate. Traditional, unul dintre tratamente era calcatura ursului. Erau ursi dresati care calcau zonele dureroase, facand astfel un masaj puternic si ajutand la relaxarea muschilor, reducand astfel durerile de spate.

La noi in fabrica, fiindca se face multa munca fizica, multi oameni se plang de dureri de spate. Pentru a-i ajuta sa se trateze s-a facut un program in care oamenii sa se duca la control medical specializat si la tratament. Insa, din 30 oameni programati, s-au prezentat doar 10. Motivul se pare a fi unul legat de preferintele oamenilor (100% barbati). Exista la centrul clinic doua echipe de masaj: o echipa formata din doi barbati si alta formata din doua femei. Se pare ca femeile fac  mai bine masajul, caci majoritatea bolnavilor au preferat sa suporte inca o saptamana durerile, numai pentru a fi masati de femei.

Obsesia controlului

Multe reclame se bazeaza pe cuvantul „control”. Chiar au aparut si reclame romanesti ce se bazeaza pe acest cuvant. Simplu, ai luat o pastila si ai preluat controlul asupra aciditatii din stomacul tau! De fapt nu poate fi vorba despre nici un control adevarat, nici macar pewntru 24 ore, asa cum zice reclama. E vorba doar despre niste substante chimice, niste baze ce reactioneaza cu acidul clorhidric (din stomac, ce intra in compozitia sucului gastric), rezultand o sare a acidului respectiv si apa (o reactie chimica clasica). Nu poate fi vorba despre vreun control decat in masura in care dozezi cantitatea de baza (reactivul chimic) pentru a anihila acidul in exces. Daca efectul tine 24 ore, asa cum spune reclama, inseamna ca se dizolva incet, in asa fel incat sa fie dozat treptat. Corpul uman e o masinarie atat de complexa incat mintea umana nu o poate intelege. Cine zice ca intelege cu adevarat corpul, cu toata tehnologia moderna, se inseala. Corpul este o masinarie minunata, care se regleaza singura. Daca ai aciditate prea mare, trebuie sa existe un motiv pe care corpul tau il stie. Daca micsorezi aciditatea, de fapt inlaturi un efect, nu o cauza, deci nu te-ai vindecat. Insa daca-ti intra in cap ca tu iti poti controla corpul, ai produs un conflict intre mintea rationala si autoreglajul corpului. Asta inseamna ca din prieten si aliat, corpul tau se transforma intr-un dusman. Iti vezi propriul corp ca pe un dusman pe care vrei sa-l hranesti cu lingurita asa cum vrei tu si nu asa cum vrea el. Singura satisfactie pe care poti s-o ai este aceea a orgoliului mintii. Te crezi atat de destept incat poti sa treci peste corpul tau. Tu esti cel care detine controlul, nu corpul tau. Tu esti seful, tu hotarasti, tu iei decizii, tu controlezi. Tu esti dumnezeul corpului tau. Tu esti stapanul, tu esti buricul pamantului. Cand spui tu este vorba despre constiinta eului inferior si a orgoliului tau. Nu esti tu cel adevarat, caci tu cel adevarat nu poate lupta impotriva corpului tau. Corpul tau este si el tot tu. Este o parte a fiintei tale. O  lupta intre tine ca minte si tine ca corp nu poate insemna decat autodistrugere.

In ziua de azi auzim tot mai des cuvantul control. Suntem indemnati sa controlam totul. Ca in exemplul de mai sus, de fapt este vorba despre controlul mintii rationale, bazat pe orgoliu. Cu adevarat nu poti controla nimic din tine, poti doar sa stopezi, sa limitezi. Asta e singurul control pe care poti sa-l exerciti din centrul orgoliului: incatusarea. Dar cu adevarat nu poti controla nici proprii copii, nici viata ta, nici vremea, nici lumea intreaga. Una din nazuintele omenirii e sa controleze. Vrem sa controlam totul, sa fim stapanii. Sa ne simtim stapanii Universului, cu toate ca asa ceva nu putem fi. De sute de ani se vorbeste despre lupta dintre om si fortele Naturii. De ce sa fie o lupta? Nu poate sa fie o colaborare, o simbioza? La fel ca lupta dintre mintea rationala si corp: trebuie sa existe o colaborare intre toate partile componente ale fiintei umane. Fiecare parte componenta are rolul sau si fiecare trebuie sa stie ce are de facut. De ce ar trebui ca cineva sa controleze totul? Doar pentru a te simti stapanul tau si al Universului! Dar asa cum corpul nu vrea sa te controleze pe tine, nici tu n-ai motive sa-ti controlezi corpul. Corpul tau se adapteaza la dorintele tale, asa ca si tu trebuie sa te adaptezi la dorintele corpului. La fel cum trebuie sa te adaptezi la schimbarile Naturii, care in nici un caz nu depind de tine. Natura are ritmul sau, perioadele calde alterneaza cu glaciatiunile de cand e lumea si Pamantul acesta. Crezi ca tu poti avea vreun rol in asta? Daca crezi asta, nu inseamna decat ca e vorba despre orgoliu. Orgoliu ca manifestare a neputintei.

Controlul mintii (al orgoliului ca esti destept si puternic) nu exista. Mintea si orgoliul nu pot sa controleze cu adevarat. Nu poti decat sa interzici. Asta e singurul mod de a controla cu mintea. Mintea rationala nu poate crea nimic, ea nu poate face decat analize cu notiuni logice. Mintea rationala e asemeni unui calculator: nu poate decat sa faca ceea ce il inveti, ceea ce este programat sa faca. Mintea rationala este un simplu executant, deci acest executant nu poate controla. Nu poate fi seful. Dar orgoliul poate sa fie seful nostru. Orgoliul ca suntem destepti si ca detinem controlul datorita desteptaciunii noastre. Orgoliul omoara celelalte parti ale fiintei noastre, ramanand singurul supravietuitor.

Renunta la dorinta orgoliului de a-ti incatusa corpul! Renunta la dorinta orgoliului de a-ti incatusa adevaratele dorinte! Renunta la dorinta orgoliului de a-ti incatusa propria viata! Accepta ca esti ceva mai mult decat orgoliu! Accepta ca esti o fiinta atat de complexa incat o parte a ei – mintea – nu poate s-o inteleaga! Intreaba-ti corpul ce vrea! Intreaba-ti sufletul ce doreste! Nu te mai lupta cu corpul si cu sufletul tau, caci lupta asta inseamna distrugere, inseamna moarte!

Ne mai miram ca imbatranim si murim, cand facem asta singuri, doar din dorinta ca orgoliul sa fie stapanul tuturor stapanilor, omorand viata din noi? Orgoliul nu e ceva viu. Dar omoara tot ce e viu si numeste crima asta ca fiind control.

Organizare si civilizatie

Ce a aparut intai, civilizatia sau organizarea? Oricare ar fi raspunsul, amandoua s-au influentat puternic una pe cealalta. In unele parti ale lumii organizarea a avut un rol crucial in dezvoltarea civilizatiei. Mayasii au disparut ca civilizatie dupa ce si-au pierdut organizarea. Poporul mayas s-a transformat intr-o populatie pe cale de disparitie, fiind acum in pericolul de a-si pierde complet identitatea si limba. Grecii, din mototul civilizatiei occidentale au ajuns un popor obisnuit, dupa ce au fost cuceriti de romani. Romanii, din „civilizatorii Europei” au ajuns, la fel ca grecii, doar un popor latin, dintr-o multime de popoare care vorbesc o limba puternic influentata de ei. Egiptenii au disparut dupa cucerirea lor de catre arabi. Si exemplele ar putea continua. Se pare ca organizarea centralizata are un rol foarte important intr-o civilizatie.

Asta ne face sa ne gandim la ce s-a intamplat cand Dacia a fost parasita de catre romani. Ce s-a intamplat cu populatia care a ramas aici. Cat de greu trebuie sa le fi fost in momentele acelea, cand s-au trezit singuri, disparati, fara organizare statala. Fara nimic centralizat care sa-i apere de invaziile straine, care erau destul de dese. Invazii care au ravasit o Europa intreaga, care au lovit un imperiu si i-au dat lovitura de gratie. Ma gandesc ca esti un locuitor al Daciei post romane. Ai legaturi doar cu vecinii tai, vestile nu sunt decat zvonuri pana in momentul aparitiei barbarilor. Ce faci? Impreuna cu vecinii tai nu poti sa te lupti cu navalitorii, n-ai nici o sansa. N-ai un conducator care sa organizeze o aparare cu mai mult de cateva sate la un loc. Singura sansa e sa te refugiezi in padure si sa astepti sa treaca valul. Sa lasi balta tot ce ai inceput, sa renunti la gospodaria ta pentru a scapa cu viata. Abia apoi poti sa te intorci la casa ta, sa vezi ce a mai ramas din ea. E de mirare ca au regretat plecarea romanilor, cu organizarea lor cu tot? E de mirare ca au dus lipsa celor care cu aproape 200 ani inainte i-au cucerit? E de mirare ca au inceput sa vorbeasca limba lor, cand amintirea lor insemna, atunci, siguranta vietii si protectie?

Asa ca de voie, de nevoie, dacii au trebuit sa se organizeze de jos in sus. Nu au existat personalitati care sa inchege populatia intr-un popor, acestea au aparut mult mai tarziu. S-au organizat cum au putut ei mai bine, in Obsti satesti, apoi in cnezate si voievodate. E o minune ca n-au fost asimilati de navalitori, cum s-a intamplat cu alte popoare fara organizare. E o minune faptul ca ei, locuitorii fara organizare, au asimilat populatiile care eu trecut si au ramas aici. E o minune ca civilizatia dacilor vorbitori de limba latina a crescut si s-a dezvoltat pana au reusit sa se inchege intr-un popor. In afara de minune, trebuie ca populatia sa fi avut o civilizatie deosebita pentru a reusi sa supravietuiasca in acele conditii. Alte popoare nu au spuravietuit si au disparut ca civilizatie.

Miti

L-am vazut prima data cand aveam vreo 17-18 ani, era pe atunci inginer stagiar, adica abia terminase facultatea si incepuse munca. Arata ciudat inca de pe atunci, iar mai tarziu nu s-a facut cu nimic mai frumos. Cineva spunea ca nu i s-a acordat vreo functie de conducere din cauza „aspectului comercial”, dar experienta lui in laminor era foarte mare, practic a muncit o viata intreaga acolo, in schimburi. L-am reintalnit prin 2000, cand am lucrat si eu in schimburi (asa se invata cel mai bine meserie, dupa parerea mea), eu alegand sa fiu pe aceeasi tura cu el, caci aveam ce invata de la el. In sectie era aproape neobservat, nu era genul care sa se bage in fata, sa iasa in evidenta. Oamenii parca nu prea-l bagau in seama, isi vedeau de treaba lor si nici el nu-i deranja. Insa mergea cu ei cu trenul, mergea din cand in cand cu ei la baut, statea cu ei aproape tot timpul. Era unul de-al lor intr-atat de mult incat nu se facea deosebire intre el si ceilalti. Se purta prieteneste cu toti si multi ii spuneau direct pe nume, fara sa mai tina cont de functia lui de sef de schimb. Eu am invatat intr-adevar multe de la el, unele lucruri prin discutii, iar altele numai observandu-l. Ii placea sa arate ce stie si sa invete si pe altii. Apoi eu am plecat din sectie si am lucrat 5 ani la Tehnic. Intre timp am auzit ca a fost sanctionat cat se poate de dur, fiind pus sa lucreze ca simplu muncitor. Si, intr-adevar, l-am vazut de mai multe ori, cand am trecut prin sectie, lucrand la calibror, racind capatul tevii cu furtunul cu apa si masurand diametrul cu potcoava, facand reglaje la utilaj. Parca incerca sa ma evite si atunci nici eu nu am fortat nota, crezand ca se simte jenat si nu doreste sa-mi dea explicatii.

Insa, intr-o zi, mi-am luat inima in dinti si l-am intrebat ce s-a intamplat cu el si de ce a patit ceea ce a patit. Surprinzator, a fost foarte multumit pentru intrebarea mea directa si mi-a spus ca daca nu l-as fi intrebat asta ar fi avut o parere mai proasta despre mine, crezand ca sunt cu nasul pe sus. Nu mai tin minte motivul oficial pentru care a patit-o si cred ca nu are importanta. Acum cred ca motivul adevarat este ca seful sectiei de atunci se simtea in pericol avandu-l pe Miti in subordine. Seful era tot un inginer cu timp indelungat de lucru in sectie si era si el priceput in meserie, insa era altfel, avea alt caracter (fara de care n-ar fi ajuns sef). Se simtea in pericol sa-si piarda functia (pentru care spunea el insusi ca facuse multe magarii ca s-o obtina) si nici nu era genul care sa accepte sa fie contrazis. Iar Miti nu era genul care sa perie un sef, ci isi spunea deschis punctul de vedere.

Altceva mi s-a parut fantastic. L-am intrebat pe Miti daca nu este suparat pe sef si mi-a zis ca nu. De ce? „Pentru ca pe mine oamenii ma respecta, pe cand pe el nu.” Si atunci am observat ca muncitorii (colegii lui, egali in functie)  i se adresau lui cu „domnul inginer”, chiar daca era simplu muncitor. Si el conducea, de fapt, brigada. Ce zicea el era sfant pentru ei si-l ascultau fara sa cracneasca. Respect adevarat, fata de om, fata de calitatile lui, fata de personalitatea lui, fata de meseria pe care o cunostea. Fata de caracterul lui. Sefului i se adresau cu „sefule”, dar foloseau singularul, pe cand fata de Miti foloseau pluralul, ca forma de politete. Adica „esti sef si te respect ca sef, caci n-am incotro, dar ca om n-am respect fata de tine”. Si seful era si el genul care mergea la baut cu oamenii si incerca sa fie popular fata de ei!

Eu sunt putin mandru ca un om ca Miti, care m-a invatat multe despre laminor, a afirmat despre mine ca sunt un bun cunoscator al laminarii. Conteaza, pentru mine, mult mai mult parerea unui om ca el, decat parerea restului lumii.

Nu atat Miti m-a impresionat, cat oamenii. Simpli muncitori, oameni de la tara, nervosi, iritati, certareti, care injura la fiecare propozitie. Dar de un bun simt nativ extraordinar. O finete cum n-am mai vazut. Daca pe vremea cat lucra ca inginer nu-i acordau respect deosebit, in momentul in care a patit-o s-au solidarizat cu el. Au vrut sa-i arate ca il respecta pentru ceea ce este si nu pentru functie. Si ca sunt de partea lui. Ca nu a pierdut nimic din imagine fata de ei, dimpotriva. De aceea ii aratau mai mult respect chiar decat atunci cand lucra ca inginer. Pentru ca sunt alaturi de el, indiferent ce i se intampla. Spre deosebire de comportamentul fata de sef. Am fost de fata cand, dupa ce seful isi pierduse functia, la un moment dat, oamenii i-au spus in fata cat de mult se bucura pentru asta!  Uite asa-s romanii cu adevarat!

A lucrat in ultimul timp ca maistru pe ajustaj, pana a plecat cu ordonanta. O viata intreaga in schimburi, care i-a placut, totusi. N-ar fi plecat, dar era prea avantajos pentru el, caci mai avea cateva luni pana la pensionare si era pacat sa nu ia si niste bani, sa piarda o asemenea ocazie.

Am mai vorbit de vreo doua ori cu el, la telefon, iar odata chiar m-am intalnit cu el. A ramas conectat la fabrica, fiind la curent cu toate schimbarile si cu ce s-a mai intamplat cu cutare sau cutare om.

Azi n-am mai vazut sa existe asemenea oameni. Toti sunt superficiali si se gandesc numai la salar, la functie. Cei care ar avea valoare sunt influentati de energiile majoritatii, de parca s-ar cufunda intr-o apa murdara.

Tanguiala

Religia crestina pune mult accent pe ajutorarea intre oameni, mai ales intre cei de aceeasi religie, intre vecini, oameni ai aceluiasi popor. Este impotriva conceptiiloor religioase sa nu-ti ajuti aproapele atunci cand este in necaz. Aceata idee, acest principiu moral a prins foarte bine la poporul roman, care datorita conditiilor in general grele de viata (mai ales in perioada de dupa cucerirea romana) a avut nevoie de o cooperare stransa intre locuitori. Ramasi fara organizare dupa parasirea Daciei de catre romani, ajutorarea intre cei apropiati a avut un rol crucial in supravietuire. Asa ca ajutarea celui de langa tine a devenit unul dintre principiile de baza ale moralei poporului roman.

Era suficient sa-i explici vecinului tau ca ai probleme si deci ai nevoie de ajutor, pentru ca acesta sa intervina si sa te ajute. Asta era o lege nescrisa a romanilor, care a dainuit veacuri intregi. Si obiceiul darului de nunta are la origini tot acordarea unui ajutor unei familii tinere, aflate la inceput, pentru a avea un start in viata. Deasemeni claca era o forma prin care satenii se ajutau la lucrarea pamantului, luicrand toti odata la, de exemplu, stransul recoltei. Pentru eficienta, caci perioada lucrarilor agricole e limitata de timp si de vreme.

Insa acest principiu moral a devenit si o metoda de a obtine ajutorul vecinului tau. Daca-i spuneai ca ai necazuri, morala il obliga, intr-un fel, sa te ajute. Asa ca morala a degenerat in tanguiala. „Vecine, lupii mi-au mancat toate oile. Am ramas fara nici o oaie. Am sa mor de foame, caci iarna bate la usa si nu am sursa de hrana. Ajuta-ma tu, caci sunt tare nenorocit. Da-mi, te rog, cateva din oile tale, caci esti tare norocos si ai oi multe si frumoase. Dupa ce mi-oi reveni, ti le-oi da inapoi”. Daca te tanguiai, vecinul s-ar fi simtit vinovat daca nu te-ar fi ajutat, caci ar fi incalcat acest principiu moral. Asa ca tanguiala a devenit si o metoda de negociere, o tactica de a obtine, de a manipula. Nu neaparat de a stoarce lacrimi, caci aveai nevoie de ajutor concret si nu de lacrimi.

Numai ca timpul a facut sa se denatureze acest principiu moral al ajutorarii aproapelui. Romanii au ramas, insa, cu obiceiul de a se tangui, ca o traditie. Ne tanguim de orice, poate-poate vom obtine ceva. Ne tanguim la sefi, la guvern, la FMI, la UE, la SUA. Ne tanguim la lumea intreaga, dar nimeni nu ne mai asculta. Asa ca am ajuns sa ne tanguim unii la altii.

Insa cum baza tanguielii a disparut, evident ca nu vom obtine nimic, niciodata, de la nimeni. Cui ii pasa de noi? Daca nici noua nu ne pasa de noi, cum sa le pese altora? Tactica tanguielii nu mai functioneaza. Azi, lumea nu mai are aceeasi moralitate, oamenii nu mai considera ca fiind ceva firesc sa-ti ajuti aproapele. Azi e normal sa-ti bagi aproapele la apa, caci el poate fi „mai ceva” decat tine. Aproapele tau te poate eclipsa, poate avea o masina mai scumpa, o casa mai mare, o nevasta mai tanara, o secretara mai focoasa. Pe vremuri aveai interesul ca aproapele tau sa fie puternic, ca sa ai de la cine sa ceri ajutorul. Azi ai interesul ca aproapele tau sa fie mai slab ca tine.

Preocupari profesionale

„Tata a plantat niste carlige de vie, ca sa faca mai multi struguri in anii urmatori. Dar mi-a zis ca pamantul e tare, pentru ca e uscat. Mai trebuie ploaie. Uite, dom’le, cu toata zapada pe care am avut-o anul acesta si tot nu ajunge. Si zapada a intrat toata in pamant, nu s-a scurs, caci s-a topit incet, asa cum trebuie, ca sa nu se scurga.”

La asta se gandesc taranii. Sunt preocupati de vreme, de pamant, de cele necesare cultivarii pamantului, caci de acolo mananca ei, chiar daca au si un servici la oras. Preocuparea pentru agricultura, vreme si tot ce tine de asta e o mostenire din strabuni. Inca nu s-a pierdut si acolo unde mai exista exista inca si respect fata de pamant si fata de cei ce au trait odinioara aici. Asta e lumea lor. Lumea preocuparilor lor. Astatraiesc in fiecare zi, caci gandul si sufletul lor acolo em unde sunt preocuparile lor. Se gandeste la ce va manca la iarna, la ce va da de mancare la animalele din curte. De asta se gandeste la pamant si la vreme. Pentru ca nevoile lui depind de vreme si de pamant. De vremea pe care i-o da Dumnezeu.

La fel si pescarul e preocupat de starea apei si de vreme, caci de astea depind capturile lui. Vanatorul e preocupat de miscarile si obiceiurile animalelor, ca sa stie sa le vaneze. In ziua de azi pescuitul si vanatoarea au devenit un sport, asa ca pescarii si vanatorii sunt preocupati mai mult de capturi si trofee decat de satisfacerea unor nevoi.

Lucratorul de la birou este preocupat de munca sa, de ce zic colegii despre el, de ceea ce crede seful despre el. Gospodarul e preocupat de gospodaria sa, gospodina de curatenia din casa si gustul mancarii. Vedetele sunt preocupate de imaginea lor publica, de silicoanele lor si ale colegelor lor. Militarul e preocupat de supravietuire in caz de razboi si de victorie (sunt strans legate intre ele). Politicianul este preocupat de imaginea sa publica si de modalitati de a atrage voturile. Avocatii sunt preocupati de legi si de modul in care pot fi interpretate acestea in folosul sau si al clientilor sai. Rebelul e preocupat doar de ceea ce face conducerea.

Fiecare categorie sociala are preocuparile sale. In functie de preocuparile noastre, traim viata pe care o avem. Suntem din toate cate putin, iar preocuparile cele mai predominante ne determina sa traim un stil de viata sau altul. Preocuparile noastre sunt asemeni noua, dar sunt influentate si de catre cei din jur. Alegand mediul in care traim, alegem viata pe care o traim. De fapt, noi alegem viata pe care o traim. Aceasta alegere ne apartine si ea reprezinta puterea noastra de a trai asa cum ne dorim.