Lună: iunie 2012

Esential(e)?

„Te simti mereu obosit? Ai probleme cu ficatul? Ia un esentiale forte”

Cine nu se simte mereu obosit in ziua de azi, in care stresul te oboseste chiar si cand te odihnesti? O mare parte din populatia globului se simte obosita, dar fara a fi bolnava de ficat. Reclama utilizeaza starea de oboseala a omului pentru a-i vara pe gat medicamentul lui pentru ficat. Cine stie, poate ca are un efect pozitiv asupra ficatului bolnav, dar daca esti sanatos, pentru ce sa dai banii? Poate ca esti sanatos si doar obosit! Poate ca doar ai parte de o perioada mai dificila in viata si te simti obosit! Ce sa faci atunci, sa alergi imediat la farmacie, sa te indopi cu medicamente?

Scopul reclamei nu este sa te informeze despre utilitatea medicamentului, ci de a-ti induce in subconstient nevoia de a folosi medicamente, chiar daca nu ai nevoie. Pentru ei e suficient sa-si faca vanzare, insa pentru tine nu! Pentru tine e nevoie sa fii sanatos, nu sa le faci vanzare lor cu orice pret!

Poate ca medicamentele nu ar trebui sa aiba un asemenea tip de reclama la televiziune. Poate ca medicamentele trebuie luate numai la recomandarea medicului.

Mlastina

O scena dintr-un film, in care o femeie se balacea cu placere in apa dintr-o mlastina mi-a trezit amintiri din copilarie, de cand ma scaldam si eu in baltile si ochiurile de apa de la tara, de la bunici. Bunicii imi interziceau sa intru in apa, caci ziceau ei ca nu e tocmai curata. Curata – in sensul ca avea vegetatie si animalute mici care traiau linistite. Erau si pesti,broaste, mormoloci, paianjeni de apa care mergeau pe suprafata apei si multe gaze de apa. Bineinteles ca, atunci cand intram in apa, acestea dispareau din jurul meu. Lacurile si helesteiele in care ma scaldam aveau si un strat gros de mal pe fund, in care picioarele se infingeau si dadeau senzatia de murdarie. Insa, dupa ce treceam de zona cu mâl, senzatia de murdarie din apa se schimba in senzatia de comuniune cu tot ce traieste in apa aceea. Nu eram constient de bucuria pe care o simteam cand stateam in apa, dar placerea era atat de mare incat ma scaldam ori de cate ori aveam ocazia. Mai aveam o senzatie, de care atunci nu-mi dadeam seama: senzatia ca se creaza o legatura intre mine si tot ce se gaseste in apa. Toate vietatile luau la cunostinta ca eu intram in apa, toate erau curioase cine sunt eu si doreau sa ma cunoasca. Nu simteam nici un pericol din partea lor. In plus, mai aveam senzatia ca contactul cu insectele din apa ma ajuta, ma vindeca si ma intareste. La fel ca la viermii de musca: cand se hranesc din carnea moarta dintr-o rana infectata, ajuta foarte mult la vindecarea ranei, caci nu se ating de carnea vie. La fel si cu toate insectele care erau prin curte, padure sau campurile prin care cutreieram fara nici o grija. Nici o insecta nu mi-a facut vreodata vreun rau, fie paianjen, albina, bondar, urechelnita.

Apoi, dupa ani si ani in care n-am mai luat contact indelungat cu natura, aceasta senzatie s-a pierdut. Cand am fost prima data in Delta cu cortul, in prima zi parca toate insectele se suiau pe mine. Furnici, muste, tantari… Insa chiar din a doua zi am observat ca acestea ma ocolesc (cu exceptia tantarilor, care erau innebuniti de foame). Furnicile chiar isi facusera un program care tinea cont de prezenta noastra printre ele: in fiecare dimineata patrundeau in cort si transportau toate cadavrele tantarilor omorati cu fum de noi in seara precedenta. Faceau curatenie si nu ne mai deranjau pe noi deloc, nu se mai suiau pe noi, gadilindu-ne. Ne integrasem in lumea lor si vietatile ne acceptasera. Se adaptasera si ele la prezenta noastra. Eu ma simteam in siguranta printre ele.

Ecologistii si oamenii care studiaza natura vorbesc despre echilibrul perfect care exista in natura. Vegetatia produce oxigenul pe care-l folosesc animalele, iar animalele produc dioxid de carbon, util pentru plante. In natura nu exista deseuri totul e reciclat. Pentru orice produs secundar al unei vietati, exista un consumator care traieste din acele deseuri. Totul pare perfect.

Atat de perfect, incat nu poate fi vorba doar despre echilibru. Combinand ideea de echilibru cu siguranta pe care o simteam printre vietatile pe care nici nu le vedeam macar, dar le simteam prezenta, cred ca e vorba de un fel de colaborare intre toate vietatile. O colaborare care are loc la un alt nivel decat cel fizic. Privit la nivel material, aceasta colaborare nu pare decat un echilibru, o adaptare la mediu. Omul, care are ideea de economie de piata inradacinata adanc in mentalitate, nu poate vedea o vietate decat facand anologia cu un comerciant sau producator ce a descoperit un culoar in care poate sa traiasca si sa prospere. Insa, privit la alt nivel, toate vietatile colaboreaza intre ele. Exista o legatura nevazuta, o intelegere intre ele.

Cred ca noi, oamenii trebuie sa intelegem altfel natura.

Al treilea castiga?

Cand doi se cearta, al treilea castiga. Ponta si cu Basescu se cearta ca la usa cortului. Dar pentru ce se cearta? Ce rol istoric vor avea la Bruxelles? Doar sa zica „Daaa, stimata UE! Facem cum porunciti! Tot ce hotarati voi, cei mari, noi vom aproba si vom indeplini!”

Atunci mai are vreo importanta care dintre cei doi cocosi idioti se plimba cu avionul pana acolo si inapoi pe banii contribuabililor? Pentru a lua cunostinta de hotararile statelor care conteaza in deciziile Europei era suficient sa trimita un portar. Ori portarul de la Cotroceni, ori portarul de la Palatul Victoria, nu ar mai fi fost atata cearta. Sau ar fi trimis un portar neutru, de la alta institutie, ca sa nu mai existe nici o disputa legata de intaietate intre institutiile statului. Insa asa ceva ar fi fost deosebit de greu, anume sa gaseasca o institutie a statului neutra din punct de vedere politic in tara noastra. Dar ar fi existat si varianta de a trimite un portar de la o scoala, un liceu, o firma privata…Dar chiar si firma privata neutra ar fi greu de gasit.

Atat Ponta cat si Basescu s-ar fi putut ocupa fiecare de treburile lui. Adica Ponta s-ar fi ocupat de alte atacuri impotriva lui Basescu, iar Basescu s-ar fi ocupat de atacuri impotriva lui Ponta. Ca ei pentru asta sunt platiti, sa faca spectacol public. Indiferent daca castiga Ponta sau Basescu disputele astea copilaresti, tiganesti, caraghioase, spectacol prost pentru tampiti – noi, romanii avem de numai si nimai de pierdut. Aatata vreme cat asemenea oameni de teapa joasa se afla in functii care nu sunt facute pentru de-alde ei, Romania nu poate merge decat in jos. Amandoi „mari oameni de stat” se dovedesc a fi incapabili de postul pentru care au candidat. Sustnatorii ambelor tabere nu realizeaza ca alimenteaza astfel un conflict inutil, fiind pioni intr-un razboi fratricid. Politicienii sunt toti frati intre ei, dar nu si cu noi.

Si mai zic unii sa te duci la vot, ca sa alegi dintre nesimtiti pe cel mai nesimtit dintre toti. Nu exista unul mai nesimtit ca altul, de aceea nu poti face diferenta intre ei.

Satisfaction

La noi se toarna beton in zonele in care acesta e deteriorat. Pentru asta se sparge cel vechi cu picamerul. E o munca de durata, caci trebuie facuta manual, utilajul cel mare neputand avea acces in foarte mai multe zone. Cristilina se ocupa de lucrare din partea investitiilor, iar eu din partea sectiei. Nu e o placere, caci trebuie impacata si capra si varza, pentru ca totul se desfasoara simultan cu productia. Iar productia are nevoie de cupe, de macara, de macaragii. Si echipa care lucreaza la betoane are nevoie de aceleasi lucruri. Normal, cand exista interese contradictorii, apar disensiuni. Fiecare trebuie sa-si faca treaba cu aceleasi mijloace, asa ca exista o oarecare concurenta. De fapt, echipa betoanelor depinde in totalitate de noi. Oamenii sunt cam nemultumiti si iritati, caci li se iau mijloacele de productie, dar ei trebuie musai sa-si indeplineasca norma. Cristilina fiind tanara, amabila si draguta, nu provoaca multe nemultumiri. Ba chiar dimpotriva, aparitia ei parca mai linisteste spiritele.

Din curiozitate, am vrut si eu sa dau cu picamerul. Sa vad si eu cum e, caci cine stie daca voi mai avea vreodata ocazia asta. Da, e interesant. Nu stiu daca am spart beton un minut sau cinci minute, dar mie mi-a fost suficient. E o buna metoda de a-ti face loc de depozitare in creier, caci tot ce ai pe acolo se taseaza din cauza vibratiilor.

Insa, combinand vibratiile picamerului cu efectul de conciliere pe care-l produce Cristilina, rezulta o solutie care va elimina in totalitate animozitatile. Da, asta e solutia. Echipa care sparge si toarna betoane trebuie sa fie compusa numai si numai din femei. Acest lucru ar transforma o munca dificila intr-un adevarat spectacol. In felul acesta s-ar putea vinde si bilete.

Cine n-ar dori sa lucreze alaturi de o asemenea echipa?

Babetele

Exista doua feluri principale in care oamenii ajung sa se considera varstnici. Primul e prin comparatie cu varsta standard care corespnde in mintea lor pentru oamenii varstnici, iar a doua e dorinta de a-si crea imaginea unui om varstnic pentru a avea mai multa autoritate, mai multa prestanta. Efectul este pozitiv doar pe termen scurt, in sensul ca obtin un oarecare succes de imagine, insa pe termen lung efectul este negativ, caci ajung sa fie ceea ce cred ei ca sunt sau ceea ce incearca ei sa para. Pur si simplu, pentru putin succes social, oamenii imbatranesc mai rapid, dorindu-si sa para batrani. Imbatranirea are ca efect nu numai scaderea anumitor performante fizice, ci si renuntarea la unele „obiceiuri” specifice tinerilor. Chiar adopta un mod de viata batranicios.

Dar exista solutii care combat imbatranirea artificiala. 🙂

Luminita voia sa aiba autoritate. Lucra la CTC si voia ca oamenii sa-i acorde respect. Normal, oricine vrea sa fie respectat, insa conteaza metodele prin care doresti sa obtii acest respect. Ea incerca sa para mai varstnica pentru a avea un atu asupra celorlalti. Spunea deseori, apasat, cuvinte gen „la varsta mea”, „nu se mai cade sa fac asta”, „voi, tinerii”, „cand eram de varsta voastra”, „cand o sa ajungeti si voi ca mine” etc. Toate acestea insinuau ca e trecuta de o anumita varsta si ca trebuie sa avem grija cum vorbim cu un asemenea om. Nu spunea raspicat „ba, eu sunt mai batrana ca voi”, doar se folosea de aceste insinuari care sa intre pe nesimtitelea in subconstientul celor din jur. Metoda era eficienta, insa undeva in mintea mea exista o nedumerire, chiar daca rational nu observam aceste insinuari. Pana odata, cand pur si simplu asa mi-a venit, sa ma adresez nu pe numele mic, ca de obicei, ci folosind cuvantul „gagico”. In felul acesta am fortat-o sa adopte o atitudine referitoare la varsta ei, sa spuna clar ce varsta considera ca are. Prima data a tresarit, dar nu a zis nimic. Am insistat de mai multe ori, de fiecare data se uita mirata la mine, caci nu intelegea unde bat si mai ales nu se astepta sa o jignesc. Pana la urma mi-a zis: „Dar de ce imi spui asa, eu nu mai sunt gagica de multa vreme (tot o insinuare). La varsta mea… etc.” Buuuun. Deci nu esti gagica? De ce? Esti gagiu? Nu, dar sunt trecuta de ics ani! Si ce daca, esti batrana daca esti trecuta de ics ani? Pai da, nu mai sunt tanara!. Bine, nu-ti mai spun gagica, ca zici ca nu esti. Atunci am sa-ti spun asa cum zici tu ca esti. De aum inainte am sa-ti spun hoaşcă pentru ca esti  bătrână. E bine asa? N-a zis nimic, crezand ca glumesc. Dar, perseverent, am folosit termenuil asta neplacut pentru urechile oricarei femei cu fiecare ocazie. Ba mai mult, l-am folosit apasat si de fata cu altii, ceva de genul „intreab-o pe hoaşca asta”. Atunci a izbucnit: Nu-mi mai zi asa, ca e urat. Nu-mi place! Or sa-mi zica toti hoaşcă din cauza ta. Nu-ti place termenul, dar asta nu inseamna ca nu esti o hoaşcă. Tu spui asta, ca esti o hoaşcă, eu doar iti indeplinesc rugamintea. Dar daca vrei, iti spun altfel. Am sa-ti spun, de acum inainte, babeta, ca asta esti, o babeta. Adica o femeie scoasa din uz care mai asteapta doar moartea. Ori hoaşcă, ori babeta, e totuna. Numai ca babeta suna mai frumos. Daca vrei tu, iti spun de acum inainte babeta, nu hoaşcă. Nu-mi spune nici babeta. Pai cum sa nu-ti spun nici hoaşcă, nici babeta? Asta esti, o babeta. Daca ai fi o vaca, ti-as zice vaca. Dar tu nu esti o vaca, esti doar o babeta. Dar nu sunt o babeta, nu sunt chiar asa batrana! Bine, Luminita. Daca nu esti asa batrana, atunci am sa-ti zic gagica, ca femeile care nu sunt batrane sun gagigi, toate. Da, zi-mi gagica, daca asa vrei tu.

De atunci nu a mai incercat sa arate mai batrana decat era. Si nu a pierdut nimic din respectul celor din jur. Dimpotriva, daca te consideri femeie tanara, poti sa zambesti frumos, asa ca a avut chiar de castigat, caci face mult mai mult un zambet frumos decat prestanta afisata demonstrativ. Mai ales intr-un mediu majoritar masculin.

Momente de cotitura

Constantinopole era renumit pentru pozitia sa strategica si pentru zidurile sale. In momentul atacului de catre Mahomed Cuceritorul, orasul era considerat a fi de necucerit. Cu toate ca avea doar 7000 soldati, zidurile sale erau foarte puternice si au pus multe probleme turcilor. Dupa cum scrie aici, atacul asupra Constantinopolului a fost bine pregatit din timp, Mahomed construind inca o cetate care sa opreasca ajutorul coloniilor genoveze de pe partea europeana a tarmului Marii Negre. Dupa un asediu si un bombardament puternic, cum nu mai existase pana atunci, a avut loc atacul decisiv. Armata otomana era considerata ca fiind uriasa, numarand 100.000 soldati. Constantinopole a devenit capitala Imperiului Otoman. Aceasta victorie a permis extinderea Imperiului Otoman in secolele urmatoare, deschizand calea catre vest. Din acest moment, turcii au fost o forta de neinvins pentru europeni. Daca statele occidentale ar fi intervenit in ajutorul bizantinilor, Constantinopole nu ar mai fi devenit un cap de pod de unde sa porneasca atacuri impotriva Europei. Nici atunci, la fel ca in ziua de azi, occidentul nu a acordat suficienta atentie si importanta estului, neavand capacitatea de a vedea mai presus de interesele statale marunte.

Urmatoarea tinta a expansiunii otomane catre vest a fost Moldova, un mic stat roman aflat in estul Europei. Putin dupa victoria asupra Constantinopolelui, Mahomed a pornit la atac, avand o armata de 120.000 oameni, mai mare decat cea cu care a cucerit Constantinopole. Cu toate ca nu avea zidurile Constantinopolelui, Stefan cel Mare, cu o armata de numai 47.000 oameni a invins si alungat resturile puternicei armate turce peste granita. O victorie decisiva impotriva marelui invingator, care a stopat pentru moment expansiunea turcilor.

De remarcat ca chiar din etapa de planificare, Mahomed a considerat ca are nevoie de o armata mai mare pentru cucerirea Moldovei decat pentru cucerirea unei cetati considerate de necucerit. Deasemeni e de remarcat si faptul ca a reusit sa cucereasca Constantinopole, dar a fost invins de o armata de trei ori mai mica numeric, in majoritate formata din tarani si nu din profesionisti, asa cum erau armatele bizantine si turcesti. Aceasta victorie a avut, deasemeni, un rol deosebit pentru intreaga Europa, caci au urmat multi ani de atacuri repetate impotriva statelor romane. Intr-un final, statele romane au ajuns vasale Imperiului Otoman, dar n-au fost cucerite niciodata, niciodata nu au facut parte din Imperiul otoman. Insa secolele de lupte continue, cu sute de batalii, au epuizat statele romane, caci aceasta lupta era inegala: niste state minuscule impotriva unui imperiu in plina expansiune. Dar expansiunea otomana catre Europa occidentala s-a oprit la granitele statelor romane, lasand  occidentul sa-si foloseascsa resursele pentru dezvoltare. In reportajele de pe History si Discovery despre turci se mentioneaza gresit ca statele romane au fosr cucerite, alaturi de Serbia, Bulgaria si alte state din zona. Dar cui ii pasa in Europa de noi? Acum, la fel ca in secolul XV, tot simguri suntem.

Adevaratul sacrificiu

Avraam este un personaj biblic foarte important in religiile iudaica, crestina si musulmana. E acela caruia i-a cerut Dumnezeu sa-si sacrifice propriul fiu. In momentul in care era pe punctul de a o face, a auzit din nou vocea lui Dumnezeu spunandu-i ca a fost doar o incercare a credintei sale si ca nu trebuie sa faca acel sacrificiu dureros, caci nu asta doreste, de fapt, Dumnezeu.

Avraam a avut de ales intre afectiunea pe care i-o purta fiului sau si credinta in Dumnezeu. In afara de iubirea pe care o avea pentru un apropiat pe care l-a cunoscut de mic copil, exista latura aceasta lumeasca a dragostei parintesti care e doar o afectiune, un atasament. Fiul sau reprezenta o investitie, o speranta ca va ramane ceva dupa moartea lui, ca va ramane cineva care sa-i continue munca si care sa-si aminteasca din cand incand de el. Iubirea parinteasca are si aceasta latura egoista, lumeasca.

Insa credinta in Dumnezeu e mai presus de atasamentele pamantene. Credinta in Dumnezeu nu inseamna ascultare oarba ca de un sef (care-ti poate face rau sau bine, in functie de cat de orbeste il asculti) pentru ca e mai tare decat tine. Inseamna incredere ca ceea ce vrea Dumnezeu e spre binele tau in primul rand si nu doar un moft de-al Sau. Cerandu-i sa-si sacrifice propriul copil, l-a fortat sa aleaga intre dragostea parinteasca lumeasca, egoista, si latura nelumeasca a dragostei parintesti. Iubirea nelumeasca fata de fii este asemenea iubirii divine. Alegand sacrificiul, Avraam a ales doar latura divina a iubirii sale. Aceasta incercare a avut rolul de a-l ajuta sa faca diferenta dintre iubirea divina si iubirea lumeasca – adica atasamentele. Atasamentele pot sa eclipseze iubirea divina, in sensul ca ne poate determina sa ramanem centrati la nivelul atasamentelor si nu la nivelul in care suntem capabili de iubire, in care traim iubirea. Orice iubire adevarata are ceva divin.

Alegand sacrificiul, Avraam a ales, in inima lui, calea iubirii divine in detrimentul atasamentelor. Aceasta alegere a fost suficienta pentru ca sacrificiul fizic sa nu mai fie necesar. Daca ar fi avut indoieli, poate ca Dumnezeu nu l-ar fi oprit. Si indiferent daca l-ar fi oprit sau nu, Avraam ar fi trait tot restul vietii cu indoielile acestea, nefiind hotarat ce sa aleaga intre iubire si atasament. Insa Avraam alegand voia Domnului, a ales inlaturarea necesitatii sacrificiului fizic.

Afectiunea nu e un pacat, dar poate deveni daca ramai la nivelul ei si nu treci mai departe, la iubire. Alegand sacrificiul fizic, Avraam a facut adevaratul sacrificiu, un sacrificiu spiritual: a sacrificat afectiunea sa. Atunci, sacrificiul fizic al fiului sau a devenit inutil. Scopul fusese atins. Prin aceasta incercare, a ales nivelul iubirii si al credintei.

De aceea e necesar sa fim convinsi de ceea ce facem si sa credem in ceea ce facem. Credinta (convingerea) si lipsa de indoiala, cumulata cu intelegerea problemelor din lumea materiala pot insemna, ca si pentru Avraam, chiar rezolvarea acelor probleme. Problema apare in interior si cel mai bine se rezolva tot in interior, prin alegerile pe care le facem. O problema interioara se transmite si in exterior, in lumea fizica. Rezolvarea problemei interioare inseamna, daca nu avem indoieli, si rezolvarea problemelor exterioare.

Satisfactie profesionala

Suntem educati sa ne cautam meserii bine platite. Inca din liceu, sau chiar mai devreme, parintii si societatea ne indruma spre un domeniu din care vom castiga mult, eventual cu munca putina. Pare ciudat, dar acesta a ajuns un vis al societatii moderne. Un vis care se spulbera doar dupa practicarea timp de cativa ani. Apoi vom ajunge sa uram sa mai mergem la servici. Vom fi nemultumiti fara sa ne dam seama de ce. Serviciul ni se va parea o inchisoare.

Scapam din vedere un aspect important al vietii: meseria trebuie sa ne aduca, in primul rand, o satisfactie personala prin ceea ce facem la servici, nu prin ceea ce vom face cu banii castigati, dupa terminarea serviciului. Aici scrie cat de importanta e satisfactia profesionala.

Canicula interioara

Afara e cald, foarte cald. Soarele parca te loveste in cap. In sectie e si mai cald. Cuptorul radiaza caldura, tevile fierbinti incing atmosfera. Chiar e foarte cald! Insa corpul s-a adaptat la caldura. Nici macar nu transpiri, cu toate ca ai salopeta pe tine. Calm, mergi prin sectie si te minunezi de cat de cald poate fi, mai ales cand te izbeste in fata dogoarea ce vine dinspre cuptoare. Rezolvi problemele fara greutate. Apoi te-ai intalnit cu un om care-ti spune ca nevasta lui are probleme cu stomacul. Ti se aprinde beculetul: stai, tu esti expert in probleme de stomac. Trebuie sa-i explici, sa-l faci sa inteleaga din experienta ta. Apare dorinta de a convinge. Dorinta asta de a convinge e atat de puternica si inradacinata in tine incat e aproape ca o nevoie de a convinge. Dorinta asta iti da apa la moara si incepi sa explici bine, chiar foarte bine. Cuvintele si argumentele curg. Te ambalezi si deodata observi ca ai udat deja tricoul, cu toate ca nu mai esti chiar in zona cea mai calduroasa, ca inainte. Acum esti la racoare, dar ti-e mai cald decat cand erai langa cuptor.

De ce, cand esti calm si aparent neimplicat, poti suporta caldura mult mai usor, chiar daca faci miscare? Teoretic, miscarea ar trebui sa produca caldura, insa se pare ca emotia produce mai multa caldura decaqt activitatea muschilor. Cand te misti prin caldura dar starea ta e de calm si liniste, functionezi ca un bec economic. Cu consum mai mic de energie faci lumina mai multa. Cand te ambalezi psihic, consumi multa energie inutila. Functionezi exact ca un bec clasic, din acela cu filament: 90% din energia consumata se transforma in caldura si doar 10% in lumina utila. Becul economic are un randament mult mai mare de transformare a energiei electrice in lumina, producand mai putina caldura si consumand, per total, mai putin. Nu risipeste energia, disipand-o sub forma de caldura.

Deci emotiile produc multa caldura, care se risipeste, se disipa in mediu. Asta inseamna ca noi, oamenii, functionam ca o masina care merge cu 40 km/ora doar cu viteza intai. Motorul se invarte in draci, dar randamentul de transformare a combustibilului in lucru mecanic e foarte mic. Cea mai mare parte a lucrului mecanic se transforma in caldura, in scurt timp motorul cedand din cauza supraincalzirii. In mod similar, nu stim sa folosim eficient emotiile si energia lor este transformata in mare parte in caldura, in loc sa fie transformata in ceva util.

De ce folosim emotia cand incercam sa convingem pe cineva? Pentru ca daca omul intelege emotia noastra, va intelege la nivel subconstient si ceea ce vrem sa-i comunicam. Emotia e cel mai bun mijloc de comunicare dintre oameni. Pentru a-l face sa inteleaga ceva, trebuie sa folosim emotia potrivita. Daca nu folosim emotia potrivita, adica comunicarea emotiei nu functioneaza prea bine, facem ce stim sa facem: marim cantitatea de emotie transmisa, deci si care circula prin noi. E ca si cum am accelera, dar fara sa schimbam viteza. Problema nu e consumul suplimentar de energie, caci energia emotionala de care dispunem e infinita. Problema o constituie supraincalzirea, din cauza ca nu folosim energia emotionala potrivita. Anumite organe nu mai pot functiona in parametrii optimi si pot aparea, de exemplu, atacuri cerebrale sau de cord.

Cand in mediul exterior e racoare, excesul de caldura produs de corp nu deranjeaza, ba chiar poate fi util. Insa cand e canicula afara, e obligatoriu sa intelegi cum sa folosesti caldura interioara. Nu e ciudat? Oamenii care traiesc in regiunile sudice ar trebui sa fie calmi si linistiti, pentru a nu produce caldura, iar nordicii ar trebui sa fie agitati si exuberanti, pentru a produce caldura de care au nevoie, insa in realitate e invers.