Lună: septembrie 2012

Maestrul meu

Am cunoscut-o in 1992. Avea puteri magice pe care le-am simtit personal, dar nu voi scrie despre asta acum. Tinea un fel de conferinte gratuite, in care vorbea ascultatorilor despre multe, multe aspecte ale vietii, vazute prin alta prisma. Ceea ce mi-a placut cel mai mult la dansa a fost originalitatea. Spunea, de exemplu, ca ei nu i-au placut niciodata mantrele desenate cu negru pe alb ale yoghinilor, caci dupa parerea ei acestea ar trebui sa fie frumos colorate, caci asa-i plac ei. Omul este o fiinta plina de culoare, de aceea si mantrele trebuie sa fie colorate. Orice idee trecea prin filtrul dansei personal, asa cum o intelegea dansa. Nu lua nimic drept bun fara sa verifice personal. Intelegea toate lucrurile in felul ei unic, bazat numai pe experienta ei personala.

Am stat de vorba cu dansa o singura data si a fost prima persoana care mi-a raspuns la intrebari dinainte ca eu sa le pun. Se uita undeva in dreapta capului meu de parca ar fi citit ceva acolo si-mi raspundea. Repet, raspunsurile sale veneau la intrebarile pe care abia le formulam in gand, neapucand sa rostesc ceva. Pur si simplu mi-a citit gandurile, lucru care atunci m-a mirat foarte tare, chiar m-a intrigat. Atunci avea 60 ani, dar nu am crezut acest lucru. Corpul ei era suplu, agil, flexibil si plin de vitalitate, de parca ar fi avut numai 25 ani. Numai tidurile de pe fata ii tradau varsta. Insa expresia de pe fata ei nu era a unui om de 60 ani. Poate de 40.

„Ai probleme cu stomacul, nu? Atunci de ce fumezi?” Ma gandeam ca fumatul n-are legatura cu stomacul, dar n-am apucat sa raspund. „Fumul de tigara are o frecventa de vibratie joasa, care te trage si pe tine in jos. Iti coboara si tie frecventa de vibratie”. Bun, asa o fi. am gandit. Si ce daca? Ce legatura are frecventa de vibratiew cu stomacul meu? Si daca mie-mi place sa fumez, asta nu inseamna ca asta e frecventa mea? Ce tot ii trage cu scaderea frecventei, daca asta e frecventa mea! ” Eram din ce in ce mai iritat, caci orgoliul si problemele pe care le-am avut intotdeauna cu increderea in parerea celorlalti imi cresteau nervozitatea. Asa ca n-a durat mult discutia, s-a terminat aproape brusc, cand si-a dat seama ca nu are cu cine vorbi. Asa cum spune si in interviu, vindecarea nu poate avea loc fara acceptul celui vindecat, asa ca nu avea rost sa continue cu mine.

Atat am vorbit cu dansa. Cateva intrebari puse in gand, la care mi-a raspuns prin cateva cuvinte. Apoi n-am mai vazut-o niciodata, insa n-am uitat impresia pe care mi-a creat-o. Saptamana trecuta am primit vestea prin email. Da, Ana Pricop a murit. Avea 80 ani. Iar in mesajul de pe editura ForYou era si un link catre un interviu acordat de dansa. Am citit acest interviu (luat acum 2 ani de catre autorul blogului)  si m-a mirat asemanarea dintre principiile sale si principiile mele. Cuvintele difera, de exemplu ceea ce eu numesc lipsa constientei dansa numeste adormire. Prima data n-am remarcat nimic, insa moartea ei m-a determinat sa ma gandesc intens la dansa si la impactul pe care l-a avut in viata mea o simpla discutie de cinci minute. O discutie pe care am uitat-o douazeci de  ani, dar de care-mi amintesc acum de parca ar fi fost ieri. Gandurile la impactul dansei asupra vietii mele m-a mai scos din obsesiile pe care le am in prezent in legatura cu problemele de la fabrica.

Asemanarea dintre „descoperirile” mele si ceea ce sustinea Ana Pricop in interviu sunt prea mari ca sa fie o simpla coincidenta. Atat de mari incat mi-am pus intrebarea, fara sa vreau, daca eu sunt, intr-adevar autorul descoperirilor mele, daca ideile mele mi-au fost relevate, sau daca acestea pur si simplu mi-au fost transmise prin alt canal. In acele 5 minute de stat fata in fata s-a creat o legatura intre noi, legatura invizibila, care a durat in toti acesti douazeci de ani. Ana Pricop a fost un om deosebit, cu vederi largi, cu o intuitie iesita din comun, cu o capacitate de a vedea adevarul sub zidul sub care-l ascundem noi, oamenii. Calitatile ei deosebite mi-au provocat, cel mai probabil, un fel de contestare a valorii ei, fapt ce m-a determinat sa evit, in trecut, alte discutii cu dansa. Insa de atunci am avut multe idei deosebite care mi-au schimbat viziunea asupra vietii, dar pe care le-am pus pe seama capacitatii mele personale (e simplu sa te crezi destept).

Insa acum am inteles ca Ana Pricop a fost (si mai este) maestrul meu din umbra, care, fara sa stiu sau macar sa banuiesc, mi-a dirijat dezvoltarea, eu nefiind constient de acest lucru. La nivelul la care se gaseste constiinta mea, nu exista nici o legatura dintre mine si Ana Pricop. Insa la alt nivel al fiintei mele, nivel pe care acum nu-l pot accesa constient, dar din care razbat din cand in cand cateva flash-uri de informatie ce pot strabate bezna inconstientei mele, la acel nivel superior a existat o legaturta, un canal de comunicare. Prin acel canal am primit informatii, insa fiind doar ca niste strafulgerari din alta lume, nu am putut sa vad sursa emisiei. La nivelul constiintei mele Ana Pricop e o simpla imagine, o amintire de douazeci de ani, insa undeva in interiorul meu, Ana Pricop este un om care m-a indrumat in drumul meu spre lumina.

Relatiile dintre oameni nu sunt numai ceea ce vedem noi ca sunt. Relatiile dintre oameni sunt pe diferite niveluri, de care nu suntem intocmai constienti. La nivelele noastre sperioare avem legaturi cu oameni care ne sunt, poate, chiar necunoscuti constiintei noastre, Insa aceste relatii pot fi mai adanci decat relatiile de care suntem constienti in lumea in care suntem centrati cu constiinta.

Saptamana papusoiului

Dupa doua saptamani Malta, aceasta saptamana e marcata de culesul papusoiului. Seful meu abia a asteptat sa vin eu din concediu, caci avea treaba acasa. Oamenii din sectie au si ei treaba acasa. E toamna! Pe vremuri recolta se strangea cu ajutorul militarilor, al elevilor si al studentilor. Acum, fiecare om are bucatica lui de pamant si trebuie sa-si stranga singur recolta.

Asa ca seful a semnat, generos, toate cererile de concediu de saptamana asta si a plecat si el in concediu. Toata lumea strange papusoiul si alte produse agricole. Frumos, sanatos, ecologic.

Problema e ca treaba la fabrica trebuie sa mearga tot la fel. Cu o treime de personal.

Banane europene

In epoca marilor descoperiri geografice si chiar mai inainte, Europa a cunoscut locuri exotice, cu alta clima si alta vegetatie decat se gasea pe la ea pe acasa. Locuri in care cresteau fructe si mirodenii de care neam de neamul europenoidului nu vazuse in viata sa. Orase si constructii extraordinare, pe care neam de neamul europenoizilor nu fusesera in stare sa gandeasca ca pot exista macar, pe vremea cand aceastea au fost construite. Civilizatii dezvoltate, avansate, unele apuse, altele din care mai ramasesera doar monumentele si constructiile extraordinare, altele la apogeu sau in penumbra succesului.

Dar partea cu civilizatia si cultura nu i-a prea interesat pe europenoizi. Nu, asa ceva nu putea fi dus la ei acasa, in tarile lor, care erau primitive, comparativ cu multe alte tari pe care le-au descoperit. Pe europenoizi i-a interesat doar ceea ce puteau duce la ei in tara. Doar ceea ce putea fi transportat. Cum ar fi picturi, statui, mumii, opere de arta, ce se gasesc acum, adunate, in muzeele renumite ale Europei.

A, i-a mai interesat banana. Europenoizii sunt un neam ce prefera sa manance banane, nu neaparat pentru ca le plac in mod deosebit, ci si pentru faptul ca aceste banane nu cresc la ei in tara. Europenoizilor le-a placut intotdeauna sa se laude cu cceea ce poseda, iar banane nu posedau. Asa ca le-au placut foarte, foarte mult bananele, trezindu-le dorinta sa aiba banane din belsug. Banane ieftine, ca sa nu-si cheltuie averile pe bananele care cresteau in tarile nou descoperite. Un pic de invidie fata de civilizatiile descoperite si de existenta bananelor in alte tari tot a existat, dar au ascuns-o si mascat-o acoperind-o cu aroganta, un sentiment de superioritate.

Asa ca, manati de dorinta de a avea banane si de a-si arata superioritatea, au cucerit tarile respective, incetul cu incetul. Au avut noroc de unele disensiuni interne pe care le-au stimulat si valorificat in interes propriu, au sprijinit cand pe unul, cand pe altul si bastinasii s-au macelarit intre ei. Rezultatul a fost transformarea in colonii a Africii, a Orientului Mijlociu si influenta crescuta in Asia. Tarile din Orientul mijlociu nu prea au banane, insa au petrol. Numai ca europenii sunt de mai multe feluri, si ei sunt impartiti in natiuni, iar mai multe natiuni europene au dorit coloniile, asa ca fiecare natiune europenoida si-a bagat nasul prin Africa. S-au luptat intre ei pentru aceste colonii, iar castigatorii si-au indeplinit visul: au transformat coloniiloe in niste colonii producatoare de banane. In aceste colonii au ramas influente multiple, de la fiecare natiune europeana care a luptat pentru a castiga acea colonie. Dupa al doiloea razboi mondial, multe colonii au devenit tari, insa influentele europenilor au ramas. Politica interna a fostelor colonii au servit in continuare Europe cu banane ieftine, caci altceva nu puteau produce. Vreme de sute de ani au produs numai banane, nu puteau trece deodata la o economie diversificata. Influentele europene din tarile foste colonii neputand fi indepartate, politica interna a lor a ramas puternic influentata de europeni. Castigarea alegerilor din fostele colonii depinde in mare masura de sustinerea unui partid sau a cate unui dictator de catre anumit europeni. Fiecare tara europeana, dorind sa aiba banane ieftine, vrea sa-si spuna punctul de vedere in politica interna a acestor tari, rezultatul fiind dependenta politicienilor de europeni.

Tarile care produc banane ieftine pentru europeni se numesc tari bananiere, iar tarile care produc petrol se numesc tari petroliere.

Romania este numita acum tara bananiera. Simplul fapt ca suntem numiti asa arata, oarecum, ca fata de Romania s-a dus cam aceeasi politica din partea europenilor ca si fata de tarile africane sau arabe. Daca suntem o tara bananiera, acesta este meritul europenilor. Dintr-o economie destul de dezvoltata, in douazeci de ani de europenizare am ramas cu serviciile. Dar e incorect sa fim numit tara bananiera, caci nu cresc banane la noi. Nici tara petroliera nu e prea corect, cu toate ca avem petrol pe care-l vindem ieftin europenilor pentru a cumpara de la ei benzina scumpa. Corect ar fi sa fim numiti tara servitorilor europeni.

Apasarea trecutului

In mod cu totul surprinzator, singura englezoaica autentica din grup. cand a auzit istoria Maltei spusa de minunata noastra ghida, a spus mi-e rusine ca m-am nascut in Anglia. Mi-au ramas in memorie cuvintele ei, la fel ca si raspunsul ghidei: N-ai de ce, ei au fost niste oameni, tu esti alt om. Nu poti fi tu responsabila pentru ceea ce au facut ei. Si nici macar intreg poporul englez n-a facut asta, ci doar cativa oameni.

Nu credeam ca voi auzi asa ceva vreodata. Englezoaica se simtea raspunzatoare pentru politicile de cucerire ale inaintasilor sai, pentru felul in care s-au comportat in tarile cucerite. Acest simt al raspunderii colective e de aceeasi natura cu mandria colectiva. Pana de curand, englezii se mandreau ca sunt un imperiu. Ca au cucerit si domina natiuni intregi. Ca si-au impus stilul de viata si au influentat istoria omenirii, aproape la fel de mult ca Imperiul Roman. Chiar si acum, unele emisiuni de pe History preamaresc gloria trecutului. Aceasta mandrie nationala a impulsionat populatia sa-si ofere viata in razboaie de cucerire, pentru gloria imperiului. Pentru mandria de a face parte dintr-un imperiu, pentru a se considera o natiune superioara. Facand parte dintr-o natiune superioara, se simteau si ei superiori. Superiori fata de africani, indieni, nativii americani, aborigeni, chinezi etc. Chiar daca la ei in tara unii dintre ei erau, poate, de conditie joasa, in alte tari se considerau ca facand parte, oarecum din aristocratie. Si asta numai pentru ca erau englezi. Oamenii din populatia locala le erau servitori.

Atat vina colectiva cat si mandria colectiva fac parte amandoua din aceeasi categorie. Inseamna ca oamenii se raporteaza la semenii lor, iar in functie de felul in care sunt judecati semenii lor se simt si ei mandri sau rusinati. E acelasi nivel al constiintei umane, niciunul dintre ele nefiind superior celuilalt. E acelasi lucru, ori ca te simti mandru, ori ca te simti rusinat de semenii tai. Sunt doua aspecte opuse ale aceleiasi probleme: raportarea valorii tale la valoarea celor din exteriorul tau. E acelasi sistem de referinta, acelasi reper. Tu, ca individ, te consideri superior sau inferior in functie de felul in care apreciezi rusinea colectiva sau mandria colectiva, insa, cu adevarat, nu esti nici mai presus, nici mai prejos. Esti la nivelul orgoliului.

Ai putea sa te simti mandru sau vinovat de realizarile semenilor tai daca ai si tu vreun rol in asta. Daca te-ai bucurat de maretia Marinei Regale Britanice, de rolul ei in crearea si consolidarea imperiului, atunci da, ai putea sa te simti mandru ca ai castigat batalii si ai dominat natiuni sau sa te simti vinovat pentru felul in care s-au comportat semenii tai. Deasemeni, daca ai crezut in maretia Imperiului Britanic, poti sa te simti vinovat, caci te-ai lasat condus de orgoliu.

Asemanatori suntem si noi, romanii. Ne simtim vinovati pentru felul in care se comporta semenii nostri prin alte tari, ne simtim inferiori pentru ca avem o asemenea clasa politica. Ne simtim inferiori pentru ca n-am fost in stare sa ne construim o societate adevarata, bazata pe respectul fata de ceilalti. Ne simtim mandri de olimpicii nostri, de istoria noastra, de marile reusite ale unora dintre noi, dar altii decat noi. Insa senzatia de inferioritate sau superioritate nu sunt decat doua forme ale aceleiasi probleme.

Ar trebui sa ne simtim vinovati pentru ca ne-am lasat manipulati, invrajbiti, pacaliti. Acestea sunt adevaratele noastre vinovatii, nu ceea ce fac alti semeni de-ai nostri. Semenii nostri care ne strica imaginea in lume nu sunt decat niste oameni, care fac parte dintr-un popor intreg. La fel cum si englezii care au cucerit si distrus alte popoare au fost tot niste oameni care au facut partre dintr-un intreg popor. Nu a participat la actiunile reprobabile intregul popor englez, ci numai o parte din el. O parte care a fost si ea manipulata de politicienii timpului, folosindu-se de senzatia de lipsa de importanta a oamenilor de rand.

Nu ar trebui sa ne simtim apasati nici de trecut, nici de prezent, daca nu am fost dintre cei care au acceptat ca fiind normal un asemenea comportament.

Romaneste

Pheonix. Mai precis, Strunga. Versurile se potrivesc foarte bine cu melodia. Combinatia dintre versuri si muzica are un efect emotional extraordinar. Atat de puternic incat se resimte fizic. Si vocea din tinerete a lui Nicu Covaci e una tipic romaneasca, nefortata, fara a incerca sa convinga, o voce care pur si simplu comunica, manifesta. Instrumentele completeaza vocea, nu vocea completeaza instrumentele. Pare ca acopera instrumentele, dar face cat toate instrumentele la un loc. Curata, interiorizata, parca canta pentru el si nu pentru public. Nu-l intereseaza parerea publicului, doar isi exprima lui insusi ceea ce simte, se lasa purtat de sentimente. Pur si simplu convinge prin intensitatea emotiilor si nu prin dorinta de a arata ca are emotii.  Exprima atat de bine sentimentele si emotiile celui renegat, celui retras din societate, celui obidit, nemultumit, care nu poate accepta lumea asa cum e ea, nedreapta datorita regulilor ei care nu l-au avantajat in viata. Nu e bucuros, dar n-are ce face, nu poate accepta in nici un chip. Omul care se identifica si devine portavocea tuturor celor ca el, fara a dori sa devina lider. Nu are nici o dorinta pe lumea asta si nici nu poate avea, caci nu e de acord cu lumea aceasta, asa cum e ea. Singurele dorinte sunt cele ale omului care ar dori sa indrepte lumea asa cum crede el ca ar trebui sa fie, dar, de unul singur, nu poate decat sa se retraga in singuratatea padurii. Omul care e in stare de orice, caci nu mai are nimic de pierdut. Care are curajul deznadejdii, caci oricum a pierdut orice sansa de a coexista cu lumea, respectand regulile sociale, lumesti, pentru ca nu le poate accepta. Curajul aceluia care nu-si doreste sa fie un om ca toti oamenii. Fara frica de nimic de pe pamant, care-si accepta soarta de razvratit insingurat si o traieste la intensitate maxima.

Iar versurile… versurile sunt extraordinare. Fiecare cuvant vibreaza laolalta cu muzica, intr-o armonie perfecta, rezonand cu emotiile din mine, scotandu-le la suprafata,

„Sunt de cei cu pusca lunga, /Care dau chioras la punga”. Chiar de la prima vedere sunt periculosi, in stare de orice, fara limite, fara scrupule, care nu respecta legile umane. Niste renegati.

„Sunt de cei ce-mpusca-n luna, /Care noaptea-n frunze suna, /Feciori de lele nebuna…” Versurile incep sa sugereze ca nu sunt niste talhari obisnuiti, asa cum ar parea la prima vedere. Sunt greu de inteles doar pentru un om care traieste in mod obisnuit, respectand standardele sociale. Ei sunt in stare sa conteste ordinea intregului Univers, sa se ia de piept chiar cu Dumnezeu. Oameni la care te poti astepta la orice, caci nu stii care va fi urmatoarea lor miscare. Chiar si parintii lor erau diferiti de ceilalti, in acelasi mod de a nu accepta ceea ce li se impune, de a fi in stare sa faca asa cum simt, asa cum doresc.

„Fa-te-n laturi mai crestine, mai… /Daca vrei sa treci cu bine, mai… /Sa ramai cu viata-n tine, ma…” O amenintare pe care sunetul vocii iti spune clar ca nu e deloc bine sa n-o iei in seama. N-are nimic cu nimeni, doar trebuie sa tii cont ca e in stare de orice. Orice, absolut orice, fara nici o limita. Nu se da in l;aturi de la nimic. Ai grija sa nu rascolesti ce e in el, caci s-ar putea sa nu se poata abtine si sa faca ceva ce ar putea regreta dupa aceea.

„Opt voinici cu spete late /Si cu maneci suflecate, /Stau cu pustile-ncarcate…” Gata de actiune, pregatiti pentru orice. In stare sa faca orice, fara a sta prea mult pe ganduri. Orice.

„Oleleu, ciocoi, bogate, hei… /Ici de-i trece din pacate, hei… /Sa-ti arunc doi glonti in spate, hei…” Se precizeaza ca sunt haiduci, ca ei au ce au doar cu ciocoii. Fata de care nu au nici o mila, fata de care sunt in stare sa faca orice, chiar sa-i impuste pe la spate. Fara respectarea regulilor cavalerismului, doar ca sa-i elimine, asa cum smulgi fara mustrari de constiinta niste buruieni ce sufoca recolta. Pentru curatarea lumii de ceea ce e rau.

„Ca mi-e pusca hultuita /Si mi-e ghioaga tintuita /Si mi-e inima-ncoltita…” Asta-i esenta intregii melodii. Arata cata disperare exista adunata, disperare care justifica orice actiune, care te face sa-i intelegi si sa vibrezi odata cu ei. Sunt pregatiti de orice si sunt in stare de orice, pentru ca „mi-e inima-ncoltita”. Cata suferinta exista in inima aceea, cata dorinta de a indrepta lumea asta stramba, incat ii determina sa fie in stare de orice!

„In padurea de la strunga, hei… /Ce slujeste pusca lunga, hei… /Fara lupta, fara punga, hei…” Natura parca e facuta pentru a adaposti oameni ca ei. Padurea e singura care poate sa-i inteleaga, sa-i aline, sa-i ajute. Padurea si intreaga natura e facuta pentru ei, ei sunt facuti sa traiasca in salbaticia padurii.

Melodia transmite atata forta, atata realism, incat melodiile celebre, straine, de hard rock, vechi si arhicunoscute de o lume intreaga, par lipsite de viata. In comparatie cu Pheonix – Led Zeppelin, AC-DC, chiar si Black Sabbat – par toti niste copii galagiosi, ce vor doar sa te impresioneze. Forta muzicii lor vine mai mult din instrumente, nu de undeva din interiorul lor, al oamenilor. O imagine de forta, comparativ cu forta adevarata a lui Pheonix.

Asta e adevarata putere a romanilor. O putere nemanifestata, dar care e capabila sa rastoarne intreaga lume, daca ar iesi la suprafata. O forta careia nu poti sa i te opui. Poti fi ori impreuna cu aceasta putere, ori te retragi din fata ei. Numai ca aceasta forta inca nu s-a descatusat. Exista in noi, nefolosita.

Adaptabil

In Munchen, la hostel (ceva despre care voi scrie pe larg in alt articol) era jos, aproape de receptie, un automat de cafea. Cum doza noastra zilnica de cofeina nu era satisfacuta, am bagat in automat un euro pentru o cafea.  Am apasat butoanele necesare, dar… nimic. Contrariati, am mai apasat si alte butoane, dar tot nimic. Doar unul a functionat, acela pe care scria ca e doar apa calda (gratuit) si a curs pe jos o portie de apa calda. Am intrebat la receptie cum se foloseste, iar baiatul de acolo ne-a spus ca nu sunt pahare de plastic si ca-si cere scuze, e treaba lui sa completeze cu pahare. Ne-a intrebat daca am bagat banii, ar fi dorit sa duca paharele mai tarziu, caci era ocupat cu alte cazari, dar cand a auzit ca euroiul nostru e in automat, a lasat totul balta si a pus pahare. Asa ca am putut bea cate o cafea destul de buna.

Mai pe seara am mai vrut o cafea, insa automatul a functionat aiurea. Asta e ceva ciudat in Germania, unde tot ce am vazut, functiona impecabil. O data, de doua ori, de trei ori, automatul nu zicea nimic. Pana la urma, a functionat si a scos cafelele noastre mult asteptate. Asa cum in acel hostel totul era perfect organizat si totul functiona perfect, am tras concluzia ca automatul acela de cafea a inteles ca suntem romani si a inceput sa functioneze romaneste. Sa ne simtim ca la noi acasa, in Romania. Am fost mirati de capacitatea de adaptare a acelei masinarii.

Alcaponei si dive

In Focsani ne-am oprit la un supermarket, pentru a ne face aprovizionarea si pentru a manca ceva. Pizza romaneasca ni s-a parut extraordinara, cu toate ca nu avea nimic deosebit fata de pizza din Munchen. Deasemeni apa a fost grozava, avea un gust minunat. Am cumparat, apoi, dintr-o piata de langa Focsani si ceva legume, ieftine. Numai cand am intrat in mica piata, Tudor a zis: „Aaaah, ce mi-a lipsit mirosul asta!” Miros de verdeata si legume. In Malta mirosea a peste si a mare.

Eu am ramas in masina ceva mai mult de o ora, am atipit putin si am privit mirat oamenii. Adica romanii. Fiind obisnuit cu oameni din alta tara, am dorit sa vad ce impresie imi produc romanii mei, caci eram detasat si mai independent decat atunci cand traiesc printre ei.

Primul lucru care mi-a atras atentia a fost atitudinea de boss a barbatilor. Chiar si unele femei aveau aceasta atitudine. O atitudine dominanta, care se vedea pe aproape toti oamenii. Toti aveau tendinta sa arate ca ei sunt niste mari sefi, niste mahari, niste mari sefi de trib. Dar nu orice fel de sefi de trib, ci sefi de gangsteri. Toti parca incercau sa arate ca ei sunt niste alcaponei, ca-si permit orice numai pentru ca ei sunt sefii. Ca ei dau ordine la toata lumea. Ca ele sunt niste staruri celebre, ca sunt la fel de valoroase ca niste columbence, sunt niste manechine celebre. Ceva total lipsit de realism si de bun simt. Femeile merg, in Romania, ca niste dive, ca si cum ar fi mari staruri, vedete internationale. In Germania si in Malta, oamenii nu se purtau asa, ci dadeau dovada de bun simt.

Romanii au vazut prea multe telenovele si prea multe filme cu gangsteri. Privindu-le in fiecare zi, au intrat in lumea ireala pe care o vedeau la televizor. Au inceput sa traiasca in atmosfera creata de telenovele, atat de mult incat au inceput sa se simta ca in telenovele, au inceput sa se confunde cu personajele de prost gust prezentate la televizor. Romanilor li s-a nazarit ca ei trebuie sa se poarte ca si cum ar fi, fiecare in parte, buricul Pamantului. Ca si cum nu obtii nimic, daca nu te dai mare.

Asta a fost prima impresie. La o privire mai atenta, am vazut o asemanare, in mintea mea, a imaginii pe care si-o construiesc romanii, la nivel de individ, cu imaginea animalelor cand se lupta pentru teritorii. Sau cand sunt atacate de alte animale, cand teritoriul lor e amenintat. Cocosul se infoaie in pene pentru a-si impresiona adversarul, leii rag, cainii maraie unul la altul. Tausii fornaie si scurma pamantul cu copitele, pentru a-si arata unul altuia cat de multa dorinta de infruntare au, cat de puternici si hotarati sunt sa se lupte. Sa arate tuturor cat de puternici sunt si ca nu cedeaza, daca sunt atacati sau vor sa atace.

Adica, altfel spus, romanii nu se simt in siguranta in tara lor. Romanii cred ca trebuie sa atace si sa se lupte cu ceilalti romani, daca vor sa obtina ceva. Sau sa se apere, sa-si arate coltii. Romanii se lupta intre ei, Romanii nu colaboreaza unii cu altii, romanii trebuie sa castige ceea ce vor prin lupta cu alti semeni. Romanii nu lucreaza impreuna unii cu altii, romanii sunt dusmani unii cu altii.

Suntem prea invrajbiti. Poate ca ar trebui sa facem pace intre noi. Sa negociem, sa colaboram, sa ne intelegem unul pe altul, sa ne ajutam unul pe altul.

Succesul si puterea

Aici, in Malta, la televizor nu prindem decat 9 canale, dar de fapr numai 6 sunt valabile: un post maltez, Fox Movies titrat in araba (sau in alta limba ce foloseste alfabetul acela ciudat), Rai 1, Sky News, un post rusesc si un post de reclame german.

Postul acela de shopping face toate paralele, caci Fox da filme americane de succes (adica proaste, de spalare a creierului), posturile maltez, italian si cel rusesc dau majoritatea timpului programe gen talk show, pe care nu le pot urmari nici macar in Romania, unde vorbesc romaneste, iar Sky News repeta cam aceleasi stiri din ora in ora. Insa la postul de shopping vedem reclame la produse fabuloase. Cel mai fain produs pe care l-am vazut a fost un scaun cu doua extensoare legate, cu numai 249 euro (sau 16 euro pe luna, in rate). cu care numai in 10 zile poti sa slabesti extraordinar de mult sau poti sa faci niste muschi de invidiat. Tehnica de prezentare e perfecta, o femeie face confidente alteia, zambind toata, plina de fericire pana la refuz, explicand ce mult i-a schimbat viata acest produs de numai 249 euro. Tipic feminin, isi apropie capul de cealalta cand ii face confidente, chicotind ca acum poate sa poarte bikini. Bineinteles ca mai exista faszele tipice, in care arata un barbat destul de musculos care aduce un sistem complex de aparate de gimnastica cu un motostivuitor, ca sa arate cat de greu de transportat si cat loc ocupa echivalentul scaunului minune cu extensoare (cu o singura coarda!!!) legate de picioarele scaunului. Totusi, ca sa nu fiu rautacios, trebuie sa precizez ca extensoarele se pot lega si de alte locuri speciale, astfel putand inlocui in totalitate aparatele clasice de gimnastica. Toti sunt extrem de fericiti cand intind cu multa usurinta singura coarda a extensorului, efectul acestor exercitii fiind, probabil, secretia de hormoni (serotonina, parca) ce produc senzatia de fericire. Si uite asa, oamenii pot fi si fericiti in timp ce-si cladesc un trup de sportiv cu medalii olimpice. Folosind numai 10 minute pe zi din timpul liber!

Aceste reclame ma fac sa ma gandesc la ceea ce a ajuns societatea occidentala, sau spre ce anume tinde sa fie. Aceste firme ce-si vand produsele prin reclame TV au un efect asupra psihicului uman, afectand nu numai inteligenta, ci si modul in care-si privesc propriul corp. Si asa societatea moderna a produs o ruptura intre constiinta si corp, oamenii nemaifiind constienti de corpul lor, simtindu-l abia cand sunt bolnavi si au dureri. Corpul se transforma dintr-un instrument de lucru al sufletului, intr-un instrument folosit pentru a impresiona ceilalti semeni. Corpul ajunge sa fie completarea unei imagini sociale, cu scopul de a arata ca esti unul dintre invingatori, unul dintre cei care au succes, care se ingrijesc de sanatatea si de aspectul lor. Aratand ca te ingrijesti de aspectul si sanatatea ta, de fapt arati celorlalti ca tu tii cont de parerea lor despre tine, aceasta parere despre imaginea ta dandu-le un sentiment de siguranta fata de tine, fata de prezenta ta, caci cei din exteriorul tau stiu ca poti fi influentat si chiar manipulat prin aceasta parere despre tine. Le arati ca esti dependent de ei, iar aceasta dependenta te ajuta sa fii acceptat mai usor de societate,. caci societatea te accepta mai usor daca esti dependent de ea. Societatea nu accepta cu adevarat oamenii independenti, oamenii acestia sunt, de fapt, cei puternici cu adevarat, iar aceasta putere si independenta ii face sa fie periculosi. Acesti oameni vor avea intotdeauna probleme sociale, daca nu mimeaza o dependenta de societate. Societatea te accepta daca esti puternic, dar numai daca aceasta putere o capeti cu ajutorul societatii, fiind dependent de societate. Aceasta putere in cadrul societatii, putere capatata cu ajutorul societatii, puterea imaginii, este o putere muritoare, care piere odata cu schimbarea societatii, de exemplu daca te muti dintr-o societate intr-alta.

Specific maltez (2)

Dupa vizitarea bisericii am avut ceva timp liber, am stat intr-o piata, langa o fantana arteziana, iar ghida ne-a povestit cat de incercata a fost aceasta parte a insulei in timpul celui de-al doilea razboi mondial, fiind puternic bombardata de germani. Un maltez in varsta, auzind glasul tunator al ghidei, a intrat in vorba, povestind din amintirile sale din timpul razboiului. Ceilalti au plecat, ramanand doar eu cu Tudor, ascultand ce povesteste batranul. Spunea, printre altele, ca el, la varsta inaintata pe care o are, face in fiecare zi cate o tura de inot in mare, acesta fiind, dupa parerea lui, secretul sanatatii si longevitatii sale. I-am pus aceeasi intrebare pe care o pun tuturor maltezilor: care e, genetic, populatia de baza. Mi-a raspuns, la fel ca toti ceilalti maltezi, ca populatia de baza este araba. Insa eu stiu ca arabii s-au raspandit in lume, cucerind intreg nordul Africii, apoi sudul Spaniei, abia la sfarsitul primului mileniu dupa Cristos. Iar Matla are o istorie de 7000 ani, dupa cum arata dovezile arheologice. Asta ma mira destul de mult, anume ca in constiinta maltezilor se pare ca istoria lor apare abia de la sfarsitul primului mileniu. Banuiesc ca influenta araba a fost atat de puternica, incat ei asta tin minte, ca sunt arabi la origine. Ulterior, ghida mi-a explicat ca, inaintea arabilor au fost multi, foarte multi cei care au colonizat insula, majoritatea sau primii fiind sicilieni. Nu sicilienii din ziua de azi, care sunt si ei un mixt de populatii, ci sicilienii antici, veniti de undeva din nord. Apoi au fost fenicieni, greci, libanezi (libanezii de azi si cei din vechime fiind, totusi, diferiti de arabi din punct de vedere genetic, chiar daca vorbesc araba). Batranul a mai spus ceva, ce m-a intristat pentru moment, fara sa inteleg de ce, insa mult mai tarziu am si inteles. Mi-a spus ca acum sunt la putere cei din UE, caci ei sunt cei care le dau bani. Cum am spus, ulterior am inteles de ce m-a intristat. Asa zicem si noi, romanii: UE ne da bani, sau americanii ne ajuta, sau cine stie ce natie de pe ce luna dintr-un sistem solar indepartat ne va ajuta. Pentru noi pare o speranta desarta.

Apoi a urmat restaurantul cu specific maltez. Un restaurand interesant, care are dedesubt ceva vestigii arheologice (banuiesc), caci intrarea era din sticla si se putea vedea ce este dedesubt. Pozele nu sunt reusite, caci bateria era pe terminate si eram tare, tare curiosi sa gustam mancarea malteza.

Programul a continut o lectie de bucatarie, mesenii fiind invitati sa prepare singuri un fel de pizza traditionala malteza, numita, parca, ftira. Lectia a fost tinuta de un bucatar care ne-a spus cat de mandru e ca el este continuatorul traditiei instituita de strabunicul sau si ca intentioneaza sa transmita mai departe trADAsa ca, cu mic, cu mare, ne-am deplasat cu totii undeva in bucatarie, unde ne asteptau tavile cu aluatul facut si intins, invitatii trebuind doar sa completeze cu ceea ce se pune, de obicei, pe pizza (dar fara carne). Eu am fost dintre cei care au facut poze. Nestiind daca am acordul celorlalti pentru a le publica pozele, voi pune doar o poza cu ghida (sau macar o parte a ei, caci nici ei nu i-am cerut acordul), pentru ca ghida este o femeie deosebita, care mi-a placut si m-a impresionat.

Totusi, pentru ca Antonio are o figura deosebita echipat ca bucatar, am sa pun si o poza cu el, alaturi de ghida noastra.

Oricum, ghida a avut un rol deosebit in crearea atmosferei de bunadispozitie generala si de grup. Din cand in cand se mai intalnea cu cate un cunoscut cu care vorbea prieteneste, asa ca a creat impresia ca e cunoscuta de cel putin jumatate de oras.

Cat timp s-a copt lucrarea bucatarilor improvizati, am comandat bauturile, mancarea fiind comandata pentru fiecare in parte cu o zi in urma. Eu am ales ceea ce se vede in poza. Adaug doar ca am ales pentru ca soiul vinului este preferatul meu, diferenta fiind doar ca acesta era produs in Malta. Interesant mi s-a parut ca este un vin foarte tare, de 13 grade, vinul ajutandu-ma mult sa mananc tot ce am avut de incercat.

Una din mancarurile traditionale ale maltezilor este iepurele. Eu am comandat friptura de vita, insa asa arata iepurele gatit:

Am mancat si eu o bucata de friptura de iepure si este, intr-adevar, foarte bun. Tudor a preferat o supa, dar a fost dezamagit de ea, spunand ca nu are nici un gust. Oricum, nu se poate compara cu ciorba romaneasca, plina cu de toate.