Lună: decembrie 2012

Seful nostru

Credem ca suntem proprii nostri stapani, ca hotaram ce facem, dupa cum vrem si cum credem de cuviinta. Ca respectam principii morale, ca avem reguli proprii si generale care ne ghideaza in viata. Ca analizele intelectuale ale situatiilor le facem in deplina cunostinta de cauza, ca mintea care ne deosebeste fata de animale si care ne face sa credem ca suntem fiinte superioare este aceea care hotaraste pentru noi.

Suntem, intr-adevar, centrati in minte, cu care analizam tot ce facem si tot ce vrem sa facem. Cu mintea luam, intr-adevar, hotararile. Mintea pare a fi centrul nostru de decizie asupra a tot ce ne priveste in viata. Insa mintea e la fel ca un presedinte de stat care detine puterea. De fapt, presedintele unei tari detine o puterea aparenta, o imaginea de putere, insa capacitatea sa de decizie e foarte limitata, in realitate. In spatele sau stau intotdeauna oamenii din umbra, cei care l-au sustinut sa ajunga presedinte si care-i dicteaza ce sa faca, ce decizii sa ia. Decizii dictate? De fapt astea nu-s  decizii adevarate. Deciziile adevarate le iau acei oameni din umbra, pe care publicul larg nu-i cunoaste.

La fel si cu deciziile din viata noastra. Noi suntem convinsi ca le luam cu mintea noastra, insa altcineva e cel care decide cu adevarat. Mintea rationala lucreaza cu notiuni logice, iar rezultatul unei analize logice este influentat de datele initiale introduse. Sub aparenta deciziei in urma unei analize logice exista alt factor de decizie, care sta in umbra mintii noastre. Acel factor care introduce datele initiale in calculatorul mintii noastre.

Noi ne-am nascut cu un scop. Exista un scop final numit mantuire (terminare), impartit in mai multe etape. Scopul este stabilit si planificat pe etape de catre cele mai inalte planuri ale noastre, conform dorintelor existente in acele planuri spirituale (daca pot fi numite dorinte). Partea din noi care stabileste etapele este adevaratul sef din noi, acela care trebuie sa ia deciziile. Aceste etape ale scopului final ne sunt transmise ego-ului nostru, ego-ul fiind cel care are sarcina de a le indeplini. Ego-ul nu poate fi constient de scopul final, el stie doar bucatica sa, adica etapa prezenta, exact la fel ca piciorul care face pasul si nu poate sti scopul acelui pas care e hotarat de catre creier.

Insa ego-ul este perturbat din activitatea sa, scopul sau este deturnat de catre viata exterioara, catre viata exterioara. Viata exterioara este plina de pericole, asa ca atentia ne este indreptata predominant in exterior si ajungem sa ne centram prea mult in exterior. Atat de mult incat nu ne mai putem centra nici macar in ego-ul nostru. Nu mai stim care ne sunt adevaratele scopuri, adevaratele dorinte. Viata exterioara si centrarea noastra in viata exterioara produce o ruptura intre ego si eu-l superior, ego-ul fiind slab, in sensul ca nu poate constientiza eu-l superior si informatiile primite de la acesta. Ego-ul nu este conceput pentru a fi stapan, ci doar un slujitor al eu-lui superior. Insa… „tiganul cand a ajuns imparat, prima data pe tata-sau l-a spanzurat”. Adica ego-ul reneaga propriul eu si isi cauta un alt stapan. Ca orice stapan, trebuie sa fie puternic. Viata exterioara pare a fi periculoasa, iar periculozitatea ei este interpretata ca fiind o dovada de putere, asa ca e usor de acceptat de catre ego stapanirea vietii exterioare si a tot ce ofera ea.

Adevaratele impliniri sunt produse de catre viata interioara, insa aceasta viata interioara este data la o parte, fiind inlocuita cu viata exterioara. Viata exterioara nu poate oferi impliniri si vietii interioare, asa ca viata exterioara este intotdeauna frustranta. Ego-ul, ascultand de ceea ce ii dicteaza exteriorul, ajunge sa tina cont doar de frustrari. Stapanul nostru, cel care este in umbra deciziilor ego-ului, devine stratul nostru in care se aduna frustrarile. Avem un loc in care se depoziteaza toate aceste emotii negative si acel loc devine cel care ia hotararile din umbra. Mintea umana preia astfel informatiile de intrare din acel strat, modificand rezultatul analizei. De exemplu frica este una din datele de intrare provenite din viata exterioara, iar mintea umana intotdeauna lupta impotriva fricii, gasind solutii pentru evitarea starii de frica. Aceste solutii nu au legatura cu etapa adevaratului scop, insa ego-ul tine cont mai mult de frica decat de glasul interior. In interior nu poate exista frica, caci in interior nu se poate intampla nimic rau, insa in viata exterioara oricand se poate intampla ceva cu consecinte negative asupra vietii exterioare.

Asa ca ego-ul, prin schimbarea stapanului, este comandat de tot ce este negativ din viata exterioara, iar mintea umana face slalom printre toate emotiile negative, incercand sa impace si capra si varza.

Descatusarea

In seara primei zile de Craciun a avut loc, pentru mine, descatusarea. Evident, descatusarea a avut loc dupa o incatusare. Pe biroul calculatorului meu Stefan si-a lasat o pereche de catuse. Cred ca a primit-o cadou de la prietena lui, nu stiu sigur. Oricum, nu avea ce cauta la mine pe birou. A stat acolo vreo cateva zile, pana cand m-am uitat si eu curios la ele, caci nu mai vazusem asa ceva. Am observat ca se pot deschide daca se rotesc in continuare. Fara sa gandesc prea mult (chiar deloc!), curiozitatea m-a indemnat sa incerc sa vad cum e sa le ai la maini. Asa ca mi-am pus una pe mana dreapta si… imediat ce am inchis-o, m-a fulgerat un gand: cum naiba am s-o rotesc in continuare, daca e pe mana mea? Adica – cum s-o scot, acuma, dupa ce mi-am pus-o singur! In plus fata de asta, ma cam strangea. Nu e deloc comod sa ai catuse la maini, chiar e dureros, caci la fiecare miscare apasa pe tendoane si muschi, asa ca mie numai de perversiuni nu-mi ardea. Cheie n-aveam si nici nu stiu daca exista o cheie. Stefan era plecat cu masina, asa ca trebuia sa ma descurc singur. Si nu oricum, ci fara sa auda ceilalti membri ai familiei.  Partea proasta e ca nu vad prea bine si nu reuseam sa inteleg mecanismul. Stiam ca nu poate fi decat un mecanism cu clichet, dar nu vedeam de unde sa-l ridic, ca sa le deblochez. Am incercat la intamplare cu un cutit, dar n-am reusit. Ce sa fac? Sa cer ajutorul, ca un copil care a facut o boacana? Nuuu, caci daca ar fi aflat ca mi-am pus singur catusele si nu pot sa mi le mai scot, Lacramioara, Stefan si cu Tudor ar fi ras de mine cel putin o saptamana. Cu toate ca am incercat sa ascund patania, am fost nevoit sa caut ceva subtire si ascutit si atunci Lacramioara a observat din atitudinea mea ca ceva nu e chiar in regula. Cand m-a vazut cu catusele la maini, a izbucnit in ras. Bineinteles ca era de ras. Evident, sansele mele de a trece neobservat nu mai existau. Chiar m-a intrebat daca sa-i dea telefon lui Stefan, sa-i ceara sa vina acasa cu cheia, insa eu banuiesc ca era si dorinta ei de a-i povesti. Dreptul ei!

Pana la urma am reusit, cu mana stanga, pe bajbaite, sa desfac. Am scapat! M-am descatusat! Oricum au ras de mine, insa nu chiar asa de mult ca in cazul in care as fi fost neajutorat.

21.12.12

Gata. A trecut. Cea mai scurta zi din anul astronomic s-a terminat. Incepand de maine, soarele va rasari in fiecare zi mai devreme. Fiecare zi va fi mai lunga ca precedenta, energia Soarelui transmisa emisferei nordice va fi din ce in ce mai mare. Este primavara cosmica.

Pana la primavara climaterica mai avem de asteptat.

Echilibrul

Langa birou si-a facut aparitia o pisica, probabil abandonata sau alungata. Frumoasa, dar foarte prudenta in ceea ce priveste oamenii. Se cunoaste ca a avut de a face cu oameni, caci se uita lung la fiecare om ce trece, insa pastra permanent o distanta de vreo 10 metri, probabil din cauza experientelor negative din trecut. Emotiile ei se aflau intr-un echilibru dintre frica de oameni si nevoia de oameni.

Colegul meu a fost primul care i-a oferit mancare, insa pisica manca, dar nu accepta sa puna mana pe ea, fugind si retragandu-se strategic. Acesta a fost primul pas al increderii si al acceptarii, datorat necesitatii stricarii echilibrului initial. Situatia a durat multa vreme, cam toata toamna. S-a ajuns la un alt echilibru, un alt raport dintre incredere si frica. Colegul meu ii dadea mancare si apa, iar pisica avea incredere doar cat sa manance ce i se oferea. Pisica avea senzatia ca are cineva grija de ea si s-a multumit cu atat, nu voia sa riste mai mult. Apoi colegul meu a plecat in concediu, iar pisica nu a mai mancat nimic din ce i-au oferit ceilalti, caci toti aveau mancare de post. Dupa vreo doua zile de flamanzeala s-a vazut fortata sa faca pasul urmator. Echilibrul relatiei cu oamenii nu mai era util, asa ca a trebuit sa renunte la o parte din prudenta ei, sa strice echilibrul existent. A inceput sa miaune induiosator, pana ce nu m-am putut abtine. Am cumparat ceva preparat de carne de la chiosc, insa pisica deja se hotarase sa faca pasul urmator, asa ca s-a atins de mine, asa cum fac pisicile. Nu a mancat pana ce nu am pus mana pe ea si am mangaiat-o. Dupa fiecare bucatica de crenvursti astepta sa fie mangaiata, abia apoi trecea la urmatoarea. Totusi, daca vorbeam tare si autoritar se speria si fugea, deci spaima fata de oameni nu i-a trecut. Insa de atunci suntem buni prieteni, iar pisica are tendinta sa se apropie si de ceilalti oameni. Gata, ghiata a fost sparta. A fost necesar ruperea echilibrului dintre frica si dorinta de apropiere, echilibru convenabil pentru ea, deoarece ii crea o stare de siguranta, de confort.

La fel si noi, oamenii, tindem Intotdeauna catre un echilibru. Cautam sa fim mereu in echilibru, caci echilibrul ne ofera siguranta. „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”, zice romanul, deci indiferent cum e, de multe ori preferam sa ramana asa, numai sa nu iesim din starea de comfort pe care ne-o ofera echilibrul, pentru ca ne e frica de o schimbare care nu stim daca va fi fericita sau nu. Deci, frica e cea care ne indeamna catre acest tip de echilibru.

Insa acel echilibru prezinta riscul de a ne plafona, de a ramane mereu la acelasi nivel. Si atunci viata ne da cate un bobarnac pentru a ne forta mana sa mergem la urmatoarea etapa. Daca echilibrul nostru este foarte stabil, un bobarnac nu e suficient si atunci primim un sut. Viata nu ne lasa sa stagnam, ci ne impinge, atunci cand e timpul, mereu catre depasirea altor limite ale autocunoasterii, acceptarii si increderii in noi insine, in ceea ce suntem. Indiferent daca bobarnacul e in planul fizic, acesta are implicatii si in psihic. Ceva din interiorul nostru reactioneaza la acel bobarnac si ceva se schimba in noi.

Da

award

Pentru a primi această distincţie există şi un set de reguli pe care îl las aici:

 1. Selectează blogurile ce vor primi premiul Blogul Anului 2012.

2. Postează un articol în care nominalizezi blogurile respective (nu există un număr minim sau maxim admis) și acordă-le premiul.

3. Include un link către această pagină: ‘Blog of the Year 2012′ Award –http://thethoughtpalette.co.uk/our-awards/blog-of-the-year-2012-award/, menționînd regulile de față în postul tău – a nu se altera regulile sau banner-ul premiului!

4. Anunță autorul fiecărui blog căruia îi acorzi premiul și împarte regulile cu aceștia

5. Te poți alătura grupului Facebook creat pentru acest premiu – dă “like” pe pagina pe care o poți accesa aici (linkul de la punctul 5), putînd astfel să îți împarți blogul cu o audiență mai largă

6. Adaugă un link către blogul persoanei care ți-a înmînat premiul și încarcă banner-ul premiului pe blogul tău, continuînd colecționarea stelelor (maximul este de 6).

Ce port eu in rucsac

Cu mare intarziere am cautat si am gasit tocmai in luna octombrie articolul lui Vladimir care m-a tintuit cu aceasta leapsa. Motivul intarzierii este ca nu am rucsac! Asa ca mi-a fost greu sa raspund, cand nu aveam ce. Eu am oroare de carat si de aceea am facut pe dracu-n patru ca sa evit bagajele, asa ca zilnic am o gentuta mica, mica, in care port legitimatia de intrat pe poarta, cateva documente pe care nu vreau sa le ratacesc, incarcatorul de telefon… si cam atat.

De ce nu-mi place sa car bagaje? Din cauza exceselor din tinerete. Primul exces a fost in anul 1 de facultate, cand am plecat din Iasi la Roman cu tot bagajul de la camin. Aveam un rucsac foarte incapator, din acela cu cadru de aluminiu in care inghesuisem tot ce putusem. De exemplu intr-un buzunar incapea un borca de 800 grame, iar in borcan inghesuisem tot ce a putut sa incapa intr-un borcan. Pe rama de metal legasem o boxa, iar boxa avea o multime de scule si piese de metal (cutii cu suruburi, piulite, burghie etc.). In plus mai aveam doua valize, dintre care una era plina cu tot felul de fieratanii (scule, parti mecanice de magnetofon, pietre de polizor etc.). Rucsacul era atat de greu, incat il ridicam cu doua maini pe o banca sau balustrada, apoi ma bagam sub el ca sa-l iau in spate. Cu valizele in maini, mergeam cateva sute de metri, apoi trebuia sa fac pauza. Nici de mers nu mergeam normal, ci cu pasi mici, cu genunchii indoiti, ca sa nu salt in sus si in jos bagajele. Ciar si asa, fiarele din valiza si din boxa trancaneau, de parca pe strada ar fi trecut un regiment, nu un singur om. Manerul valizei cu fieratanii s-a rupt aproape de gara, dovada ca valiza era supraincarcata. Fiind sfarsit de an scolar, mijloacele de transport in comun erau foarte aglomerate, asa ca am parcurs distanta de la complexul studentesc Tudor Vladimirescu pana la gara pe jos, caci pana sa iau rucsacul in spate, tramvaiul era deja plin ca o cutie cu sardele.

Asa ca… decat sa car bagaje, fie ele oricat de usoare, mai bine merg cu mainile in buzunar (asta-mi place din armata, caci era interzis sa bagi mainile in buzunare). De fapt, daca am o sacosa goala in mana, obosesc mai tare decat daca sacosa e plina. Ciudat, dar adevarat.

Momentul renuntarii

Acest moment nu este ales de noi, sau cel putin de cel care credem ca suntem noi insine. Momentul vine cand hotaraste constiinta noastra  superioara ca e posibil acest lucru. Acea constiinta care are legatura cu Universul si care nu e limitata de tot ce ne limiteaza pe noi aici, pe Pamant. Momentul vine de mai multe ori in viata, dar de fiecare data parca e altfel. De cele mai multe ori refuzam, caci e ceva necunoscut si ne e frica sa pierdem controlul pe care-l exercita constiinta noastra inferioara, cu care ne confundam noi. Suntem atat de rupti de noi insine incat nu recunoastem ca momentul este hotarat tot de catre noi.

Cand intelegem, intr-un tarziu, ca totusi e spre binele nostru sa acceptam cedarea controlului ego-ului catre eu-l nostru superior, trebuie sa facem pauza de tot ce tine de ego. Dorinte, obsesii, prejudecati, idei, orice ne este cunoscut ca facand parte din lumea de care suntem constienti. Trebuie sa renuntam la fiecare dorinta in parte, la fiecare gand care ne trece prin cap. Daca nu renuntam, inseamna ca refuzam ceea ce ni se ofera si pierdem un prilej favorabil. Renuntarea este doar de moment, caci astfel, cand renuntam, lasam loc la altceva. Acel „altceva” este un alt punct de vedere, o alta constiinta. Ne cuprind alte senzatii si putem vedea viata noastra sub o alta forma. Atunci intelegem ca, de fapt renuntarea e doar de moment, e ca o oprire a motorului unei masini pentru a se executa reparatii si imbunatatiri. Ego-ul nostru este transformat partial, in asa fel incat sa nu se mai opuna eu-lui. Accesarea constiintei superioare ne determina sa ne acceptam propriul ego, propriile probleme ale ego-ului, sa le intelegem dintr-un plan superior. Deasemeni acceptam viata asa cum e, oamenii de langa noi asa cum sunt, fara sa le mai punem conditii derivate din dorintele noastre. Deci – si dorintele noastre se modifica, devenind mai putin restrictive, deci – mai usor de indeplinit. Acceptam trecutul asa cum e, fara sa mai avem regrete, iar viitorul devine din ce in ce mai apropiat de timpul prezent. De fapt atat trecutul cat si viitorul devin din ce in ce mai lipsite de importanta pentru noi, centrandu-ne cu constiinta din ce in ce mai mult in prezent, care devine singurul important pentru noi.

Viata noastra nu se schimba cu nimic. Totul e la fel, insa faptul ca privim totul cu alti ochi face ca totul sa fie diferit. Aceleasi preocupari, aceleasi dorinte exista in continuare in noi, insa le privim diferit decat atunci cand suntem centrati in ego. Toate par a fi mai usor de indeplinit. Cand suntem centrati in ego si incercam sa ne indeplinim dorintele sau sa ne rezolvam problemele, e ca si cum am fi lipiti de podea si incercam sa facem curatenie pe podea. Cand trecem la constiinta superioara ne ridicam in picioare, astfel ca avem o viziune de ansamblu asupra intregii podele si evident e mult mai usor sa facem curat.

Renuntarea inseamna, de fapt, o upgradare.

12.12.12

Ne-au atentionat din timp, la fel cum suntem atentionati de ceva vreme incoace ca vine sfarsitul lumii. Meteorologii atentionau ca urmeaza cod galben de ninsori insotite de vant puternic, Insa, la fel cum nu mai credem in sfasitul lumii, nu am luat in serios nici atentionarile meteorologilor. Dar s-a dovedit ca meteorologii aveau, totusi, dreptate.Pe noi ne-a luat pe nepregatite.

Vremea s-a dezlantuit cum n-a mai facut-o demult. Brusc, asa cum zisesera pa la stiri, de la ora X la ora Y. Multi nu au avut curajul sa se aventureze si si-au lasat masinile la fabrica, plecand acasa cu autobuzele. Vantul spulbera zapada iar ninsoarea era aproape orizontala. Ninsoarea era cu fulgi mici si desi, astfel incat totul parea scufundat intr-o ceata densa. Vizibilitatea era atat de scazuta incat stopurile masinii din fata se putea distinge abia de la vreo 4-5 metri. Strada era destul de curata, fara zapada, insa se circula doar pe un sens si pe jos poleiul era ca sticla. Vantul batea din spate, asa ca nu exista riscul de a ma devia de la traseu,. Orice frana era interzisa, caci la cea mai mica apasare de pedala masina intra in derapaj. Coloana de masini inainta cu 5 km/ora si chiar si la viteza asta o masina din fata masinii mele a intrat intr-un autobuz – accident probabil soldat cu avarii foarte mici, din cauza vitezei mici. Mai multe drumuri au fost inchise din cauza ca s-au inzapezit chiar utilajele de deszapezire. O parte din oamenii de la schimbul 2 au dormit in cantina fabricii, caci nu au mai putut ajunge acasa, autobuzele de la schimbul 3 au ajuns la servici cu intarziere mai mare de 40 minute. Muncitorii care locuiesc in satele din jurul Romanului n-au putut veni, fiind blocati acasa, asa ca schibul 3 a avut numai 3 oameni pe ajustaj. Gabi povestea dupa doua zile ca a mers pe jos pana in Sabaoani, dar vantul era atat de puternic incat abia se tinea pe picioare, iar la un moment dat nu mai putea sa respire. Ea inainta impotriva vantului, asa ca acesta ii umplea plamanii cu aer rece. S-a intors cu spatele la vant, dar tot nu avea suficient aer si se deznadajduise, gandindu-se sa incerce sa se intoarca la fabrica, insa o femeie mai tanara a luat-o de mana si a imbarbatat-o, determinand-o sa inoate in continuare printre nameti.

Ajuns in fata portii, am lasat masina pe strada, cu luminile de avarie puse si m-am apucat sa dau la lopata, aruncand zapada in stanga si in dreapta. Vantul se domolise. Pe strada nu trecusera utilajele de deszapezire, dar nu era multa zapada, asa ca se putea circula. Mai trecea din cand in cand cate o masina, dar eu abia o observam, caci lasasem destul loc ca sa incapa pe langa masina mea. Dupa jumatate de ora intrarea in curte era aproape eliberata, cand instinctiv am intors capul spre stanga. Auzul (simtul meu cel mai dezvoltat) imi spunea ca ceva nu era in regula si am vazut un tractor cu lama pentru deszapezire. Alarma! Repede, repede, am terminat de mantuiala ce mai aveam de dat la o parte, m-am suit in masina si cat de repede am putut, am intrat in curte. In ultimul moment, caci tractorul cu lama de curatat strada de zapada a trecut la un metru de botul Matizului. Gata, reusisem. Victorie! Lama tractorului, impingand zapada de pe strada in laterale a umplut la loc aproape tot ce dadusem eu deoparte. Daca n-apucam sa intru in curte, trebuia sa o iau de la capat cu lopata.

Iarna poate fi privita si cu bucurie, precum Maria. Sa privesti si partile placute, nu numai implicatiile neplacute. Depinde la ce te raportezi, ca sa alegi, astfel, ce sa simti.

Acum a trecut. Gata, ziua de 12.12.12 e deja amintire, chiar daca meteorologii ne mai dau si alte atentionari. Se pare ca iarna aceasta este una a fenomenelor meteorologice deosebite, asa cum vara a fost una caniculara. Intreg anul a fost deosebit si se pare ca de acum inainte tot asa va fi.

Exprimare

Ne nastem cu capacitatea de a ne exprima. Exprimarea inseamna manifestare. Manifestarea starilor psihice, a gandurilor, asentimentelor si emotiilor noastre. Exprimarea adevarata inseamna un zambet, o pozitie a corpului, un gest, o simpla privire. Asta inseamna adevarata exprimare. Aceasta exprimare o intelegem imediat, instinctiv. Creierul si inima noastra stie in orice moment ce inseamna o astfel de exprimare. Insa nu avem incredere in aceasta exprimare si cerem confirmari. Cerem confirmari pentru ca suntem rupti de noi insine, astfel ca, chiar daca avem anumite lucruri de exprimat, le trecem prin cenzura mintii, o minte care e plina de principii si prejudecati. Noi insine, daca simtim ceva, inainte de a ne lasa purtati de val, analizam daca e corect ceea ce simtim, daca e bine sa aratam si altora ceea ce simtim, ce gandim. Suntem ascunsi fata de noi insine, nerecunoscand ceea ce suntem noi de fapt, ceea ce gandim, ceea ce dorim si ceea ce simtim. Comparam tot ce tine de noi si tot ce exista in noi cu un fel de constiinta sociala. Constiinta sociala nu are nici o legatura cu fiinta noastra, e doar o experienta de milenii de convietuire laolalta a oamenilor, transmisa din mosi stramosi, adaptata din cand in cand. Noi, oamenii, avem constiinta sociala atat de adanc infipta in creoerul nostru, incat confundam constiinta fiintei noastre cu constiinta sociala. Ne confundam pe noi insine cu o imagine sociala a noastra. Filtram si cenzuram adevaratele sentimente cu ceea ce credem noi ca ar trebui sa fie in interiorul nostru, iar ceea ce nu corespunde ingropam adanc.

Oricat de adanc ne-am ingropa, gesturile noastre, privirea, atitudinea, pozitia corpului – toate ne tradeaza. Insa ceilalti oameni sunt asemenea noua, adica la fel de ascunsi fata de ei insisi. La fel ca noi, ceilalti oameni se confunda pe ei insisi cu imaginea lor sociala, isi confunda constiinta proprie cu constiinta sociala a lor. Surprindem adevarul in ceilalti, dar n-avem incredere in el, caci ceilalti se autrocenzureaza,  exact asa cum facem si noi. Decizia este luata de cele mai multe ori de catre ratiune, care trebuie sa gaseasca o solutie convenabila constiintei sociale (care trebuie linistita), pe cand inima fiintei noastre nu cunoaste aceasta constiinta sociala. Asa ca nu putem avea incredere in ceea ce surprindem pe figurile celorlalti, caci nici ei, nici noi, nu avem incredere in constiinta interioara a fiintei. Nu putem avea incredere ca adevarul din oameni este cel care va decide, asa ca… asteptam decizia rationala a celorlalti. Renuntam la comunicarea adevarata. Asteptam sa vina cuvintele care sa ne comunice decizia.

Acest articol a fost inspirat de catre Stropi de suflet.