Lună: septembrie 2014

Sunt politici

Bombonel si altii ca el se plang in gura mare ca sunt detinuti politici. Asociaza cu condamnarea lor la puscarie ideea ca cineva are cu ei ceva, in legatura cu anumite decizii politice pe care le-au luat cata vreme au avut puterea politica, adica –  atunci cand au avut painea si cutitul in mana. Mai mult de atat, s-au asemanat cu detinutii politici de pe vremea comunismului. Aceasta asemanare ar insemna ca ei – detinutii politici moderni – ar fi inchisi in puscarii pentru ideile si principiile politice.

Au dreptate, sunt cu adevarat detinuti politici. Intr-adevar, ceea ce au facut ei nu putea face nea Gheorghe, nici altii ca el. Ceea ce au facut acesti detinuti politici nu poate fi facut decat de politicieni.

Totusi, chiar daca oameni ca ei ar trebui inchisi si pentru opiniile, neexprimate public, pe care le au (cum ar fi, de exemplu, sa furi cat poti atat timp cat esti la guvernare), dar opinii pe care le au cu adevarat, spre deosebire de opiniile facute public (adica gargara) – ei n-au fost inchisi pentru aceste opinii nerostite. Deci, putem spune despre politicienii nostri ca sunt detinuti politici, pentru ca au facut delicte specifice politicienilor, dar nu pot fi asemanati cu detinutii politici comunisti.

Gandindu-ne la seriile de viitori detinuti politici ce se pregatesc sa inceapa „facultatea” la racoare, cum ar fi, printre altele, 9 ministri, intelegem ca niste investitii in puscariile romanesti trebuie musai facute. Pentru detinutii politici din Romania, care se pare ca vor forma cu timpul o adevarata clasa sociala, ar trebui infiintate niste puscarii speciale, cu drepturi speciale, cum ar fi, printre altele, dreptul la munca fortata.

Cine te voteaza?

Se pare ca Monta,Puie! cauta voturi pentru alegerile prezidentiale din Romania tocmai in SUA. Asta inseamna ca sustinerea americanilor este mult mai importanta decat cea a votantilor romani, probabil la fel de importanta ca sustinerea baronilor locali.

Asta ridica intrebarea: cat de liber votam, daca, cu toata opozitia locuitorilor din zonele in care firmele americane vor sa exploateze resursele Romaniei, cu un castig minim pentru statul roman, Puie,Monta! este cel care cauta sa se „imprieteneasca” cu firmele?

In tara, Puie,Monta! ne intoxica, impreuna cu posturile sale TV, cu teme „basiste”. Asta e singura tema de campanie electorala a lui adresata poporului votant. E greu de crezut ca americanilor le vinde aceleasi gogosi cu Basescu, lor le vinde resursele tarii aproape pe degeaba, numai ca sa-l sustina in campanie.

Oare cati diontre candidati la presedintie urmaresc interesele tarii pe care vor sa o administreze?

Cine conduce tara?

Resurse

Dumnezeu a facut Cerul si Pamantul, dupa cum scrie in Biblie. Apoi le-a populat cu tot felul de viatuitoare, iar omului, care a avut avantajul ultimului creat, I-a zis ca el va stapani peste aceste vietuitoare. Oamenii au fost multumiti, caci lor le place sa stapaneasca. Insa nu au fost multumiti sa stapaneasca doar peste celelalte vietuitoare, caci nu era suficient. Orgoliul lor le-a spus ca orice om poate stapani peste plante si animale, iar oamenii doreau sa fie, cumva, mai presus de rangul de Om. Poate ca erau putin invidiosi pe Dumnezeu… cert e ca au facut ceea ce Dumnezeu nu a facut: au inceput sa stapaneasca si peste oameni.

In Biblie nu scrie, dar Dumnezeu a mai populat Pamantul si cu altceva, in afara de vietuitoare, si anume cu resurse. Resurse pentru care oamenii sa se lupte intre ei ca sa le stapaneasca. Stapanind resursele, pot stapani alti oameni. Asa ca, milenii la rand, oamenii s-au razboit intre ei, in toate felurile pe care le-au putut inventa, ca sa stapaneasca resursele. Pare cam ciudat ca oamenii sa se stapaneasca intre ei, de vreme ce toti sunt oameni si nici unul nu e mai presus de altul, cel putin in fata lui Dumnezeu. Dar un om care stapaneste asupra altuia considera ca, in felul acesta, este superior celui stapanit, de aceea, dorinta de a-L egala (sau chiar depasi) pe Dumnezeu, de a-I arata ca n-are nevoie de El, il mana continuu sa stapaneasca cat mai multi alti oameni. Omul a transformat pe om in proprietate, facandu-l sclav. Nimeni nu s-a gandit ca, daca omul este sclav, atunci nivelul de Om este nivelul unui sclav, chiar si al aceluia care detine sclavi. Nu e chiar asa de mare diferenta intre a apartine unui stapan, adica sa faci numai ce-ti spune stapanul si a fi dependent de dorinta de a avea sclavi, adica sa faci numai ce-ti dicteaza aceasta dorinta.

In ziua de azi sclavia nu mai exista, insa dorinta de a stapani exista in continuare. Dorinta de a stapani bunuri materiale si alte vietuitoare, inclusiv oameni, este mascata si manifestata sub forma lacomiei: sa stapanesti cat mai mult, sa detii cat mai mult. Aproape ca nu mai conteaza daca-ti trebuie ceea ce detii, important e doar sa detii. Trebuie sa detii, pentru a-ti satisface orgoliul de simplu muritor care se vrea a fi un egal al zeilor. Pentru a detine, trebuie sa exploatezi. Zici ca ai nevoie ca sa-ti satisfaci lacomia, dar de fapt ai nevoie sa detii numai pentru a stapani. De aceea, pentru ca sclavia nu mai exista, oamenii au transformat oamenii in resurse. De asta, omul este doar o resursa ce trebuie exploatata ca forta de munca. Trebuie exploatata la fel ca pamantul, petrolul, vitele, padurile. Ca sa intre in cap tuturor oamenilor ca sunt resurse, au numit oficial oamenii ca fiind resursa umana. Suna frumos, aproape stiintific, dar termenul trebuie sa te faca sa-ti intre bine in cap ca esti doar o simpla resursa folosibila, exploatabila. Nu esti taran, nu esti muncitor, nu esti om, esti doar o resursa. Omul a ajuns o resursa si atat. In unele tari aceasta resursa este mai scumpa, in altele este mai ieftina, la fel cum variaza si pretul produselor. Ca orice resursa, omul are pret. Nu e tocmai corect spus ca omul are pret, ci, mai corect este sa spui ca omul are un pret. Nu mai este sclav, este o resursa exploatabila, o resursa cu pret, ca orice resursa. Poate ca, fiind resursa, omul se simte superior sclavului, insa sclavul era considerat, totusi, ca fiind o fiinta umana fara libertate, pe cand resursa nu e fiinta umana, e un fel de om considerat liber, dar care e doar o resursa. Resursa nu este fiinta umana, este ceva din aceeasi categorie cu petrolul, gazele naturale, animalele din ferme etc. Omul nu mai este considerat fiinta umana. Omenirea nu mai are umanitate, a ajuns la nivelul de resursa.

Interesant este ca noi, oamenii, am acceptat sa credem ca suntem simple resurse. In mintea noastra (ajunsa la nivelul mintii unei resurse, adica la fel de inteligenta ca petrolul si gazelor naturale), e mai important sa fim resurse cu pret mare, decat sa fim fiinte umane. Suntem un fel de animale de crescatorie. Asa cum vitele din cireada se gandesc la portia zilnica de fan, la fel cum vitele isi doresc sa aiba nutret de calitate, la fel si noi, oamenii, visam doar sa avem un pret mai bun, un salar mai mare, cu care putem cumpara mai mult fan. Numim asta un trai decent. Adica suficient nutret, cat sa fim, din intreaga cireada, cei care castiga nutretul cel mai bun. Asta a ajuns fiinta umana. O vita dintr-o cireada, o leguma dintr-o plantatie, un baril de petrol. Nu fiinta umana, ci resursa umana.

Pe urmele maestrului

Pe vremuri, cand oamenii erau mai rari pe fata pamantului si nu existau mijloace de comunicare in masa, modelul copiilor erau parintii. Imprumutau de la parinti visele, dorintele, aspiratiile si talentele lor. De asta copilul unui taran era tot un taran, copilul unui zidar era tot un zidar si copilul unui preot de la tara era, in Romania de exemplu, unul ca Cioran. In ziua de azi, modelul parintilor exista inca, dar numai pana la cativa ani. Dupa ce copilul poate privi la televizor, dupa ce ajunge in scoala si in lume, modelul viitorului adult se gaseste, de obicei, undeva in afara. Pentru anumiti copii, insa, ceea ce vad in societate se suprapune cu modelul parintilor. De exemplu, copiii cocalarilor vad acelasi lucru la parinti cat si la modelele sociale promovate de mass media, astfel ca acesti copii au sanse extrem de mari sa fie un model imbunatatit al parintilor.

Acelasi lucru s-a intamplat, probabil, cu copiii nomenclaturistilor din vremea lui Ceausescu. Pionierii de atunci erau, probabil, mandri ca parintii lor sunt un model demn de urmat al societatii, de aceea s-ar putea spune ca ei s-au nascut direct nomenclaturisti. Adica sunt niste modele de nomenclaturisti imbunatatite, upgradate. Mai noi, mai moderne, beneficiind de experienta de nomenclaturisti a parintilor lor – burghezia rosie. Ce mai, ei sunt niste burghezi rosii aproape perfecti.

Puie,Monta! are cateva avantaje fata de ceilalti pui de nomenclaturisti. El a beneficiat atat de modelul parintilor sai, cat si de al primilor nomenclaturisti care au profitat de caderea lui Ceausescu, cum ar fi Iliescu si Adrian Nastase. Iliescu nu mai e chiar pe val si e putin cam invechit, nu s-a putut adapta la economia de piata bazata pe coruptie tipica fostei burghezii rosii transformatea, acum, in modernii capitalisti, baroni atotstapanitori si mari oameni de „afaceri”. De aceea modelul de suflet al lui Puie,Monta! pare sa fi ramas Bombonel. Daca Bombonel mergea cu escorta de masini cu girofaruri, etalandu-si stapanirea asupra poporului, Monta isi face o fastuoasa lansare, tocmai de la Arena Nationala, cu galeria Dinamo pe post de figuranti la spectacol.

Sunt atat de multe asemanari intre Bombonel si Monta, incat nu merita sa fie amintite. Dar, daca mergem cu logica asta mai deparete, ar insemna ca daca Bombonel si-a gasit vocatia de scriitor la inchisoare, poate si Monta va face la fel. Si ce ar putea publica Monta?? Ceva la care se pricepe, bineinteles. Ceva de genul:

10685350_730090373730709_7919035230307628491_n

Cucurigocratia

Romanul avea o gradina frumoasa, ingrijita, cu de toate legumele. Si romanul asta isi dorea sa aiba niste gaini. Oare chiar isi dorea romanul gaini? Nu stim cu adevarat daca romanul isi dorea gaini. Cert e ca vecinul l-a convins pe roman ca are nevoie de gaini si i le-a si trimis peste gard, direct in gradina. Romanul a fost foarte bucuros de gaini, caci era convins ca are neaparata nevoie de niste gaini, ca sa fie si el in rand cu lumea buna. Printre gainile astea era si un cocos, care pazea gainile. De fapt nu le pazea, ci mai mult era pentru fudulia gainilor, sa se laude si ele ca au un cocos. Cocosul asta nu facea altceva decat ceea ce-i spuneau gainile sa faca, dar aparent era seful lor.

Gainile astea au inceput sa scurme prin gradina romanului pana i-au facut gradina „varza”. C-asa-s gainile. In timpul asta, romanul era ocupat sa observe frumusetea cocosului, care canta frumos si-i manca din palma, de asta n-a observat ce-i fac gainile in gradina lui. Nici nu-l mai interesa ce fac gainile, el era fermecat de cantecul cocosului. Chiar daca cocosul asta i se suia in cap si i se gainata, parca inadins, in cap, romanul era multumit sa auda cantecul cocosului. Prin cantecul sau, cocosul ii cerea sa aiba grija de gaini. Dupa ce gradina romanului a fost distrusa de gaini, cocosul a inceput sa-i ceara impozite romanului, pentru a se hrani gainile din impozitele astea. Gainile se ingrasasera si mancau din ce in ce mai mult, asa ca si impozitele cresteau. Romanul ii platea impozitele, caci era convins ca fara aceste impozite treaba avea sa mearga mai rau. Intre timp, in gradina lui aparura mai multi cocosi, iar gainile se inmultisera, asa ca ceea ce platea romanul era mai mult. Din ce in ce mai mult, iar cocosii se gainatau permanent in capul lui. Din banii lui, cocosii si gainile cresteau, se inmulteau si i se gainatau in cap, cantandu-i permanent „Cucuriguuu!”.

Parca cocosii astia erau in campanie electorala. Cucurigau permanent, mancau bine si-l convingeau pe roman ca are nevoie de mai multe gaini. Pentru ca nu mai avea bani sa le plateasca mancarea gainilor grase, incepu sa vanda de prin curte cam tot ce agonisise o viata intreaga. Iar dupa ce vandu cam totul, fu nevoit sa mearga la munca in gradina vecinului. Nici apa nu mai avea, asa ca era murdar de gainatul cocosilor. Nici nu-si mai dadea seama de miros, caci se obisnuise cu mirosul de gainat al campaniei electorale si nici nu mai stia ce sa faca. I se parea normal ca in gradina lui sa fie gaini si cocosi si nu mai stia ca putea trai foarte bine si fara gaini si fara cocosi, numai din gradina lui, de care si uitase. I se parea normal ca sa hraneasca gainile si cocosii muncind la vecinul care i le aruncase peste gard.

Suficient

Colegul meu a fost chemat, alaturi de alti ingineri, la Resurse Umane, deoarece i s-a propus sa plece, pentru o perioada, in Arabia Saudita, ca specialist programator (nu soft, ci programare-automatizare) la cuptoare cu inductie. Neasteptat, colegul meu a avut alta reactie decat cea asteptata la orice roman care considera ca a lucra undeva, mai bine platit, este un mod de a-L prinde pe Dumnezeu de picior. „Cu 400 euro salar, n-am motiv ca sa merg acolo. Chiar daca m-ar plati cu 1000 sau 2000 sau 3000 euro, eu tot nu voi merge. De fapt, nici pentru un milion de euro n-as merge. Mie nu-mi trebuie mai multi bani decat am acum. Am spus ca am 400 euro salar numai ca sa va arat ca nu sunt multumit de aprecierea pe care mi-o acorda conducerea, ca ma simt pacalit. Dar eu am tot ce-mi trebuie aici. Am casa, gradina – unde cultiv legumele de care am nevoie, am vie din care-mi fac in fiecare an vin, tocmai mi-am cumparat masina noua (una ieftina, dar mie-mi ajunge). La ce sa mai strang bani? Copilul meu are servici bine platit… deci n-are nevoie de ajutorul meu financiar”.

Cu o asemenea atitudine fata de bani, poate ca progresul societatii are de suferit, caci progresul societatii si al lumii din ziua de azi este un progres pe orizontala, bazat numai pe dezvoltarea materiala. Aceasta dezvoltare materiala se bazeaza, la randul ei, pe lacomie. Dar lacomia inseamna si dependenta, iar cei care ne indeamna permanent sa fim lacomi, sa castigam cat mai mult, sa cumparam cat mai mult, au cel mai mult de castigat de pe urma lacomiei noastre.

Poate ca ar fi timpul sa ne limitam dorintele noastre induse, sa ne multumim cu ceea ce avem si sa ne gandim oleaca si la sufletul nostru. Sufletul nu are nevoie nici de bani, nici de obiecte materiale. Si n-are nevoie nici sa se laude cu cat a strans in viata. Iar daca vom reusi sa fim independenti fata de dorintele induse din exterior, aceasta inseamna un pas inainte catre libertatea adevarata.

De unica folosinta

Masinile de Formula 1 trebuie sa aiba putere maxima si greutate minima. De aceea piesele unei masini de curse sunt proiectate la limita de jos a rezistentei. O masina de Formula 1 trebuie sa aiba fiabilitate diar atat cat dureaza o cursa, caci numai astfel poate avea greutatea minima. O piesa a unei asemenea masini, daca rezista prea mult, inseamna, la acest nivel al competitiei, ca este supradimensionata. Numai astfel pot avea masinile de curse performantele cele mai bune in timpul unei curse.

Pe de alta parte, traim in epoca bunurilor de unica folosinta. Un bun de unica folosinta trebuie utilizat numai o data, cel mult de cateva ori pana se defecteaza. Pentru bunurile de unica folosinta se scade pe cat de mult posibil pretul, caci oricum durata de viata a lor este foarte scurta. Seringile, de exemplu, pentru a avea garantia ca sunt sterile, sunt facute sa fie utilizate o singura data. Deasemeni, progresul atat de rapid in IT a avut ca efect scaderea duratei de viata a telefoanelor si a calculatoarelor, caci uzura morala a acestor produse este mult mai rapida decat, de exemplu, uzura unui morala a unui ciocan.

Aceasta este tendinta in productia bunurilor de larg consum. Aceasta tendinta este accentuata de concurenta dintre producatori, fiecare incercand sa scoata cel mai mic pret de productie posibil, pentru a avea un profit maxim sau pur si simplu pentru a le putea vinde. Din pacate, aceasta tendinta se manifesta si in productia utilajelor industriale. Utilajele industriale din ziua de azi sunt mult mai putin rezistente decat cele vechi, dar depasite moral. Si in servicii, concurenta stransa face sa scada pretul foarte mult, pana la limita profitabilitatii. Marile companii, care cumpara servicii de la micile firme, care cumpara utilaje de la firme producatoare terte, vor, deasemeni, sa cumpere acestea la cel mai mic pret. Fiecare companie este presata de dorinta patronilor sau a sefilor mai mari de a avea profituri cat mai mari si cheltuieli cat mai mici. In afara de concurenta, un efect important in acest fenomen al produselor si serviciilor ieftine il are, bineinteles, si lacomia patronilor sau a managerilor dornici sa aiba rezultate financiare cat mai bune. Managerii, in sistemul modern, sunt numiti pe perioade limitate, deci fiecare manager doreste ca totul sa mearga bine cat este el manager. Asa ca este interesant, cand face o investitie, in primul rand de pret. Achizitiile publice sunt si ele determinate, cel putin la nivel teoretic, de pretul cel mai mic. De multe ori, un pret mai mic inseamna calitate scazuta, sau cel putin durata de viata mica.

Din pacate, chiar si in investitiile importante, pretul minim este cel care conteaza cel mai mult. In orasul Roman, de exemplu, tocmai s-a dat in folosinta o microhidrocentrala care este destinata sa produca energie electrica pentru iluminatul public si pentru cateva institutii publice (scoli, de exemplu). Acum microhidrocentrala se afla in teste, nivelul apei raului Moldova a crescut inainte de micul baraj.

Micul baraj este, intr-adevar, mic. Acum, in perioada testelor, apa se ridica pana la aproximativ jumatate de metru, dupa cum se vede in poza, sub limita superioara a barajului, ceea ce inseamna ca inaltimea lui este calculata la limita, fara sa tina cont de posibile schimbari ale debitului apei. Anul acesta debitul apei a fost mai mare decat de obicei, iar acest debit a stricat parti ale barajului, necesitand reparatii si consolidari. Totusi, in inundatiile care au avut loc cu cativa ani inainte, debitul apei a fost mult mai mare, cel putin cu un metru deasupra barajului. Apa s-a ridicat pana aproape de limita superioara a digului de protectie.

P1040163

Autoritatile locale vor taia, in curand, panglica si se vor lauda cat vor putea de mult cu aceasts investitie. Intr-adevar, autoritatile au avut un rol important. Dar autoritatile astea, compuse din politicieni, gandesc la fel ca politicienii, la fel ca managerii cu termen limitat. Sistemul politic, la fel ca sistemul de management, au ajuns, in ziua de azi, sa fie tot un fel de sisteme de unica folosinta, precum majoritatea bunurilor de larg consum. Sistemul pretului minim nu poate fi aplicat chiar la toate investitiile. Ce se va intampla daca, intr-un viitor oarecare, va ploua la fel de mult ca atunci cand au fost inundatii? Nu se va duce pe apa sambetei intreaga investitie?

Oare am ajuns sa fim o societate de unica folosinta? In ritmul asta si in directia asta, si noi vom ajunge niste oameni de unica folosinta, asa cum am inceput sa avem prieteni de unica folosinta sau parteneri de unica folosinta. Totul in viata noastra devine de unica folosinta.

Numai mie

Ghinion. Fusese programat la o instruire de prim ajutor, la ora 12:00, dar el trebuia sa mearga la servici de la 3, asa ca… va fi nevoit sa plece mai devreme cu 3 ore de acasa, adica sa piarda 3 ore in ziua aceea. Si era tocmai ziua de nastere a sotiei lui si chiar si a fratelui sau. O zi ghinionista pentru el, caci trebuia sa fie absent de la bucuria comuna a familiei. Dimineata il sunara telefoane de la servici, care-l tinura de vorba, astfel ca nu mai apuca sa manance. Nu-i nimic, nu e prima data cand mananca abia seara. Pe drumul spre servici, parca toti nesimtitii i se bagara in fata, incurcandu-l si intarziindu-l. Mai mult de atat, mai prinse si o bariera, ceea ce-l intarzie suficient de mult incat sa riste sa intarzie la instruirea de la care nu putea lipsi. A ajuns, totusi, la servici, la limita, insa…. degeaba. Din cauza ca era si ziua de nastere a Pasei, instruirea se amanase cu o ora, deci…. se grabise degeaba.

Parca era nemultumit, parca ceva nu-i convenea. Parca nu-i mergea bine. De ce i se intamplau lui toate astea, si nu oricum, ci una dupa alta? Cu ce gresise si Cui gresise, de se inlantuiau ghinioanele unul dupa altul?

Norocul lui Gigel era ca avea hipotensiune si nu a pus nimic la inima, a ramas la fel de calm de parca toate astea i s-ar fi intamplat altcuiva, nu chiar persoanei lui. Totusi, intrebarea „de ce“ care-i staruia in minte il apropia de propriile ghinioane, facandu-l sa se simta cel putin solidar cu cel care patea toate astea, adica cu el insusi.

Hopa! Cum adica sa se simta solidar cu el insusi? Nu era el cel care patea toate astea in mod repetat, de parca Cineva isi batea joc de dansul? Si cum de nu era, totusi, suparat? Sa fie, oare, numai din cauza emotivitatii scazute datorita tensiunii arteriale mici? Mintea ii spunea lui Gigel ca toate astea i se intampla lui, dar inima lui Gigel nu era suparata pentru tot ce patea Gigel. Dimpotriva, era la fel de senina de parca viata nu i-ar fi facut nici o magarie. Si de ce, de unde diferenta asta dintre minte si inima? Dintre ratiune si emotii? Dintre ceea ce credea ca trebuie sa simta (frustrare, de exemplu) si ceea ce simtea cu adevarat?

Si atunci a inteles. A inteles ca nimeni nu-si bate joc de el. Nimeni nu-i joaca feste: nici Dumnezeu, nici soarta, nici viata. Nimeni. Nici macar el insusi nu-si juca feste, programandu-si mental ghinioanele.

Dar cine e el insusi? Dupa rationamentul sau, el insusi era propria sa minte. Propriul sau ego, care se confunda cu mintea, cu imaginea. Cine patea toate necazurile astea? Ce s-ar fi intamplat daca ar fi intarziat, ar fi avut de suferit sufletul sau spiritul sau? Apropiatii sai l-ar fi respectat mai putin? Nu, sufletul sau spiritul sau nu avea nimic de suferit, orice s-ar fi intamplat, orice intorsatura ar fi luat evenimentele, oricat de urata. Nu, de suferit suferea, daca ar fi intarziat, numai imaginea sa. Imaginea sa publica, daca l-ar fi dojenit Pasa. Iar daca a ramas flamand pana seara, nu a avut de suferit decat trupul sau, insa nu suficient de mult incat sa i se strice sanatatea (de fapt, trupul nici nu are nevoie de atata mancare cata ii ofera mintea). Si ar mai fi suferit si inima sa, daca ea, inima, s-ar fi raportat la minte, ego sau trup. Ar fi suferit inima sa, traind emotii negative, daca s-ar fi considerat daca s-ar fi autocompatimit, considerandu-se nenorocit, ghinionist, daca ar fi considerat ca Cineva are ceva cu el. Daca inima sa s-ar fi lasat controlata in continuare de minte, de imaginea sa cu care se confunda, de ego-ul sau.

Nu, lui nu i se intamplase nimic neplacut. Ceva neplacut i se intamplase ego-ului sau, nu lui. El e mai mult decat o minte, e mai mult decat un trup, e mai mult decat un ego. E mai mult decat o rotita dintr-un sistem. E mai mult decat o rotita care incearca sa se potriveasca cu celelalte rotite din sistem, e mai mult decat o rotita care e obsedata de potrivirea cu sistemul, atat de obsedata, incat se uita in oglinda permanent, privind imaginea sa de rotita, ca sa vada daca corespunde cu ceea ce-i cer sa fie celelalte rotite. Sa fie altfel decat este.

Asa ca toate ghinioanele pe care le suferise ego-ul sau nu au avut decat rolul de a-l face sa inteleaga ca… astea nu-s ghinioane, ci doar intamplari. Intamplari de care trebuie sa fie detasat, indiferent daca intamplarile sunt placute sau sunt neplacute. El nu va avea niciodata de suferit de pe urma unor intamplari si nici nu-l va facve fericit o intamplare, oricat de pozitiva ar fi aceasta intamplare. Ego-ul sau se supara, sufera, sau se bucura si crede ca e fericit. El, ca fiinta, e mai presus de intamplarile din viata ego-ului sau, asa cum e mai presus de propriul ego. Intamplarile, fie ele pozitive sau negative, sunt ca sfichiul gerului sau fierbinteala soarelui pentru pielea trupului. Fie ger, fie caldura, sunt doar niste senzatii si atat. Nu-i influenteaza dezvoltarea si sanatatea trupului, asa cum nici intamplarile din viata sa nu-i influenteaza linistea sufletului sau.