Lună: decembrie 2014

Origini

„Ajunurile marilor sărbători, în frunte cu sărbătoarea Crăciunului, unesc în tradiţia românească practici precreştine şi practici creştine.”

„În cultura românească tradiţională avem de-a face cu acel tip de sincretism, a unei împletiri între cele două practici care s-au îmbinat foarte armonios şi care nu au creat nici fracturi în sensul de mentalitate, adică să le alunge din practica comunităţilor, şi nici alterări care să ducă la desfigurarea mesajului în sensul contaminării.” (Dr. Doina Işfănoni, Cercetător etnolog la Muzeul Satului)
Sursa: Adevarul

„Deci astăzi se despică istoria omenirii în două și se începe cu numărare timpului, în amândouă sensurile lui: spre începutul timpului și spre sfârșitul lui.” (Sfântul Părinte Arsenie Boca)

„În noaptea din Ajunul Crăciunului cerurile se deschid și glasurile îngereşti sunt auzite de oamenii cu sufletul curat.” ‘Orișicine vede cerurile deschise, dacă cere trei lucruri, i se îndeplinesc’. (Tudor Pamfile, ‘Sărbătorile la români’)

„În satele bucoviniene, ursul era considerat un alter ego al omului. Se credea că, odată cu nașterea copilului, apărea pe cer o stea, iar în pădure un urs, îngeri păzitori care îl însoțeau în viață, la bine și la rău.” (Prof. Dr. Ion Ghinoiu, etnolog)

„Jocul ursului are origini străvechi și simboluri profunde. Să ne bucurăm că îl vedem pretutindeni sau să ne întristăm că a trecut, de la ritual, la spectacol? Oricum l-am privi, el păstrează ceea ce căutăm cu toții la începuturi: purificare, libertate, renaștere.”

„Animal sacru în cultul traco-getic sau geto-dacic, ursul are un rol cosmogonic. Pe spinarea lui au fost sprijiniți stâlpii pământului și tot el ajunge până la cer, în constelațiile Ursa-Mare și Ursa-Mică, ce devin Carul Mare, respectiv Carul Mic. El reglează anotimpurile, potrivit propriului ritm de hibernare, dar și poziției Ursei-Mari pe bolta cerească. Relațiile dintre urs și cele două constelații evocă, în mitologia românească, tema transformării după moarte.”

„Fără caracterul calendaristic (neostenita confruntare cu Timpul) şi fără un spirit şamanic, încredinţat obştii, pentru a se apăra sau a birui singură, datina, tradiţiile şi obiceiurile nu ar fi supravieţuit, dovada constituind-o cotemporaneitatea satelor româneşti, în care tradiţia, deja desacralizată, a dispărut, supravieţuind, ici şi acolo, doar obiceiul şi, mai ales, folclorul de cămin cultural, deci un spectacol muzical-coregrafic scenic agreabil sau de-a dreptul plictisitor. În lumea satelor, cuvântul şi, în general, textul liric, nu a existat niciodată în afara ritualului, iar relicvele cele apropiate de autentic au fost şi rămân colindele, blestemele, vrăjile şi descântecele, deci texte difuze şi aparent fără logică, simbolistica lor fiind „anterioară gândirii umane.” (Ion Drăgușanul)

Toate citatele sunt de pe La Blouse Romanie, Faceboock.

România și arma ei secretă

Avatarul lui cersipamantromanescCER SI PAMANT ROMANESC

O luptă se poate pierde sau câștiga înainte de tragerea primului glonț. Atâta vreme cât armata are determinare, motivație și unitate, meciul se joacă, indiferent de ascendentul tehnologic al inamicului.

Istoria a demonstrat – americanilor în Vietnam sau sovieticilor în Afghanistan, ca să dau doar două exemple – că tehnica de luptă poate fi anihilată prin robustețe psihică, organizare și cunoaștere a terenului.

Dacă soldatul nici nu pune mâna pe armă, gândindu-se că e o pușcă proastă, că n-o să nimerească nimic cu ea, că superiorul lui e un tâmpit și că oricum nu are pentru ce să lupte, bătălia s-a pierdut înainte de a începe.

Se vorbește foarte mult despre perioada miraculoasă de prosperitate, progres științific și bună înțelegere pe care ar trăi-o omenirea în acest început de mileniu. Datele din teren indică însă o creștere fără precedent a tensiunilor intra- și inter-statale, cauzate de disensiuni etnice, religioase sau…

Vezi articolul original 1.567 de cuvinte mai mult

1966

Deja au trecut doua zile de la data de 27 decembrie, dar inca mai suntem in 2014. Cu 48 ani in urma, o parte a lumii era saturata de stilul clasic de viata, multi oameni dorind sa traiasca altfel. Liberi, fara oprelisti si, mai ales, fara oprelisti autoimpuse. Erau anii ’60, anii miscarii hippie. Spuneau „nu” limitelor vietii impuse de societate si de catre principiile sociale. Atunci m-am nascut cu „nu!”.

A spune „nu”  este o alta limita. Inseamna ca, de fapt, cand spunem „nu”, nu facem decat sa schimbam niste limite cu alte limite. Fiecare om crede ca este fericit datorita propriilor sale limite. Mai mult de atat, toti militam pentru propriile noastre limite, incercand sa aratam ca limitele noastre sunt mai bune si sa-i convingem pe ceilalti sa adopte limitele noastre.

„De ce nu?” s-a nascut acum 48 ani si doua zile, intr-un an in care The Troggs spuneau ca sub orice limita impusa de societate si de educatie sau de orice altceva, se gaseste ceva neprelucrat, ceva salbatic, ceva adevarat.

Ceva de care ne temem cu totii, ceva ce ascundem sub tot felul de limite. Limitele mele, limitele tale, limitele lui – toate sunt doar niste limite. Limitele mele nu sunt mai bune decat ale tale, iar limitele tale nu sunt cu nimic superioare limitelor lui si ale ei. Merita nu sa ne contrazicem pe tema „care limite sunt mai bune”, ci sa incercam sa lasam toate limitele la o parte, sa gasim ceea ce este salbatic in noi.

Deci… „De ce nu?”

Bratari vechi

Bratarile dacice arata cam asa:

bratara dacica

Bratara Cucuteni arata cam asa:

bratara cucuteni

Bratarile nu par a fi tocmai bune de intrebuintat in scopuri personale, ceea ce le face ciudate, unice. Si ciudatenia lor este comuna la amandoua tipurile de bratari, chiar daca intre ele exista sute sau chiar mii de ani diferenta. Doar ca ambele s-au gasit pe teritoriul tarii noasrte.

21-22

Peste tot, zilele acestea, stirile s-au referit la instalarea noului presedinte, la plecarea celui vechi. Deasemeni s-au dezbatut probleme ale revolutiei romane. Dar nimeni nu a acordat atentie faptului ca zilele acestea au fost cele mai scurte din an, noptiule cele mai lungi, iar de azi, ziua incepe sa creasca. Da, e solstitiul de iarna! O data la care se schimba energiile cu care Soarele invaluie planeta.

Lumea lor

Fata cu fundul tare avea de semnat la sef foarte urgent o comanda, de aceea s-a dus in fata salii de sedinta, pentru ca, atunci cand sedinta se termina, sa-i poata da cat mai rapid hartiile la semnat, sa le poata trimite in flux (birocratia capitalista este cu mult mai sofisticata decat birocratia comunista). Alaturi de ea mai erau inca 4 oameni, tot cu probleme urgente, care nu sufereau amanare. Din incapere primul a iesit Pasa indianul, care s-a uitat la cei cinci oameni, apoi i-a intrebat: „Ce cautati aici, atatia oameni? Nu aveti treaba, nu aveti ce face? Sunteti cinci oameni care stau aici!” Oamenii i-au explicat urgenta, iar indianul, aparent intelegator, le-a zis sa intre inauntru, sa semneze mai repede si sa se duca in treaba lor, sa nu stea degeaba. Oamenii au intrat, dar acolo executivul mai vorbea cu participantii la operativa si le-a facut semn sa iasa afara, caci nu vazuse ca seful lui ii trimisese pe oameni inauntru. Au iesit, dar generalul indian le-a zis din nou sa intre inauntru. Ei s-au conformat, dar executivul iar i-a dat afara. Pasa iar i-a trimis inauntru, executivul i-a dat afara. Au mai intrat o data inauntru, au mai fost dati afara o data, dupa care executivul s-a ridicat enervat si a inchis usa dupa ei. Indianul a inteles atunci de ce ieseau afara oamenii, a zambit, a dat a lehamite din mana si a plecat. „Atunci am simtit, am inteles ca pentru ei, cei din conducere, noi, oamenii obisnuiti, nu insemnam nimic. Nu avem nici o valoare in ochii lor, suntem numai ceva ce trebuie pus la treaba, trebuie exploatat, trebuie scos tot ce se poate scoate din noi. Noi nu suntem oameni pentru ei, suntem doar niste mijloace prin care ei pot sa-si atinga scopurile”, a zis Fata cu fundul tare (care mai are mai putin de doi ani pana la pensie).

Cand am auzit asta, mi-am amintit de convorbirile neconventionale pe care le-am avut cu mai bine de 18 ani in urma. Atunci mi s-a spus ca dracului nu-i pasa de oameni, ci doar se foloseste de ei, pe cand lui Dumnezeu ii pasa de fiecare om in parte. Exact ca in viata de toate zilele, cand conducatorii se folosesc de oameni, ii trimit la razboaie, la munca etc., dar nu le pasa deloc de oameni, doar isi urmaresc scopurile personale. Apoi mi-am amintit de ceea ce spunea Isus in Noul Testament, anume ca cel mai mare in grad trebuie sa fie, de fapt, slujitorul supusilor sai. Si mi-am mai amintit de o slujba bisericeasca care m-a impresionat, la manastirea Giurgeni. Atunci popa spunea, predicand,  ca trebuie sa fim atenti la inima noastra, sa stim sa facem deosebirea dintre ceea ce ne transmite Dumnezeu si pornirile lumesti ale inimii. Continua cu „toata conducerea lumii este a diavolului, acesta influenteaza si are sub control pe toti conducatorii lumii”. Lumea exterioara este a diavolului, iar lumea interioara, simbolizata prin inima noastra, este a lui Dumnezeu.

Faptul ca conducatorii lumii sunt influentati de partea intunecata ar trebui sa ne determine sa ne detasam de ei si de lumea pe care o reprezinta, de lumea lor. Sa dam „Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Sa ascultam de conducatorii nostri, dsar sa ne traim vietile asa cum ne cere inima noastra. A noastra, nu a lor, caci noi, oamenii de rand, suntem tentati sa traim precum conducatorii. Sa-i imitam, sa-i adulam, sa incercam sa facem parte din lumea lor. Sa renuntam la comoara din inima noastra si s-o inlocuim cu uscaciunea inimii lor. Toate televiziunile din lume ne indeamna la asta, dandu-ne permanent stiri despre orice gest facut de vreunul dintre conducatori. Noi, deja ne-am obisnuit sa-i privim ca pe mentorii nostri spirituali, cu toate ca locul spre care ne indruma, prin exemplul lor, este altul decat locul nostru din lume. Deja ii folosim ca modele de inspiratie pentru vietile noastre, apoi ne plangem ca suntem nefericiti.

Carnaval de Craciun

La noi in oras s-a organizat un Carnaval de Craciun, in care niste elevi s-au plimbat in spatele unei calesti alegorice cu un card de elevi de varsta mica, care au prezentat apoi programe artistice.

Nu sunt un traditionalist, dar ma gandesc ca si asa habar n-avem ce semnificatii au uraturile mostenite de la stramosi, precum „Capra”, „Ursul” etc. Habar n-avem care era semnificatia originala a colindelor numite, acum, „Colinde de Craciun”, pentru ca au fost adoptate de religia crestina. Le-m pierdut o data intelesul, cand au fost crestinate, acum mai trebuie sa pierdem intelesul si al Craciunului. De fapt, habar n-avem cine suntem noi! Ne zicem „europeni”, ne zicem „est europeni”, ne zicem „tigani”, ne zicem „rasisti”, ne zicem „necivilizati”, ne zicem „pupatori de moaste”, ne zicem in toate felurile posibile, dar nici unul nu are legatura cu fiinta noastra nationala si cu specificul nostru, nici un fel in care ne autodenumim nu arata cine suntem, ci arata doar felul in care ne privesc altii. La fel cum, atunci cand ne ziceam „valahi”, ne ziceam asa cum ne numeau grecii, ne ziceam „daci” pentru ca asa ne numeau romanii, ne ziceam „geti” pentru ca asa ne vedeau grecii. Oare cand ne vom invata sa ne privim prin ochii nostri si nu prin ochii celor care nu ne pot intelege la fel de bine ca noi insine?

In curand se vor organiza, de Craciun, dansuri la bara si competitii locale de baut whiski si mancat hamburgheri, iar copiii copiilor nostri vor crede ca traditiile romanesti sunt doar niste motive de destrabalare.

O bag?

Părea sa fie una dintre zilele bune, în care totul merge bine, însă parca ceva plutea în atmosfera, parca se simțea ca ceva nu e în regula. Evenimentele s-au succedat unul după altul mai rapid decât reușeam noi sa ne schimbam starea emoțională, păcăliți fiind de liniștea aparenta a unei zile bune. Prima data au fost ceva probleme la infiltrare, iar Burtica vorbea în stilul lui, stil care i-a atras și porecla de Vaca, Milca iar mai recent Limba Albastra. Apoi nu a funcționat un wiederlager la elongator, mecanicul era neexperimentat și a făcut prea târziu comanda manuala, eboșa a așteptat câteva minute și și-a pierdut din temperatura. Se vedea ca nu e galben-portocalie, dar nu era prea închisă la culoare, asa ca merita sa încercăm. Dacă o reîntorceam în cuptor, rezulta sigur ceva pentru polizoarele interioare, asa ca, cu toții am zis ca merita sa încercăm. Pe parcurs a mai întârziat puțin și la infilare, mai puțin de un minut, dar tot n-am avut timp sa ne schimbam decizia, pana când a ajuns în pilger. Capătul ei avea o porțiune rosu închis, aproape negricioasa, semn ca acolo pierduse multa temperatura, aparatul indica 870 grade, deci era pe undeva la limita, ar fi trebuit sa mearga. Dacă trecea de capătul negricios, totul ar fi decurs fără probleme, doar începutul era riscant. Burtica, care, de obicei, vorbește ca și cum ar răcni la cineva, m-a întrebat, foarte calm: „O bag?” Era la ghici, putea sa meargă su putea sa rupă valțurile. Eu i-am zis imediat, fiind rămas cu mintea la decizia anterioara de a încerca (când era la infilare nu avea capătul negricios, dar se mai răcise intre timp): „Bag-o!” Asa ca Burtica a început s-o lamineze. La orice prindere intre valțuri se lucrează cu grija, manual, apoi, după laminarea a 40-60 cm se trece pe automat, dar de data asta, fiind mai rece, Burtica a fost deosebit de prudent, făcând mișcările și mai lent, astfel ca valțurile. sa nu „muște” o bucata mare. Eu și Radu priveam încordați, așteptând sa treacă capătul eboșei, știind ca dacă acesta a trecut cu bine, va fi laminata întreaga eboșă. După doua-trei „bătăi”, Burtica s-a întors spre mine și mi-a zis, foarte calm și zâmbind liniștit: „A căzut o bucata de valț”. Atunci am simțit cum mi s-a urcat sângele în cap, dar parca tot nu credeam ce spusese Burtica, caci nu se auzise nici un zgomot. „Serios? Chiar e adevărat?” „Da, s-a rupt. Dar oricum, dacă nu se rupea la bucata asta, se rupea la următoarea.” Am simțit imediat ce intenționa sa facă, voia sa ma scape de responsabilitatea ruperii valțului (care costa 900.000.000 lei vechi), dar voia sa facă asta fără sa-mi dau seama. Am fost impresionat de intenția lui, asa ca i-am zis: „Burtica, poate ca s-ar fi rupt la următoarea., dar decizia de a o băga în laminare îmi aparține. Dacă se va întâmpla ceva, sa știi ca asta e adevărul.” L-am sunat imediat pe Vrăjeala și l-am informat. „Cum dracu’ s-a rupt valțul? Era un valț aproape nou, era bun, am făcut cu perechea asta țeavă buna!!!” a izbucnit, înciudat, Vrăjeala. „Am băgat o eboșă rece”, i-am zis eu, simplu. „Aaaa, asta era!” s-a calmat imediat. Burtica a zis, chiar în timp ce vorbeam cu Vrăjeala: „Tăceți din gura, nu mai ziceți la nimeni asta, nu trebuie sa se știe. De ce spuneți la toată lumea? Se întâmplă ca buhaiul sa meargă singur în fata, s-a întâmplat de atâtea ori pana acum. Nu va faceți griji, nu e vina dumneavoastră! Oricum s-ar fi rupt valțul, credeți-mă pe mine, eu am văzut cum s-a rupt, pur și simplu a căzut o bucata din el și n-am apucat decât sa-i dau vreo doua îmbucături.” „Da, Burtica, poate ca s-ar fi rupt oricum, dar nu putem ști acum ce s-ar fi întâmplat dacă nu se rupea acum. Dacă Vrăjeala și Steal nu știu adevărul., te iau pe tine la întrebări, dar asa, te vor lăsa în pace. Dacă vor fi probleme, eu le voi avea. Eu nu cred ca nu voi avea probleme, dar e bine sa fim precauți, mai ales în privința ta, caci se știe. ca întotdeauna operatorul este cel care trebuie sa dea explicații.”

Totuși ma chinuia întrebarea: oare s-ar fi rupt oricum sau s-a rupt din cauza ca a fost o eboșă rece? Am coborât din cabina, iar Dorel mi-a spus: „Am laminat și mai reci de atât, ar fi trebuit sa meargă și asta.” Știam, dar nu puteam fi sigur. Am intrat în birou la Radu, care deja făcea istoricul valțului și mi-a spus: „Nu va faceți griji, valțul asta avea fisuri. Toate valțurile. au fisuri, dar nu putem ști cat de adânci sunt. Valțul asta a fost pozat în 2012 de indianul Anaconda, știe. toată lumea ca era fisurat. Si eu cred ca s-ar fi rupt oricum.”

După ce s-a scos valțul, l-am analizat vizual. Avea, într-adevăr, o porțiune de 30 mm, închisă la culoare, ca și cum în acea porțiune ar fi intrat apa și ar fi ruginit mai mult decât în restul porțiunii, adică apa de răcire a intrat într-o crăpătura deja existenta. Steal mi-a zis: „Indiferent de calitatea valțului, problema care se va pune este rebutul de laminare. 4 tone înmulțit cu 600 euro tona fac 2400 euro. Vezi ce faci cu eboșa aceea, fa tot posibilul s-o laminezi din nou, ca sa nu te pună ăștia sa plătești metalul”. Deja, riscul de a plăti 20.000 euro (valoarea valțului) scăzuse la 2400 (valoarea lingoului). Atunci am știut ca nu va fi nici măcar atât, ca nu va fi nimic.

„Cine nu risca nu câștigă”. Dar asta nu înseamnă ca întotdeauna când vei risca, vei câștiga. Când ai de luat o decizie, e greu s-o nimerești întotdeauna pe cea mai buna dintre ele, mai ales dacă trebuie sa iei decizii rapide, ca pe front. Dar am fost impresionat de oameni, de toți oamenii, caci ei știu ca asa ceva i se poate întâmpla oricui și absolut toți au făcut tot posibilul sa elimine orice risc de a cădea păcatul pe vreunul dintre noi, oricare ar fi acela. Intuiam încă de la început ca nu exista vreun pericol, în afara de imagine proasta, însă comportamentul oamenilor m-a făcut sa-mi dau jos pălăria în fata lor și sa le fiu recunoscător. Burtica, chiar dacă este iritabil și atât de rău de gura încât este poreclit Vaca (pentru ca „rage ca vaca“), știe. ca, în situații dificile, trebuie sa urmărească interesul de grup, să-și sprijine colegii, chiar dacă e în dezavantajul personal. A fost primul care a dat dovada de solidaritate pentru ca a fost primul care a văzut ce s-a întâmplat. Toți au fost solidari și toți m-au sprijinit pe mine, sprijinindu-se pe ei, astfel.

Asa cum sunt ei, buni sau rai, romanii sunt niște oameni deosebiți. Compasiune, solidaritate, înțelegere, spirit de grup, spirit de sacrificiu, voință, capacitate de mobilizare etc.

Problema e ca noi, romanii, nu știm asta. Dimpotrivă, credem despre noi înșine ca suntem scursura Europei. Nici nu ne închipuim ce mult contează părerea noastră despre noi înșine, de aceea ne facem rău în continuare, fără sa fim conștienți de asta. Noi nu ne cunoaștem calitățile decât atunci când suntem forțați de evenimente sa ni le manifestam. De asta am reușit sa trecem peste toate încercările istoriei și sa rămânem, pana-n ziua de azi, asa cum suntem. Orice încercare prin care am trecut ne-a întărit și mai mult, din fiecare încercare am învățat ceva ce a rămas în noi, moștenit de la strămoși, undeva prin conștiința noastră colectiva. Ceva ce nu se va pierde niciodată, ceva ce vom găsi de fiecare data când vom avea nevoie. Trebuie numai sa știm pana unde sa pătrundem în interiorul nostru, pana la adevărata noastră valoare, sa trecem de stratul superficial al imaginii proaste despre noi înșine.

Nu numai de sezon

Mecanicul ii spune Broscoiului: „N-am nevoie de carne. Am o lada frigorifica de 400 litri plina cu carne: curcan, găină, vițel și mai am și de tăiat porcul. Unde mai pun carnea de porc? Am sa trimit copiilor carne, ca sa fac loc în congelator, asta e singura soluție. De fapt asa am făcut întotdeauna și sunt și ei mulțumiți, și eu, pentru ca pot sa le ofer ceva de o calitate pe care n-o pot găsi la magazin. Nu, n-am nevoie de carne. Daca-s fi fost de la oraș, sa cumpăr carnea de la hala, poate ca as fi avut nevoie, dar eu am carne destulă, întotdeauna. Da, muncesc mult pentru asta, dar nu duc lipsa.”

Broscoiul, cu o figura amabila, ii spune: „Si eu am carne destulă în congelator, dar mai am puțin loc, caci i-am trimis, deja, la Iași, fetei, sa–și pregătească sărbătorile cu bărbatu-său. Dar dacă n-ai unde pune carnea, adu-o la mine, mai ales ca vine Crăciunul. Nu strica sa o am acolo, în congelator.”

Da, în preajma sărbătorilor de iarna, carnea de porc e o problema. Dorel nu vine sâmbătă la treaba, pentru ca are de tăiat porcul. Mitica are de tăiat porcul. Costică are de tăiat doi porci. Gheorghe are și el de tăiat un porc. Acum e sezonul porcilor, e timpul în care porcii scot din ei tot ce au mai bun.

Romanii mănâncă mult, de asta au prea multi porci. Adevărata problema a romanilor este ca nu toți porcii sunt sacrificați, multi dintre ei rămân în viata și, mai rău de atât, rămân tot în funcțiile lor. Acei porci nu au un sezon anume, din majoritatea nu se poate scoate chiar nimic bun. Poate de aceea își păstrează funcțiile și rămân parca pentru totdeauna la conducere.

Conștiința omului mărunt

Florin este nou venit, are un salar destul de mic. Are ceva probleme cu dantura (ca la vârsta lui) și reușise, cu greutate, sa strângă câteva zeci de milioane pentru a se duce la dentist. Ghinionul a făcut ca fiul lui sa se îmbolnăvească grav și sa fie internat câteva luni la un spital special. Boala a trecut, încet-încet, însă a consumat toți banii puși deoparte pentru repararea dinților. Si cum „la omul sărac nici boii nu trag”, a făcut un abces la unul dintre caninii de sus. A fost la doctor, a luat antibiotice, însă abcesul nu a trecut. Trei săptămâni a experimentat mai multe tipuri de antibiotice, dar fără rezultat. Întâmplarea a făcut ca unul dintre fochiști sa iasă la pensie și asta a creat multe probleme, caci Gigel trebuia sa împartă 5 fochiști pe doua cuptoare, în trei schimburi, misiune aproape imposibila. Singura șansă erau orele suplimentare, adică sa lucreze cate doi fochiști 12 ore pe zi. Dar 12 ore pe zi nu mai era permis în perioada aceea, ci maxim 11, caci asa ceruse o instituție de stat, la reclamațiile sindicatelor. „E foarte greu, pentru mine, sa lucrez 11 ore, caci n-am cu ce merge acasă. La ora sase seara nu este nici un autobuz, asa ca trebuie sa stau la poarta pana la șapte jumătate, ca și cum as lucra 12 ore, ca sa plec cu autobuzul CFU, care ma duce pana-n oraș. Iar din oraș. trebuie sa plec cu un taxi pana-n sat la mine și cheltuiesc mai mult pe taxi decât câștig în 3 ore suplimentare.” Văzând figura îngrijorată a lui Gigel, care se gândea ca nu are soluție, Florin a spus: „Șefu’, am sa vin la treaba, chiar dacă e atât de greu pentru mine. Vad ca e musai sa vin și am sa vin, chiar dacă n-am sa vad pe unde merg. Infecția asta ma tâmpește la cap, stau aici în frig, în curent, dar cat de tâmpit la cap voi fi, tot am sa vin. Mi-as fi luat concediu, caci mai am 21 de zile de concediu, însă vad ca n-ai pe unde sa scoți cămașa și nu te pot lăsa la greu. Cum o fi, cum n-o fi, nu te las la greu.”

Florin, ca orice om necăjit, se simte dependent de șefi. Are contract de munca pe perioada determinata și de șefi. depinde dacă i se va prelungi contractul. În situația lui, nu-și poate permite sa piardă un servici, oricât de greu ar fi, oricât de pupuțin ar fi plătit. Are cheltuieli cu băiatul, cu propria sănătate, caci nu mai are sănătatea din tinerețe. Este nevoit sa accepte aproape orice, numai sa nu-și piardă locul de munca. Considera ca soarta lui depinde atât de mult de șefi., încât aceștia sunt, pentru el, niște mici dumnezei, caci au soarta lui în mâini. Cu cat depinde mai mult de șefi., cu atât se simte mai mic, mai neînsemnat, mai umil. În situația asta, nu-și poate permite sa supere pe vreunul dintre ei și i se pare normal, fiind atât de mic (în imaginea despre el din mintea lui), accepte orice din partea șefilor, sa facă orice sacrificiu pentru ca aceștia sa fie mulțumiți de el. De la a fi șefii mulțumiți de el și pana la a fi mulțumiți nu mai e decât un pas care e ușor de făcut. Florin l-a făcut și aproape ca a ajuns sa considere ca e mai important ca șeful sa fie mulțumit, decât sa fie mulțumit el însuși. Practic a devenit dependent și psihic de șefi., viata și necazurile lui sunt mai puțin importante decât o privire încruntată a șefului. Cu cat se simte mai neînsemnat, cu atât șefii îl considera mai neînsemnat. Si nu numai șefii, ci toată lumea va ajunge sa-l considere neînsemnat. Părerea lui despre el însuși va influenta și părerea celorlalți despre el, asa ca vor ajunge și ceilalți sa ignore necazurile și nevoile lui Florin, asa cum au ajuns și șefii sa-l considere pe Florin un fel de sclav care executa niște dispoziții, urmărind sa îndeplinească interesele șefilor, în defavoarea propriilor interese.

O stare psihica care te afunda din ce în ce mai jos în privința conștiinței valorii de sine. Florin e om ca toți oamenii, dar el a ajuns sa se considere inferior. Senzația de inferioritate poate fi foarte ușor folosita de șefi, pentru a se obține orice de la Florin. Dacă el singur se considera inferior, de ce l-ar considera șefii ca fiind, totuși, un om? Aceasta lipsa a conștiinței valorii de sine este modul prin care Florin poate fi controlat cu ușurința. Cum sa ieși dintr-asemenea stare? Cum să-ți dai seama ca ești la fel de om ca toți oamenii, ca ai aceleași drepturi si, mai ales, ca ai dreptul să-ți urmărești realizarea propriilor interese si aceasta chiar înaintea realizării intereselor celorlalți?