Lună: iulie 2015

Cale scurta, cale lunga

Am fost foarte surprins când am auzit ca Mititelul vrea sa facă facultatea la București, pentru ca în mintea mea întotdeauna l-am văzut pe Mititel la Iași, nu la București. Pentru a nu-i influenta decizia, am tăcut din gura, n-am spus nimic și nici nu m-am gândit deloc la asta. E viata lui, deci și decizia ii aparține. Din momentul acela n-am mai simțit ca locul lui e la Iași, ci e acolo unde își dorește el. Ba, chiar ma gândeam ca voința inferioara a devenit mai puternica decât voința superioara, ca s-a schimbat lumea și puterea ne este data la nivelul stării de conștientă în care suntem centrați.

Evenimentele. S-a înscris la doua facultăți, la Informatica, în cadrul Universității și la Automatizări și Calculatoare din cadrul Politehnicii. Informatica a fost rezerva, în caz ca nu ia examenul la AC. De fapt nici n-a dorit vreodată sa facă Informatica, pentru ca e interesat mai mult de partea hardware a calculatoarelor și de aplicațiile lor decât de programare în sine. La ambele facultăți admiterea a fost pe baza de examen, ca în vremurile în care se făcea carte serioasa în România. La Informatica a avut un singur examen cu subiecte combinate de matematica și informatica, iar la AC a dat doua examene, unul la matematica și celalalt la fizica. La prima a luat nota 7.32, fiind al șaptelea pe lista celor cu taxa, iar la AC a luat 8.00, cam în aceeași situație. Deci s-ar putea spune ca a reușit și n-a reușit, în același timp. Subiectele n-au fost dificile, n-a luat nota mai mare pentru ca n-a fost suficient de atent. Apoi a urmat umblătura pe la celelalte facultăți, caci n-a bifat, la înscriere, și alte opțiuni. Ministrul de finanțe, împreună cu Mititelul s-au plimbat împreună, prin canicula din București de la o facultate la alta, sa afle ce locuri au mai rămas libere. Greu și foarte obositor. Rămăseseră locuri la diverse facultăți, cum ar fi Electrotehnica, Energetica (recomandata de fratele meu mai mare), Mecatronică (o facultate extraordinara, dar nici eu și nici Mititelul sau Ministrul de finanțe nu credem ca e meseria potrivita pentru el). Într-un târziu au aflat ca înscrierile la Electronica Iași încep a doua zi. Brusc am luat toți trei hotărârea sa schimbam total direcția de atac și cei doi s-au întors în Roman, seara târziu, pentru a merge în Iași, sa vadă care e treaba acolo. La Iași – „la un semn deschisa-i calea” – cum spune poetul. Veni, vidi vici. Totul a fost mai mult decât mulțumitor. Programa școlară conține exact ceea ce-l interesează pe Mititel. Multi dintre profesorii buni, de pe vremuri, pe care i-a avut Ministrul de finanțe mai predau încă și a apărut o serie de profesori tineri, pe care-i cunoaște de la activitățile didactice și despre care are o părere foarte buna. La urma urmei, Iașiul este cel mai vechi centru universitar din tara și aici chiar se face carte, chiar dacă nu exista atât de multe oportunități după terminarea facultății ca-n București. Admiterea se face pe baza de media de la bac cumulat cu nota obținută la obiectul „informatică” de la bac, la care Mititelul are chiar zece. Cu 9.80 a intrat al 32-lea pe lista, cu șanse de bursa.

Comentarii. La Bădia (cel mare) a fost simplu de ales, caci ceea ce a vrut el a coincis cu ceea ce am crezut noi, părinții, ca e mai bine pentru el. Încă de când era mic, am simțit ca pentru Bădia e potrivita viata într-un oraș mare, de asta ne gândisem sa-l îndrumăm spre București pentru facultate. El nu și-a manifestat cine știe ce dorință, caci n-avea de unde sa știe cum e nici în Iași și nici în București, însă a fost foarte mulțumit de viata din București. Fiind o fire sociabila și foarte activa, i-a plăcut atât de mult viata în București încât a rămas acolo, pentru ca are posibilitatea de a se angaja în tot felul de activități.

Mititelul (1.80m/80kg) e altfel. E mai retras, nu-i place aglomerația și agitația. E mai legat de locurile natale, deci apropierea de orașul natal e un avantaj. Astea-s argumente ce justifica, oarecum, faptul ca întotdeauna l-am văzut ca făcând facultatea la Iași, dar sunt numai niște argumente raționale ce explica destul de firav de ce am simțit ca Mititelul e pentru Iași, asa cum Bădia e pentru București. Dar Mititelul a avut modelul Bădiei, un model de reușită. Bădia nici n-a mai terminat facultatea, a amânat ultimul an, dar lucrează în programarea aplicațiilor pentru telefoane mobile, e apreciat și câștigă bine, chiar foarte bine. Ba chiar a predat, un semestru, la o universitate, despre programare. Are multe oferte de locuri de munca, ceea ce-i da nu numai o mare libertate de alegere, ci și o libertate fata de oricare patron, un sentiment al valorii de sine și al faptului că-și face singur soarta, nu depinde de un patron sau altul. Cine nu-și dorește asa ceva? Asa ca viata Bădiei l-a influențat pe Mititel. A doua influenta majora a avut-o de la profesorul de informatica din liceu. Un profesor de excepție, asa cum au existat dintotdeauna în Roman. Ca exemplu de rezultate – dintre cele 17 note de zece obținute la informatica în liceu, 14 sunt din clasa Mititelului. Un profesor care a știut sa atragă elevii către informatica – calitatea cea mai mare pe care o poate avea un profesor! In mod normal, asa ar trebui sa fie TOȚI profesorii, pentru ca elevii sa învețe cu drag la TOATE obiectele, însă nu e posibil asa ceva.

Deci fratele mai mare și profesorul de informatica l-au influențat pe Mititel sa se îndrepte către programare și către București. Acestea au fost niște influente externe, din afara lui. După ce a văzut Iașiul nici măcar n-a mai stat pe gânduri. Și-a retras dosarele de la toate facultățile din București la care și le depusese, cu toate ca fusese admis la toate. A înțeles ca Electronica Iași este ceea ce-i trebuie lui, caci acolo face și programare și rețelistica. Acolo toate drumurile ii sunt deschise, exista firme ce-i selectează pe cei mai buni încă din anul întâi, exista multe posibilități de a studia ceea ce-l interesează cel mai mult. A înțeles ca asta e drumul lui în viata, chiar dacă ar fi făcut fata și la drumul ales de către fratele sau. De fapt, Mititelul știa dinainte, asa cum știam și eu, dar el nu-și dădea seama ca știa. Pentru a afla ceea ce știa deja, a trebuit sa meargă ocolind prin București, cu tot efortul depus, cu toată oboseala și cheltuiala inutilă. Inutila? Nu, nu inutilă, pentru ca unii își dau seama mult mai târziu ca drumul lor în viata este altul decât cel pe care și l-au ales în urma influentelor exterioare. In București – locul nepotrivit pentru el – totul am mers greu, a întâmpinat piedici, pentru ca nu era calea lui, era calea fratelui sau. Pe când, atunci când a apucat-o pe calea lui, totul a mers de la sine. Dacă se ducea din prima la Iași, unde știa ca e locul lui, n-ar mai fi pierdut timp, efort și bani numai ca sa afle ca Bucureștiul nu e pentru el. Dar a trebuit sa ajungă în Iași ocolind prin București. Deci voința inferioara a ego-ului se supune în continuare voinței eu-lui superior.

Asa facem noi, oamenii. Mergem în viata pe cai cunoscute de la alții, dar nu întotdeauna căile acelea ni se potrivesc. Se potrivesc lor, dar nu noua. Pentru ei căile sunt bătătorite, pentru noi nu. Dar fiecare om are calea sa bătătorită.

Patronii

Era aglomerat. Nici nu apuca sa plece un client, ca și venea altul. Ba, dimpotrivă, erau clienți care stăteau la coada, așteptându-și rândul. Doru SRL era amabil cu toți, o amabilitate naturala, nu din aceea pe care o are patronul fata de clienții sai. Vorbea cu toți adresându-li-se cu numele mic (se pare ca-i cunoștea pe toți), iar ei tot asa i se adresau lui, era amabilitatea aceea pe care o au oamenii de la tara, o amabilitate de aceea pe care o au oamenii care se cunosc bine intre ei, oameni din același sat. Și angajații se comportau la fel. Toți erau tineri si-i spuneau patronului pe nume. Atmosfera, în afara de concentrarea pe care o avea fiecare pentru treaba sa, era una plăcută. Pe o măsuță, lângă care se mai așezau pe un scaun, din când în când, salariații, era o sticla de bere de 2 litri. Care avea chef își turna cate un pahar. Oamenii făceau glume intre ei, se vede ca se simțeau bine, se simțeau în largul lor, iar de muncit munceau cu conștiinciozitate, nu munceau pentru ca erau supravegheați. Patronul, care era de fata, nici nu-i baga în seama și nici ei pe patron. Când a zis „sa vina doi, sa ma ajute sa împingem mașina asta”, unul a oprit lucrul, a mai strigat pe încă unul și s-au dus. Celalalt a întrebat, răzând: „Unde? Cine? De ce? Pentru ce? Cu ce scop? Cu ce drept? Da’ de ce eu??” Dar au împins amândoi mașina clientului, cot la cot cu patronul, mai schimbând cate o gluma intre ei.

„Uite care sunt problemele tale”, îmi zise Doru. „Ai de schimbat bucșele fata și spate plus pivotul fata dreapta. Durează, asa ca adu mașina luni după amiaza și o iei marți dimineață. Nu pot sa te rezolv mai devreme de atât, am pe alții înaintea ta. Dar hai sa vedem cat te costa” și am mers amândoi la calculator. „Uite, poți sa cumperi piesele de la firma X sau de la Y, dar eu iți recomand sa le cumperi de la X, au cel mai bun raport preț/calitate. Și nu vei mai avea probleme curând, piesele sunt de buna calitate. Bucșa fata costa 27 lei, eu ți-o las la 25, pivotul e 30, eu ți-l las la 26” și a continuat cu toate preturile, tot asa, scăzând o anumita suma din ceea ce scria pe site-ul furnizorului. L-am întrebat cum de intervine în prețul lor, iar răspunsul a fost ca el beneficiază de un discount de la firmele care produc sau comercializează piese auto de schimb. „Bine, dar manopera?” l-am întrebat, de teama sa nu-mi calculeze și manopera, gândindu-mă ca va face asta la un preț mai mic. Mi-a socotit și manopera, la care a făcut aceleași mici reduceri, ca și cum as fi fost un client vechi. Cred ca asta a fost pentru ca am fost colegi de scoala generala. De fapt Geppetto (asa e poreclit, presupun ca pentru priceperea sa) mi-a spus ca n-ar fi atat de bun meseriaș, dacă fratele meu mai mare nu l-ar fi îndrumat, încă din adolescenta, dându-i cărțile necesare ca sa studieze electronica. Meritul este, bineînțeles, și al lui, caci dorea sa învețe, sa știe. Atunci nu se gândea ca din asta va manca o pâine, deci nu a învățat pentru bani, pentru viitor, ci pentru el însuși. Ulterior, după căderea comunismului și-a folosit priceperea pentru a câștiga și bani.

Când a trebuit sa-mi iau mașina, l-am mai întrebat încă o data câți bani trebuie sa scot de la banca. A făcut din nou socoteala, a ajuns la un total de 430 lei, dar a zis ca-mi lasă la 400, ca sa fie suma rotunda. „Eu ma gândeam să-ți ofer 450, sa le lași și băieților de un bacșiș, caci sunt convins ca au făcut treaba buna.” „Nu, lasă, ei au partea lor, nu e nevoie. Atât îmi dai, 400 lei.” „Dorule, am o întrebare: tu iți plătești bine oamenii?” „De ce ma întrebi? Da, ii plătesc bine. Vrei sa știi cu cat ii plătesc?” „Nu, dacă tu îmi zici ca-i plătești bine, îmi ajunge atât. Ma bucur ca-i plătești bine și sa știi ca apreciez mult asta.”

Doru SRL este un exemplu de firma mica care se descurca bine. Se descurca bine pentru ca oferă reparații de calitate, la preturi mici. Oferă preturi mici pentru ca muncește mult, atât el cat și angajații sai și pentru ca are discount de la firmele de producție și comercializare a pieselor de schimb. Are discount de la acele firme pentru ca folosește multe piese de schimb, adică cumpără regulat cantități suficient de mari, este un client bun, pe care firmele vor sa-l păstreze. Si, bineînțeles, muncește mult, câștigurile sale fiind bazate pe numărul mașinilor reparate, nu pe prețul obținut din reparații. De la fiecare cate un pic. Si își plătește angajații suficient de bine, astfel încât aceștia sa fie conștiincioși și sa facă treaba de calitate. Clientul e mulțumit, angajatul e mulțumit, furnizorul de piese de schimb e mulțumit. Asa merge economia bine.

Sunt patroni care nu-și plătesc bine angajații sau se comporta cu ei de parca ar fi servitori. La acele firme se mai schimba piesele bune, lucrarea nu e întotdeauna de cea mai buna calitate. Patronii aceștia au clienți putini, dar care plătesc mult. Supraviețuiesc economic, la fel ca Doru SRL, dar e bine de evitat asemenea firme, caci nu știi cat de bine lucrează, chiar dacă au toate condițiile.

Mai exista și firme străine care au investit în România, dar investițiile s-au bazat, de cele mai multe ori, pe nivelul scăzut al salariilor.

Da, în România s-a vehiculat cu perseverenta, pentru o perioada îndelungată, după 1989, ca nivelul scăzut de salarizare este un avantaj în atragerea investițiilor străine, aceasta fiind o șansă pentru salvarea de la faliment a întreprinderilor de stat.

Într-adevăr, orice patron își dorește sa plătească cat mai puțin salariaților, iar aceștia sa muncească cat mai mult. Salariile mici înseamnă profituri mari, deci ii convine patronului sa învestească undeva unde va avea profituri mari. S-a discutat atât de mult despre asta, încât a ajuns aproape o regula în România, ca investițiile străine sa ofere angajaților salariul minim pe economie. Firmele străine care au construit de la zero o afacere bazata pe producție sunt puține, majoritatea firmelor care au investit în România au cumpărat pe doi bani, folosindu-se de corupția politicienilor (în rare cazuri pe trei bani) fabrici gata construite înainte de 1989.

Însa, datorita faptului ca avantajul salariilor mici a fost împământenit în România, în aceeași direcție au mers și noii patroni, bineînțeles ca aceasta fiind în avantajul lor. Motivația salariilor mici a fost aproape întotdeauna „productivitatea scăzuta a muncii din România”. E de înțeles sa auzi ca într-o fabrica fosta de stat productivitatea muncii este scăzuta, caci auzi mereu de utilaje vechi, uzate moral. Dar când auzi despre o fabrica construita de la zero care angajează personal oferind salariul minim pe economie, chestia asta cu productivitatea scăzuta a muncii, cumpărată odată cu fabrica, nu mai sta în picioare, deci nu mai sta în picioare nici necesitatea de a oferi salarii mici angajaților. Noi, care avem în creierul nostru mititel, formate de către propaganda, puternice legături intre celulele nervoase ce fac legătura intre ideea „productivitate scăzuta” și „salariul minim pe economie”, nu mai zicem nimic, caci ni se pare normal ca în România sa se ofere salariul minim pe economie. Iar când se mai construiește cate o fabricuta, a cărei producție și productivitate (deci și profit) este bazata exclusiv pe munca fizica a salariaților (cum ar fi în confecții, de exemplu) și auzim ca nu s-au găsit doritori de munca, gata sa pupe mana patronului ce le-a oferit șansa vieții lor, noi, romanii, dirijați fiind de către formatorii de opinie publica, noi, cei care am fost îndoctrinați cu necesitatea salariului minim pe economie și cu ideea tâmpită precum ca romanii sunt puturoși, ne indignam ca idioții.

Înainte de a te indigna pentru alegerile făcute de alți romani, du-te tu și muncește ca aici, pentru salariul minim pe economie. Dar sa muncești cu tragere de inima, sa scoți tot ce poți din tine, altfel patronul te da afara. După ce trăiești muncind și plătit cu salariul minim pe economie (nu numai pentru o luna, ci cu perspectiva de a trai astfel toată viata), ai dreptul sa fii și indignat.

Proiecții

Într-o seara, în timp ce ma detașam de rutina zilnica și încercam sa părăsesc gândurile și stările emotive ale zilei (cu toate ca obiceiul asta a devenit el însuși o rutina, ceea ce nu cred ca-i bine), am simțit, ca de multe alte ori, o energie ce s-a transmis de undeva din eter către mine. Se crease o legătură cu lumea de dincolo, ceea ce a făcut posibila comunicarea prin energie. Ca de obicei am îndreptat acea energie către corpul meu, transformând-o în energie de relaxare și vindecare, dar atunci m-a fulgerat un gând, anume ca n-ar fi rău sa dirijez energia către mine. Care „mine”? a fost o întrebare care mi-a răsărit în minte, dar undeva, în depărtare, nu în mintea rațională. Era doar o curiozitate, o manifestare a unei intenții de gând, nu era un gând, ci un suport de gând, înainte de a deveni gând intelectual. Nu un gând din acela analitic, ci un gând din acela care știe și răspunsul. Curiozitatea este, poate, mai apropiata de o emoție decât de gând, dar emoția generează gândul. Înainte de a se transforma în gând, am zis, tot ca un fel de intenție de gând, ca nu contează, energia trebuie sa se îndrepte către mine, orice ar însemna acel „mine”. Și s-a îndreptat. Nu știu prin ce locuri a mers, dar știu ca, la foarte puțin timp după intenția de gând, am simțit ca s-a îndreptat către imaginea mea în ochii mei. Toate principiile mele despre adevăratul „eu” s-au coalizat și s-au revoltat. „Erorr! Erorr! Energia a ajuns într-un loc unde nu trebuia sa ajungă! A ajuns la imagine, nu la adevărata ființă, ci la imaginea ființei!” Bineînțeles ca nici acestea n-au fost gânduri, ci mai mult stări, atitudini, intenții de gând. M-am panicat puțin și am luat, rapid, decizia de a părăsi starea, caci principiile mele și toată cunoașterea vieții mele, acumulată pana în prezent, mi-a spus ca sunt în pericol. Sunt în pericolul de a energiza ceva ce nu exista, anume imaginea mea. Sunt în pericol, caci asta ma poate duce în continuare în greșeală, sa încep sa fiu preocupat de imaginea mea, nu de ființa mea (adică Cel Ce Sunt), ci preocupat de Cel Ce Par a Fi. Tulburat, am renunțat și m-am culcat.

Începând de a doua zi am început sa am probleme la servici. Mărunte, dar inexplicabile. Parca nimic nu-mi mergea cum trebuie, parca dintr-o data imaginea mea a început sa aibă de suferit, parca nimeni nu mai înțelegea cine sunt eu și ce valoare am. Am fost convins ca asta s-a întâmplat din cauza ca energia primita din lumea eterica a ajuns greșit la imaginea mea și nu la ființa mea. Problemele au persistat ceva vreme și tulburarea aceea a rămas, afectându-mă și în plan fizic. Parca sunt amețit și nu știu pe ce lume trăiesc. Tulburarea s-a amplificat, transformându-se într-o adevărată bulversare. Parca mi-am pierdut reperele și principiile, simt ca parca toată cunoștința căpătată de-a lungul vieții s-a dus, undeva, iar eu am rămas lipsit de înțelepciune, de simt și de intuiție.

A durat pana am înțeles. Începutul înțelegerii a fost când m-a fulgerat tot o intenție de gând ce-mi spunea ca energia s-a dus unde trebuie ea sa se ducă, nu eu am fost acela care am dirijat-o greșit și nici ea nu s-a dus de capul ei într-un loc greșit. Am înțeles, apoi, ca toate principiile despre imagine sunt adevărate, dar sunt doar niște principii. Eu nu sunt acele principii, dar am ajuns sa ma confund cu acele principii. Cum s-a întâmplat asta? Oricât de bune și de adevărate ar fi acele principii, eu nu sunt acele principii! Sunt bune, dar sunt doar principii, principii care trec prin creierul meu, principii care-mi definesc credințele mele, prin intermediul cunoașterii mele despre viata. Principiile sunt niște teorii, iar teoriile înseamnă gânduri. Gândurile care-mi trec prin creier merg mai departe, undeva în lumea gândurilor. Eu proiectez principiile mele în lumea gândurilor., doar gândindu-le. Trimițând principiile în lumea gândurilor., adică undeva în eter, unde „trăiesc.” toate gândurile noastre, eu creez ceva. Eu creez o imagine a acelor principii, imagine care se întoarce la mine, suprapunându-se peste ceea ce cred eu ca sunt. Adică tot peste o imagine! Eu nu pot exista fără sa am o imagine despre mine, iar imaginea asta despre mine, oricât de apropiata ar fi de realitate, tot este, oricât ar fi de puțin, dar este diferita de mine. Adică este o imagine greșită despre mine însumi. În momentul în care eu ma confund cu aceasta imagine despre mine însumi., încep sa ma comport asa cum s-ar comporta acea imagine, nu asa cum m-as comporta eu, dacă nici măcar n-as avea o imagine. Adică, chiar dacă, într-o viata întreagă, mi-am dat seama și am înțeles. cum funcționează imaginea, tot robul imaginii sunt.

Și atunci, la ce mi-a folosit sa înțeleg ce înseamnă imaginea de sine, dacă sunt tot robul imaginii?

Tocmai de aceea energia pe care am vrut s-o îndrept către ființa mea, oricare ar fi aceea, s-a îndreptat către imaginea mea. Cine sau ce mi-a trimis acea energie a făcut-o tocmai ca eu sa înțeleg asta. Energia proiectata către imagine a avut rolul de a clarifica imaginea, de a ma face sa înțeleg cat de importanta este și imaginea, cat de mult poate sa te influențeze imaginea de sine. Mai ales în timpurile de excepție pe care le trăim!

Americanii sunt educați de mici copii sa se autosugestioneze mental. Noi, romanii, nu facem asta și chiar ni se pare ca e ceva caraghios (și chiar este caraghios!) când vedem un american care-și spune chiar cu voce tare „Sunt cel mai bun! Am sa câștig, am sa înving! Pentru ca sunt cel mai tare din parcare!” Ei își proiectează în eter o imagine de sine deformata, bineînțeles, pentru ca ei cred ca cu cat imaginea de sine este o imagine mai… despre un personaj de poveste, un personaj ca-n filme, cu atât succesul este mai mare. Și pentru ca este prea deformata fata de realitate, nu pot avea cine știe ce succes. Imaginea e atât de deformata, încât nu se potrivește cu ființa reala și nici cu situația reala. Imaginea de sine invocata rămâne ca o pelicula dintr-un film (o imagine bidimensionala) lipita pe o statuie (care e tridimensionala). Îmbunătățește încrederea în sine, dar numai atât.

Problema mea e inversa fata de problema americanilor. Și nu e numai cazul meu acesta, ci e cazul majorității romanilor. Noi, romanii, avem despre noi înșine, o imagine deformata în sens invers fata de deformarea imaginii americanilor. Dacă americanii încearcă sa se convingă ca ei sunt cei mai buni și chiar se cred cei mai buni, noi, romanii suntem deja convinși ca suntem slabi. Experienta istoriei ne-a învățat ca, dacă nu suntem la fel de bogați precum occidentalii, dacă nu avem armata la fel de mare cum au avut-o turcii, dacă am fost învinși de Imperiul Roman, dacă…… un milion de astfel de „dacă”, toți bazați pe experiențe negative din istorie – înseamnă ca avem o valoare mai mica decât toți cei cu care ne-am confruntat de-a lungul istoriei, pentru ca am pierdut de atâtea ori. La toată experienta noastră se adaugă bunul simt existent in mentalul colectiv roman, gen „maica, sa nu te bagi ca păduchele în frunte!”. Iar imaginea noastră despre noi înșine, proiectata în lumea gândurilor., se întoarce la noi. Imaginea, pentru ca e gând, creează materie, creează împrejurări, influențează destine. Noi am creat imaginea asta, cu gândurile noastre, cu lipsa noastră de încredere în noi înșine. Astfel, noi ne confundam cu o imagine despre noi care e inferioara realității. În realitate, noi, romanii, suntem mult mai valoroși decât credem noi ca suntem, însa ne limitam sa avem valoarea pe care o credem ca o avem. Imaginea noastră despre noi înșine este cea care ne limitează și ne trage în jos.

Ce folos se poate trage din ceea ce am învățat? Pai e simplu, la prima vedere. Poți sa lucrezi cu imaginea, sa te folosești de ea. În ziua de azi, gândul are putere din ce în ce mai mare. Imaginea e tot un gând, iar dacă gândul creează materie, imaginea înseamnă putere. Poți sa folosești imaginea ca pe o putere care-ți este data, atât pentru tine însuți, cat și pentru imaginea ta în ochii celorlalți. Adică poți sa folosești imaginea despre tine atât la interior, cat și la exterior. Am încercat sa folosesc imaginea de sine pentru a pierde din greutate. E incredibil, e atât de simplu și funcționează! Imaginea despre mine, ca om care nu e atât de centrat în plăcerea mâncării mi-a influențat pofta de mâncare. De ce? Pentru ca eu nu sunt cu adevărat un om robit de plăcerea mâncării, asta e doar o influenta preluata din exterior, de la alte persoane. Am proiectat în eter o imagine despre mine ca persoana corecta și cinstita, și atitudinea celorlalți. fata de mine s-a îmbunătățit. De ce? Pentru ca eu sunt cu adevărat o persoana corecta și cinstita, însa frica de a nu fi bănuit de incorectitudine a influențat și percepția celorlalți. despre mine, iar proiectând o imagine apropiata de realitate, am îndreptat imaginea deformata în sens negativ.

Noi, romanii, când vom înceta sa ne consideram hoți, leneși, prosti, țigani?

Flori si ele

Frunzele au miros de ceapa, semintele (arpacicul) si ele au miros de ceapa, bulbul miroase tot a ceapa. Dar florile de ceapa au miros de floare. Nu au parfum, ca al florilor de cultura, dar e placut.

Nici florile de patrunjel nu miros a patrunjel. Seamana cu cel de iarba cosita.

Albinele stiu asta. Pentru ele nectarul de ceapa si patrunjel e foarte bun pentru facut miere.

Desertaciunea desertaciunilor

Circula o stire conform careia nu stiu ce asteroid care ar contine nu stiu ce cantitate de platina va trece prin apropierea Pamantului. Ciudat este ca asteroidul este apreciat la valoarea de sase mii de miliarde de dolari.

Da, depozitele de carbuni ale Pamantului valoreaza x limiarde de dolari. Depozitele de petrol ale Pamantului valoreaza si ele nu stiu cate miliarde. Gazele au si ele valoarea lor, bineinteles, valoare in bani. Padurile valoreaza si ele tot bani. Frumusetile padurii ar aduce nu stiu cate castiguri. Vestigiile istorice deasemeni, sunt o sursa de bani. Nevoile oamenilor, de multa vreme sunt o sursa de bani.

Totul este estimat in bani, in ziua de azi. Daca asteroidul are valoare financiara, Soarele ce Cati bani face? Ce-ar fi ca energia Soarelui, inainte de a ajunge pe Pamant, sa treaca prin circuitele tale financiare! Sa-l exploatezi pana la epuizare, caci de aia e Soare, nu? Sa-ti aduca tie bani!

Dar semenul tau, care e langa tine, cati dolari valoreaza? Asta stii deja. Dar cat valoreaza mama ta? De ce n-o scoti pe mama ta la produs, ca sa castigi si de acolo ceva bani, bai homo, care erai, odata, si sapiens!

Moschee

Cică cei aproximativ 70.000 de musulmani care trăiesc în România au musai nevoie de o moschee mare, mare de tot, tocmai în București. Unii zic ca au nevoie de cea mai mare moschee din Europa, alții zic ca nu ar fi chiar cea mai mare. Chiar dacă nu e cea mai mare, tot mare înseamnă ca e mare. Mai ținem cont ca dintre cei 0.35% musulmani care trăiesc în România, multi sunt oameni de afaceri ce trăiesc în București, restul fiind prin zone ce au aparținut, în trecut, de Imperiul Otoman (Dobrogea). În zonele în care sunt musulmani născuți în România, adică cetățeni romani, exista moschei cu mărime potrivita pentru numărul de credincioși musulmani, deci moscheea din București ar fi făcută mai mult pentru oamenii de afaceri musulmani. Oameni care nu sunt cetățeni romani, dar trăiesc în România atâta vreme cat afacerile lor din tara noastră merg bine. Dacă afacerile lor n-ar mai merge, ei n-ar avea motive sa rămână în România, caci n-ar avea din ce trai. Dacă afaceriștii musulmani au nevoie de o moschee mare în București, asta înseamnă ca ei au asigurare de la Allah ca afacerile lor vor merge veșnic bine? Au un contract scris și semnat de Mahomed? Cine știe, poate ca existenta unei moschei în București le întărește credința în succesul afacerilor.

În afara de musulmanii nativi și afaceriștii aflați în tranzit pe teritoriul României, mai sunt musulmani și în alte locuri din tara, dar aceștia sunt împrăștiați, nu sunt grupați, cum ar fi cei 8 musulmani emigrați, de undeva din zona Transilvaniei, într-un sat din jurul orașului Roman.

Dacă privim cu atenție reportajul făcut de o televiziune locala, nu se poate sa nu ne dam seama ca ceva nu e în regula. Dacă ei sunt, într-adevăr, musulmani convinși, ar fi doar o minoritate religioasa, care raportata în procente la restul populației satului este nesemnificativa, de aceea ar trebui să-și vadă de treaba și religia lor în liniște și pace și sa încerce sa nu iasă prea mult în evidenta fata de restul satului. Când e vorba de religii, oricât de înțelegători și toleranți sunt oamenii, tot se uita ciudat. Și cum sa nu te uiți ciudat, dacă trăiești într-un sat care are anumite tradiții și obiceiuri, când vezi un bărbos și o femeie cu fata acoperita? Și cum sa nu te uiți ciudat la oamenii ăștia, când vezi ca acei oameni, veniți în satul tău, își construiesc o moschee numai pentru familia lor, iar în acea moschee vine un preot de-al lor care se suie și-și striga rugăciunile în limba lui, limba din care nu înțelegi nimic?

Tocmai asta e problema. În mod normal, o minoritate religioasa sta cuminte în banca ei, încercând sa nu iasă în evidenta. Dar când ceea ce face pare a fi ostentativ, asta seamănă a agresiune psihica. Musulmanii din satul acela susțin ca ei sunt multi, nu numai 8, ceea ce întărește impresia de agresivitate psihica. Poate ca or fi mai multi, dar poate ca nu sunt deloc mai multi. Romanii sunt, în general, tradiționaliști și nu-și schimba cu mare ușurință religia și obiceiurile, deci n-au cum sa fie atât de multi cat pretind ei ca sunt. Numai cei mai slabi la minte ar face asta. Sau… cei care ar avea ceva avantaje materiale din asta. Dar de ce ar susține ca sunt mai multi decât sunt în realitate? Exista doar doua motive posibile. Unul ar fi ca, dacă lumea crede ca sunt multi musulmani în tara, și din ce în ce mai multi care trec la islam, asta le-ar da o imagine de forță, putere și omul privește întotdeauna cu respect puterea. Al doilea motiv al exagerării numărului musulmanilor ar fi pentru a da bine la procente, sa poată avea justificare pentru ceva acțiuni de misionarism islamic, cum ar fi construirea moscheii din București sau chiar organizarea unor acțiuni și activități musulmane pe teritoriul României.

Nu putem sa nu privim ciudățeniile astea, pe care le vedem la noi în tara, fără sa ținem cont de contextul internațional. Pe plan internațional, lumea islamica se afla în plin atac al unei cruciade moderne. Occidentul este într-un război nerecunoscut, fiind ținta atacurilor de toate felurile și pe toate căile ale musulmanilor. Religia islamica este folosita de liderii lumii arabe pentru a coaliza și mobiliza populația împotriva lumii occidentale și au foarte mult succes, caci altfel nu s-ar găsi oameni care sa comita atentate sinucigașe asupra populației. La ce-i trebuie arabului din oricare țara araba sa omoare creștini? Nu poate să-și crească oile și caprele fără sa omoare creștini, sau nu poate sa vândă în continuare petrol? Arabului de rând nu-i trebuie, dar liderului arab ii trebuie sa omoare creștini, caci asta-i folosește în cruciada lui. O cruciada care nu-i folosește în scopuri religioase, ci în scopuri politice, ca sa acapareze și mai multă putere.

Mai zic unii ca ar trebui ca la schimb, sa se construiască și o catedrala ortodoxa imensa la Istanbul, asta ca sa fie ceva ca un fel de reciprocitate corecta intre doua state. Adică un fel de schimb, asemănător cu un schimb comercial de tip vechi, de dinaintea inventării banilor. Adică eu, stat roman, cu o populație majoritar creștină, dau teren pentru o moschee, dacă dai și tu, stat turc (sau oricare stat ai fi) majoritar musulman, teren pentru o catedrala. Asta ce înseamnă, un transfer de populație creștină din România în Turcia și un transfer de populație musulmana din întreaga lume musulmana în România? Nu prea pare verosimil. Ce-mi trebuie mie, cetățean roman, o catedrala ortodoxa la Istanbul? Ce, am sa ma duc la slujba în Istanbul, când am atâtea biserici acasă la mine, în România?

Atât romanii, cat și musulmanii doresc sa emigreze spre vest, deocamdată. Adică din tarile sărace în tarile bogate cu nivel crescut de trai. Deci transferul de populație ar fi doar dinspre și prin Turcia către România și UE. Transfer de populație de la est la vest are oricum loc. Europenii fac eforturi sa-l stopeze, iar liderii arabi se folosesc de aceasta migrație în scop politic. Acum liderii musulmani au deja sprijinul unui procent din populația Europei, populație care a emigrat cu ani în urma și emigrează în continuare. Construirea moscheii în București n-ar însemna decât crearea unui cal troian la poarta de intrare în Europa.

Într-una dintre cele mai importante rugăciuni ale musulmanilor, rugăciunea de vineri, preoții lor cer lui Allah sa le dea pe mana creștinii, ca sa le poată tăia capetele, sa le ia femeile și copiii și sa se mute ei în locuințele creștinilor. Iar asta se striga în gura mare în fiecare zi de vineri.

Dacă mie nu-mi trebuie catedrala ortodoxa în Istanbul, pentru ca nu-mi folosește la nimic, de ce sa fiu de acord cu construirea unei moschei la București, mai ales știind ca aceasta moschee nu folosește cu adevărat credincioșilor, ci folosește doar liderilor lor, în războiul lor cu occidentul?

Comparatii

Un loc geometric de la marginea lumii

Prima data când am cunoscut un grec suficient de bine încât sa-mi permit sa-i pun o întrebare, a fost în 2010 în Spania. Pe grec îl chema Kristos (nu mai țin minte dacă asa se scrie), era profesor (ca toți cei din grup) și era singurul dintre cei ce făceau parte de multa vreme din UE, care se înțelegea bine cu grupul esticilor (romani, estonian și nu mai știu care). L-am întrebat dacă știe cum e și care e acela vinul cu care Ulise l-a îmbătat pe ciclop, pentru a reuși sa scape cu viata (un episod din Legendele Olimpului). Eu, gândindu-mă ca Iliada și Odiseea au fost scrise de greci, pentru greci, sigur vinul acela deosebit de tare, pe care grecii îl beau îndoit cu apa, trebuie sa fie de undeva din Grecia. S-a gândit mult și mi-a răspuns, într-un târziu, ca poate este vorba despre un vin (a spus numele și locul unde se face) care e vâscos, ca un fel de marmelada. Nu m-a mulțumit răspunsul, am rămas la fel de nedumerit, dar era singurul răspuns pe care-l aveam. Peste vreo 4 ani, când am colaborat cu grecii chiar la noi în tara, i-am întrebat și pe ei care e acel vin. Chiar și pe grecii din Cipru i-am întrebat, dar niciunul nu a știut sa-mi răspundă. Am fost dezamăgit, ma gândeam ca nu e frumos ca grecii sa nu știe despre ce vin este vorba, dar… timpul a trecut. Adevărul este ca un vin atât de puternic încât sa nu poată fi băut decât îndoit cu apa… ar merita cunoscut și de către noi, cei din timpurile moderne.

Răspunsul l-am primit citind acest articol pe Historia. Evident, am fost surprins, cu toate ca nu as fi avut motiv. Da, celebrul vin provenea din Tracia! Tocmai de pe la noi! N-ar fi trebuit sa fiu surprins, pentru ca dacii și tracii erau cunoscuți în antichitate ca fiind mari cultivatori și consumatori de vin. Tracia era un teritoriu imens, dar, de oriunde era vinul acela (probabil de undeva din sud) tot era cultivat de traci, din neamul cărora facem și noi parte. Si, dacă ma gândesc ca, pana sa cunosc vinul Feteasca Neagra, preferatul era Merlot-ul, iar, acum, Merlot-ul mi se pare ca o zeama, comparativ cu vârtosul Feteasca Neagra… sigur ca vinul care era atât de tare încât grecii nu-l puteau bea decât îndoit cu apa provenea de undeva din Tracia.

Dar am fost surprins pentru ca nu ma așteptam ca tracii sa se găsească în celebra Iliada și Odisee. De ce nu ma așteptam? Pentru ca noi, romanii, ne consideram și în ziua de azi, ca fiind pe undeva pe la marginea lumii cunoscute, a lumii civilizate. E ciudat ca ne consideram ca făcând parte din lumea necunoscuta, pentru ca noi, cei care trăim aici, ar trebui sa ne cunoaștem! Nu ne cunosc ceilalți, dar sa nu ne cunoaștem noi nu e tocmai în regula. Pentru noi, ceilalți ar trebui sa fie necunoscuții, asa cum noi suntem necunoscuții pentru ei.

Citind ce credeau grecii antici despre noi, ma gândesc ca tot cam asa ne privesc și astăzi ceilalți. Suntem atât de diferiți fata de ei, încât ei nu pot sa ne înțeleagă și fabulează pe seama noastră, asa cum fabulau și grecii antici. Pentru ceilalți, noi suntem și în ziua de azi în „locul geometric unde se adună toate excesele”, adică locul în care se poate întâmpla orice. Oameni de la care poți sa te aștepți de la orice, atât sub aspect pozitiv cat și negativ.

Faptul ca noi ne privim ca și cum am face parte din lumea basmelor mai arata ca noi ne înțelegem pe noi și ne înțelegem și din punctul lor de vedere. Adică noi ii înțelegem pe ei, dar ei nu ne pot înțelege pe noi. Asta ar trebui sa fie în avantajul nostru.

Vremea secerisului

Un stat sarac va fi nevoit sa-si vanda bunurile. Cam in situatia asta a ajuns Grecia, care trebuie sa-si vanda, printre altele, unele dintre insulele sale. Cel mai ciudat este ca pretul insulelor este foarte scazut, daca-l comparam cu preturile pe care le-ar merita asemenea insule.

O insula de 400.000 metri patrati, dotata cu apa curenta, o insula care are cateva proprietati luxoase si o strada, sa coste 3.000.000 euro?

Evident, cine are 3.000.000 euro poate cumpara acest chilipir si sa-l vanda, cativa ani mai tarziu, cel putin dublu (mai ales tinand cont ca pretul insulei s-a injumatatit). Aici scrie si despre alte chilipiruri ale crizei grecesti.

Daca te gandesti la asemenea ocazii care apar o data in viata si daca te gandesti ca exista atatia oameni care au sume mult mai mari de bani decat pretul tuturor insulelor la un loc, nu se poate sa nu te gandesti ca poate exista o legatura intre politicienii greci si imprumuturile imense contractate de-a lungul anilor, pe de o parte, exagerat de mari oameni de afaceri (eventual consortii, banci, organizatii sau chiar state bogate) plus sumele oferite pentru imprumut, pe de alta parte. Daca te gandesti, saracia la care a ajuns Grecia, situatia disperata in care se afla, cu populatia care are limita pentru scoaterea banilor din banca (proprii lor banii din conturi), ei bine, saracia asta este foarte distructiva pentru greci si foarte, foarte constructiva pentru amatorii de insule ieftine. o adevarata oportunitate cum n-a mai existat in lume de pe vremea colonizarii Americii si Australiei, cand era suficient sa extermini populatia locala si sa te instalezi in locul lor.

Si inca un aspect. Cum ar reusi un stat care a ajuns atat de sarac, incat isi vinde la pret foarte mic, proprietile, un stat despre care analistii economici spun ca nu va fi in stare sa-si plateasca datoriile niciodata, intr-atat de sarac a ajuns, cum ar putea sa le rascumpere, intr-un viitor oarecare si cu ce sume? Asta inseamna ca ceea ce vor vinde grecii pe doi centi nu vor mai putea recupera niciodata. Bucata cu bucata, Grecia ar putea pur si simplu sa dispara de pe harta lumii, fiinda impartita in mii de bucatele, cu diversi proprietari. Ce ar fi atunci, poporul grec? Ar fi oamenii care matura si spala pe jos pe proprietatile noilor proprietari.

Cand un stat saraceste, stim ca singurii care au de pierdut sunt oamenii. Dar cine are de castigat, atunci cand un stat saraceste? Deci exista interese pentru ca populatia sa saraceasca!

In Romania se intampla cam acelasi lucru. Daca in Grecia problema a inceput prin anii ’80, in Romania a inceput in anii ’90. Asa cum politicienii greci si-au convins populatia ca ceea ce fac ei este spre binele statului si poporului grec, tot asa ne-au convins si pe noi politicienii nostri, prin tot felul de mijloace, ca politicile duse de ei sunt pentru binele nostru, ca daca vor face ceea ce au facut deja, va curge lapte si miere la robinete. Daca in Grecia s-a folosit combinatia dintre credite plus credulitatea populatiei plus poiticieni corupti, in Romania s-au folosit mai multe metode (printre care distrugerea directa sub motivul nerentabilitatii – asa numitele gauri negre ale economiei) plus credulitatea/manipularea populatiei plus coruptia politicienilor. Daca terenul arabil din Romania ramane in parte parloaga, caci politicienii au facut in asa fel incat cultivarea lui sa nu fie rentabila, ce pret are acest teren arabil? Si cine nu l-ar vinde, oricat de ieftin ar fi, daca nu poate trai de pe urma pamantului? Fabricile si uzinele au fost deja distruse, nu mai reprezinta o alternativa pentru populatia care-si vinde pamantul, deci pretul pamantului va scade si mai mult, de vreme ce populatia saraceste continuu. Cresterea economica pe care o trambiteaza guvernele romanesti este falsa si trambitarea acestei minciuni are exact acelasi rol pe care-l aveau discursurile guvernelor grecesti care contractau imprumuturi, laudandu-se cu realizarile lor si linistind populatia, indemnand-o sa doarma linistita.

Semintele au fost plantate cu 30 de ani in urma. S-a prasit, s-au folosit ingrasaminte naturale (dorinta grecilor de a trai usor), dar acum a venit vremea secerisului in Grecia. Roada a crescut frumos, s-a copt si trebuie culeasa.

Cand va veni vremea secerisului in Romania? Suntem constienti ca va veni acea vreme, caci roadele sunt aproape coapte?

Calea de mijloc

Conform teoriei cuantice, nu exista stări intermediare ci numai stări de „0” și „1”. Adică ceva poate fi sau nu poate fi într-un anumit spațiu sau timp. Pentru noi, care suntem centrați în conștiința liniara a ego-ului, acest lucru poate fi greu de înțeles, caci din punct de vedere liniar exista o mulțime de stări intermediare. Putem concepe (în mintea noastră limitata) neliniaritatea lumii considerând ca fiecare stare intermediara este starea de dinainte + adaosul (dacă ne imaginam spațiul ca fiind reprezentat într-un sistem de coordonate). Adică, de exemplu, furia de la momentul t este egala cu furia de la momentul t zero + creșterea (sau scăderea) furiei. Cu toate astea, multi dintre noi privim relațiile umane, de exemplu, ca fiind cuantificate: ori suntem în relații bune cu cineva cunoscut, ori suntem în stare de război. Cei ce privesc și înțeleg cuantificarea lumii (chiar fără sa fie conștienți de acest tip de înțelegere) sunt, în general, oameni care se centrează total într-o emoție. Practic, atunci când trăiesc emoția, acești oameni se confunda cu trăirea respectiva, ei sunt una cu emoția respectiva, atât de intens o trăiesc, centrându-se în emoție. Mintea nu poate sa se centreze în doua emoții în același timp, păstrând pentru moment doar una dintre ele. Mintea trăiește emoțiile alternativ, basculând de la o emoție. la alta, rezultatul perceput de ego fiind emoția complexa. Confundându-se cu trăirea respectiva, adică trăind foarte intens sentimentul, acești oameni pot fi cu ușurință dirijați de către acea trăire. Ceilalți, care au senzația ca emoțiile lor cresc și descresc liniar, gradual, sunt oameni care reușesc sa se detașeze de propriile trăiri și pot sa le lase sa le acapareze starea de conștientă în mod controlat. Trăirea este, oricum, cuantificata, adică o emoție. este sau nu este, însă ego-ul are posibilitatea de a combina mai multe tipuri de emoții, nelăsându-se condus de către una singura dintre ele. Cu alte cuvinte conștiința ego-ului (prin intermediul mintii ce basculează de la o emoție. la alta) are posibilitatea de a controla trăirile, omul fiind, astfel, capabil sa urmărească un scop și sa se folosească de emoții pentru asta. Sa nu lase trăirile emoționale sa-i acapareze pe rand conștiința ego-ului și sa nu fie dependent de trăirile emoționale ale ego-ului. Aceasta e calea de mijloc, calea în care conștiința umana este detașată de emoții și nu este condusa de emoții.

În aceasta situație problema este ca totul depinde de minte, iar dacă depinde de minte, înseamnă ca depinde de rațiune, de logica și, bineînțeles, de liniaritatea gândirii mintii. Mintea concepe atât spațiul cat și timpul ca fiind liniare, însă conștiința sufletului nu. Din punct de vedere al sufletului, emoțiile nu țin de timp. Emoțional poți trai o emoție. la timpul t unu identica cu o emoție din alt timp, de exemplu din trecut. Practic este o retrăire a emoției, ceea ce arata atât cuantificarea emoției cat și neliniaritatea trăirilor. E ca și cum am scoate din dulapul sufletului o emoție. și am trai-o din nou. Cine știe, poate ca toate emoțiile pe care le trăim exista deja în viata noastră, undeva, în acel dulap și noi doar le scoatem și le trăim, în funcție de evenimente. Poate ca din punct de vedere emoțional nimic nu este nou pentru noi.

Aici se produce o ruptura dintre minte si emoții, ceea ce bulversează conștienta ego-ului. Ego-ul nu poate înțelege neliniaritatea trăirilor, insa sufletul o înțelege și asa recepționează sufletul timpul, neliniar. Dacă centrarea conștientei este în suflet, viata si trăirile sunt privite cu totul altfel, chiar concepția despre lume și viata, despre spațiu și timp se schimba radical.