Ceea ce știm, majoritatea dintre noi, despre fiul regelui trac Oeagrus și al muzei Calliope, anume Orfeu, este ca acesta era un cântăreț desăvârșit, care avea, prin muzica cantata cu lira sa, puterea de a influenta animalele sălbatice, natura și chiar pe zei. Ceea ce nu prea știm, pentru ca nu este considerat a fi ceva deosebit de important precum mitul sau, este ca Orfeu este întemeietorul unei religii, răspândita inițial în Tracia (tara de origine a lui Orfeu), ce se numește orfism. Dar ce religie!
Se presupune ca Orfeu a trăit în mileniul I sau mileniul II înaintea erei noastre, oricum, religia sa se răspândise pe o vasta întindere prin secolul VI i.e.n. Este inventatorul teoriei metempsihozei, cea care susține transmigrația sufletelor. Orfeu considera ca intre spiritul și trupul uman exista o ruptura cauzata de lipsa de libertate a trupului, prins în materie, ce limitează și libertatea spiritului. Spiritul își poate recâștiga libertatea doar prin moartea fizica a trupului, însă aceasta libertate este de scurta durata, caci sufletul este nevoit sa se întrupeze din nou, prin renaștere. Prin renaștere, sufletul capătă o alta personalitate și o alta individualitate (EGO-ul, după părerea mea), având loc o anume uitare a vieților anterioare, dar aceasta uitare nu este totala. Oamenii au, totuși, o șansă de a-și obține libertatea spiritului, dacă duc o viata ascetica și plina de puritate sufleteasca. Astfel spiritul are șansa de a avea, în viitor, o viata mai buna, iar prin mai multe vieți pozitive pot ajunge la eliberarea finala a spiritului. Teoria aceasta seamănă izbitor de bine cu teoria budista, însă Gautama Buddha a trăit după Orfeu.
O alta particularitate deosebita a orfismului este ca acesta susținea ca nu numai sufletul reînvie, ci și trupul poate învia. Orfeu chiar a încercat sa obțină învierea lui Euridice, însă, spre deosebire de Isus, nu a avut suficienta încredere și s-a îndoit, ne respectând condiția impusa de Hades. Asemănarea cu creștinismul este izbitoare, chiar dacă Isus a trăit mult timp după Orfeu. Atât de izbitoare, încât exista analize comparative ale celor doua religii.
Orfeu a întemeiat o religie complexa, ce cuprindea atât idei budiste (apărute ulterior), cat și idei creștine (apărute ulterior). Dar religia lui Orfeu mai cuprinde ceva, ceva ce are legătură nu numai cu originea sa tracă, ci și cu noi, românii, urmașii dacilor. Orfeu susținea ca natura este parte integranta a întregului Univers, poate tocmai de aceea era reprezentat ca fiind înconjurat de fiare sălbatice îmblânzite de cântecul său. Cântecul său îmblânzea și munții , îmblânzea și marea agitata, îmblânzea zeii – avea putere absoluta, caci omul este și el o parte integranta a naturii. Exista o foarte mare asemănare intre partea aceasta a religiei orfice și balada populara Miorița (care pare a fi efectiv o exprimare a religiei lui Orfeu din punctul aceasta de vedere), în care brazii și păltinașii erau nuntașii, iar Soarele și Luna ii țineau cununa. Sunt multi cei care considera ca religia zamolxiana este o precursoare a creștinismului, din cauza caracterului aproape monoteist al acesteia, însă adevărata asemănare a credinței lui Zamolxe cu creștinismul este apropierea acesteia de orfism. Dacă ne gândim la atitudinea românilor (și a popoarelor balcanice, în general, puternic înrudite genetic cu noi) fata de natura, ne dam seama ca Orfeu ne-a lăsat o moștenire spirituala foarte puternica. Îmi amintesc ca, încă din copilărie, citind extraordinarele romane SF ale lui Jules Verne, am fost surprins văzând atitudinea fata de natura: nu era vorba nici pe departe de integrare în natura, ci despre dominarea și exploatarea naturii. O atitudine complet diferita fata de cea cu care am fost învățat de mic copil. Asta este, nimic nu se pierde în lumea aceasta, undeva, în interiorul nostru învățăturile lui Orfeu și a lui Zamolxe exista în stare latenta, o moștenire de care nu ne dam seama.
Printre extreme 