Îmi place concediul, căldura, apa și soarele, nopțile înstelate și călduroase, zilele lungi, într-un cuvânt îmi place vara. Însă ziua începe a se scurta imediat după solstițiul de vara, iar scurtarea zilei și creșterea nopții este semn ca, puțin cate puțin, vara se apropie de final. Apropiindu-se de final cu fiecare clipa care trece, se apropie de final și plăcerea de a trai vara la maxim. Conștiința sfârșitului verii nu produce o depresie, dar produce o tristețe care nu ma lasă sa ma bucur din toată inima de plăcerile verii, de fiecare data când ma gândesc ca nu știu cate zile frumoase voi mai prinde, ca va urma o perioada în care va fi din ce în ce mai frig, din ce în ce mai urat, din ce în ce mai incomod.

Asta pana anul acesta, Andreea. Pentru ca anul acesta am citit pe net ca pe 6 august se sărbătorește de către biserica creștină Schimbarea la fata, iar în calendarul popular, aceasta zi este trecuta și considerata ca fiind ultima zi de vara, sau ziua din care vara începe sa plece (interval terminat pe 8 sept., tot conform calendarului popular). Deci nu scăderea duratei zilei de după solstițiul de vara este începutul sfârșitului verii, ci ziua de 6 august, numita în popor Probejenia. Poporul zice ca după data de 6 august insectele încep a-și cauta vizuine pentru iarna, încep sa se îngălbenească frunzele din copaci și încep sa se răcească apele, se culeg unele semințe ale plantelor de cultura, se gusta prima data din poama (struguri) – și-mi amintesc ca la bunicii dinspre tata (undeva prin Oltenia) se ținea foarte strict aceasta data. Dintr-un anume punct de vedere, sărbătoarea creștină a Schimbării la fata este foarte bine aleasa, parca anume pentru a se suprapune și pentru a îngloba credința popular, păgână, care era pe meleagurile acestea dinaintea creștinismului (de fapt, multe dintre sărbătorile creștine au înlocuit sărbătorile păgâne, într-un fel furându-le). Este bine aleasa aceasta sărbătoare pentru ca, asociind schimbarea la fata a lui Isus (ce semnifica divinizarea) cu începutul sfârșitului verii, se continua tradiția orfica (și probabil zamolxiana) a integrării omului în natura, personificând și asociind divinitatea cu Natura însăși. Adică odată cu schimbarea la fata a lui Isus începe și schimbarea la fata a Naturii, sau invers. Nu are importanta, caci se pare ca intre Natura și Univers pe de o parte și divinitate pe de cealaltă parte – nu exista diferențe foarte mari în mitologia poporului roman (moștenire clara a orfismului și a celorlalte religii vechi).

Interesant mai este un aspect. Odată ce am citit despre sărbătoarea populara a zilei de 6 august, am înțeles la nivel interior ca acesta e mersul lucrurilor, înțelegând ca 6 august este o zi de hotar simbolic intre vara și începutul sfârșitului verii. Am observat ca zilele călduroase și frumoase persista încă. Aceste zile de sfârșit de vara le simt ca pe un fel de bonus oferit de Natura (sau/și divinitate), caci am înțeles ca asta este mersul lucrurilor în Natura. Azi e cald și frumos? De ce sa nu ma bucur și sa ma gândesc la ce va fi mâine? Nu omul din popor zice „ce-o fi mâine, Domnul știe; azi – noroc și bucurie”. Au dispărut toate nemulțumirile legate de sfârșitul verii, fiind înlocuite de împăcarea cu mersul real al lucrurilor în lumea asta, acceptarea Naturii asa cum este ea data de la Dumnezeu. Iar aceasta împăcare s-a produs prin conectarea la înțelepciunea populara românească (ce exista în conștientul colectiv).