Stăpânii animalelor

Am auzit gălăgie în bucătărie. Când m-am dus sa vad ce se întâmplă, ce sa vezi?? Era o pasare mica, încolțită și fugărită de puii de pisica. Pasarea, când era atacata de un pui, fugea către altul, care se speria, și tot asa, nici una dintre părți nu câștiga. Într-un târziu, pasarea ar fi obosit și ar fi pierdut. Presupun ca pasarea fusese vânată de către mama puilor și adusa acestora, pentru antrenament. Cum pisicile mele nu sunt nevoite sa vâneze pentru a trai, dar păstrează pasiunea vânatului asa cum o păstrează și oamenii moderni (care nu mai sunt nevoiți sa vâneze ca sa trăiască de mii de ani), n-am putut lăsa lucrurile asa. Când am înaintat, puii de pisica mi-au simțit intenția și s-au retras, iar pasarea s-a lăsat luata în mana, de parca ar fi știut ca salvarea ei era la mine. Pasărea stătea foarte cuminte în mâna mea. Nu știu ce pasăre era, nu mai văzusem asemenea păsări. Era nefiresc de ușoară față de mărimea ei, ceea ce însemna că, ori nu prea mâncase în ultimul timp, ori avea vreo boală. Animalele de pradă reușesc să vâneze numai animalele cu șanse mici de supraviețuire, asta însemnând că n-ar trebui să mă supăr pe pisicile mele, dar tot nu puteam să las să continue barbaria asta sub ochii mei, la mine acasă. Inima mea era alături de pasăre, nu puteam s-o las să fie chinuită de puii de pisică. Trebuia s-o salvez, așa că am luat-o cu ușurință în mână, intenționând s-o duc pe casă, de unde sa zboare unde vede cu ochii.

20160915_161442

Socoteala mea nu s-a potrivit, neavând cum s-o duc pe casă din pod, așa ca am deschis ușa și am pus-o jos, să-și tragă sufletul, să-I treacă spaima morții. Ghinion, cum am pus-o jos, cum a zburat în grădină. În grădină, unde era mama puilor, care nu a ratat ocazia și a prins-o imediat ce a ajuns jos. Gata, nu mai avea nici o șansă, dar măcar a murit rapid. Pe mâna mea rămăseseră urme ușoare de sânge, asta însemnând ca oricum nu avea șanse de supraviețuire. Asta a fost soarta ei și nu aveam cum s-o influențez.

Viața sălbatică este dură. Ca sa supraviețuiești, ca animal de pradă, trebuie să mănânci alte animale, trebuie să le ucizi. Nici viața domestică nu e mult mai ușoară, animalele crescute pentru carne ajungând tot la cuțit. Întreaga lume e dură, parcă nedreaptă și urâtă. Totul este crud in viața noastră, însă nu prea suntem conștienți de asta, noi cumpărăm carnea gata ambalată, fără să vedem cum a ajuns acea carne în farfuria noastră. Nu avem încotro, facem parte din această lume urâtă, fără să conștientizăm cât de urâtă e lumea în care trăim.

Lumea e urâtă pentru ca noi, oamenii, suntem urâți. Da, suntem urâți. De ce suntem urâți? Pentru ca noi, oamenii, ne mâncăm între noi. Noi suntem cei care vor să aibă bunul altora. Noi suntem cei care vor să aibă chiar și succesul altora. Noi suntem cei care vor sa aibă imaginea altora, mai de succes decât noi. Noi suntem cei care vrem să furam de la alții orice ni se pare mai valoros decât ceea ce avem noi înșine. Pentru că noi suntem cei care am uitat cine suntem și care e valoarea noastră și dorim să înlocuim valoarea noastră cu valoarea altora. Noi suntem cei care am creat o societate bazată pe competiție, în care cel mai puternic îl domină (mănâncă) pe cel mai slab. Noi suntem cei care vrem să dominăm totul, chiar și Natura. Noi considerăm că Natura și Universul sunt create pentru confortul nostru personal, pentru satisfacția ego-ului, nu pentru nevoile noastre. Noi suntem cei care idolatrizăm generalii victorioși, neamurile războinice, și nu apreciem propovăduitorii păcii. Violența există în noi și nu o putem controla, ci ne controlează violența pe noi.

Dacă Dumnezeu, când a creat Omul și a zis ca Omul va stăpâni animalele, atunci cum sa ne închipuim că animalele nu vor fi violente, dacă în Om exista atâta violență, atâta agresivitate, atâta dorință de a lua ce are altul, pentru simplul fapt ca nu e conștient că ceea ce I-a dat El e suficient și chiar mai valoros decât ceea ce obține prin furt (imitație) și violență de la altul? Coborând din Eden, Omul a renunțat la hrana spirituală și a înlocuit-o cu hrana obținută prin violență. Probabil ca inițial Omul a fost conștient de influența sa asupra animalelor, dar acum nu mai este. Dacă Omul a devenit violent, atunci și animalele au devenit violente. Omul nu a creat animalele, dar Omul are ceva din puterea de creație a Creatorului. Dacă Creatorul i-a dat omului în stăpânire animalele, i-a dat și o anumita putere de influența asupra lor.

Poate că, dacă Edenul va reveni pe Pământ, omul va consuma din nou hrană spirituală, iar atunci nu va mai exista violență în lumea umană. Poate că atunci nici animalele nu se vor mai mânca unele pe altele.

Dincolo de iubire

Exista multe asemănări intre Orfeu și Isus, scoase în evidenta chiar de către cei care susțin ca este o diferență mare intre religia lui Orfeu și creștinism. Dacă analizam ce susțin religiile, vedem ca nu exista foarte mari diferențe intre ele. Dar… ceea ce urmează sa scriu nu are logica, nu exista demonstrații, nu exista dovezi. E doar intuiție sau comunicare.

Orfeu este omul de jos. Omul care a pornit de jos, din materie, din ego, omul care a înțeles sensul vieții, care a înțeles și calea, pentru ca este omul care și-a ascultat sufletul și a descoperit Natura, a descoperit Universul și s-a descoperit pe sine. Descoperind lumea creata, a fost pătruns de imensitatea și perfecțiunea ei, a descoperit, simțit și trăit legătura indestructibila dintre toate creațiile Universului prin contemplare. Orfeu a contemplat Natura și Universul, într-un mod oarecum asemănător cu Eminescu. Nu vreau sa pun egal intre Eminescu și Orfeu, Orfeu a fost (este) un Mare Maestru, întemeietor de religie, descoperitor de Cale și a făcut asta cu 3 mii de ani în urma, înaintea lui Buddha, înaintea lui Isus. Influenta sa a fost începând din Grecia antica și pana-n Carpații nordici. Eminescu a fost (este) un Maestru care a influențat zona României, un maestru al românilor, pentru romani.

Este omul care și-a descoperit sufletul, iar descoperindu-și sufletul a descoperit iubirea fata de el însuși, iar cum omul este o Creație, nu poate fi scos din restul Creației: Natura și Universul, deci a descoperit și iubirea fata de restul Creației. De asta, plin de iubire fiind, și-a cantat iubirea fata de Natura și Univers. Iubirea este una dintre energiile de baza ale Universului, de aceea, manifestându-și iubirea prin cântec, a îmblânzit fiarele sălbatice, a îmblânzit valurile marii, l-a îmblânzit pe Cerber și chiar pe Hades, caci nimeni nu poate rezista iubirii. Tot ce exista pe lumea asta este bazat pe energia iubirii, chiar și moartea. A fost foarte aproape de a învinge moartea iubitei lui, prin iubire. Totuși, faptul ca a suferit pentru moartea Euridicei, arata ca nu a fost centrat numai în suflet, în inima, ci a fost centrat și în ego, caci iubirea nu înseamnă atașament. Când te atașezi de cineva ii simți lipsa, când doar iubești pe cineva nu-i simți lipsa, simți doar iubirea ce curge prin tine. Combinând iubirea cu atașamentul, iubirea nu mai e pura, nu mai e perfecta.

Isus nu a contemplat Natura. El a poruncit Naturii. El a înmulțit peștii și pâinile, a transformat apa în vin. El n-a făcut asta prin iubire, ci pur și simplu a poruncit asta, invocând-ul pe Dumnezeu. Isus e mai presus de Natura, de aceea nu a contemplat Natura și nici Universul. Isus nu a fost cel ce și-a descoperit sufletul, ci Cel care Și-a descoperit Spiritul, EU-l, Sinele. Mai corect spus, Isus este Cel care și-a relevat Sinele. Orfeu și-a relevat puterea sufletului (uman), Isus și-a relevat puterea spiritului divin. Isus nu a descoperit iubirea ca energie de baza a Universului, Isus a venit stăpânind aceasta energie. Orfeu a trăit o iubire imperfecta, umana, amestecata cu atașamentele ego-ului și a fost subjugat de aceasta energie divina (de exemplu nu putea canta cântece vesele, în timp ce el era trist), pe când pentru Isus iubirea divina este un instrument de lucru. Orfeu a înduplecat moartea, prin iubire și contemplare a Creației, Isus a poruncit morții. Dacă Orfeu este unul dintre Marii Maeștri ai omenirii, Isus este Fiul Omului, în același timp este Fiul lui Dumnezeu. Orfeu a găsit și împărtășit lumii o Cale de a ajunge la suflet, Isus a găsit și împărtășit lumii o cale de a ajunge la spirit, la Dumnezeu. Diferența dintre Orfeu și Isus este diferența dintre suflet și spirit (sufletul ca o proiecție a spiritului într-o lume mai subtila decât lumea tridimensionala, dar o lume mai densa decât cea a spiritului).

Nu știu dacă înlănțuirea cuvintelor este corecta, dacă afirmațiile făcute sunt adevărate. Știu ca, dacă ma gândesc la Orfeu ma umplu de iubire, intru într-o stare contemplativa, iar dacă ma gândesc la Isus simt Puterea de a porunci atât lumii materiale cat și lumii sufletului. Orfeu a pornit din lumea creata, Isus a venit din lumea spre care tindem.

Sirtaki

Colegul meu, singurul om cu care discut despre muzica și istorie, îmi povestea ca băiatul lui a lucrat la mai multe bănci, iar la una dintre ele, șeful de compartiment era un grec veritabil. Când i-a spus șefului sau ca tatăl lui asculta cu placere muzica greceasca, mai ales „Sirtaki – Zorba”, grecul a fost foarte incantat. Dar i-a spus ca „Zorba” nu e muzica greceasca autentica, ci este creația regizorului sau al aceluia care s-a ocupat de muzica din celebrul film cu Anthony Quinn, chiar dacă acum este considerat a fi muzica tipic greceasca, iar grecii sunt foarte mândri de acest cântec și dans și-l considera ca fiind al lor. Pentru mine a fost și nu a fost o surpriza, caci cam de un an de zile ascult cu muzica populara de la sud de Dunăre, fascinat de cultura și spiritualitatea din Balcani, iar muzica mi-a vorbit, făcându-mă sa înțeleg multe.

Într-adevăr, Wikipedia spune despre Sirtaki ca este inspirat din Hasapico, un dans al măcelarilor greci din Constantinopol. Da, dansul seamănă cu sursa de inspirație.

Ceea ce ma mira pe mine este ușurința cu care au adoptat grecii un cântec și un dans pe care le considera, acum, ca fiind specifice grecești. „Specific grecesc” nu e suficient spus, Sirtaki este considerat un dans reprezentativ al poporului grec. Mai mult de atât, pe Youtube exista cântece populare „grecești”, dar pe care le ascultasem ca fiind parte a folclorului macedonean, bulgar, sârb sau albanez. Adică grecii au împrumutat muzica, cultura și spiritualitate de la populațiile ce trăiesc în provinciile Greciei numite Macedonia și Tracia (unde n-au trăit niciodată urmașii lui Pericle), le-au pus numele de „muzica populara greceasca” și gata, e a lor, le aparține, e „tipic grecesc”. E ca și cum noi, romanii, am considera muzica ungurilor și a sașilor din Transilvania, a lipovenilor din Delta sau a altor naționalități conlocuitoare din România ca fiind muzica specific romanească. Noi, romanii, nu facem asa ceva și nici multe alte popoare. De ce? Simplu, pentru ca nu ne trebuie, noi n-avem nevoie, la nivel de mase, de împrumuturi culturale. Cultura și spiritualitatea noastră, ca popor, e suficient de bogata, astfel încât sa nu fie nevoie sa împrumutăm de la alte popoare. Numai elitele românești au împrumutat cultura din exterior (boierimea evului mediu, boierimea și burghezia secolelor XVIII și XIX, burghezia secolului XX, corporatiștii și maneliștii secolului XXI etc.)  Grecii, însă, au preluat muzica, cultura și spiritualitate de la vecinii nordici, asa cum au preluat și personalități istorice. Ei îl considera pe Alexandru Macedon ca fiind un mare grec (care, de fapt a continuat politica de cucerire a Greciei începută de tatăl sau), ca și cum noi, romanii, l-am considera pe împăratul Traian al Romei ca fiind un bănățean sau un oltean de-al nostru.

E greu de găsit din nou cântecele balcanice care sunt adoptate de către greci, pentru ca sunt atât de multe care trebuie ascultate din nou. De aceea voi pune cântece „grecești” și balcanice care se aseamănă, chiar dacă nu sunt identice.

Baiduska din Macedonia

Baiduska grec

care seamănă foarte bine cu Kaba gaida bulgărească.

Exemple sunt foarte, foarte multe, dar ceea ce este cel mai interesant, din punctul meu de vedere, este faptul ca, după foarte mult timp în care am ascultat muzica de la sud de Dunăre și chiar din munții Tatra, am sesizat un calapod comun al aproape tuturor melodiilor din multe tari. Acest calapod este muzica vlaha, a aromânilor.

Chiar și unele melodii specifice aromâne sunt considerate ca fiind macedonene, sârbești etc.

O melodie extrem de populara în întreg teritoriul de la sud de Dunăre, dar mai ales în Serbia, unde exista în foarte multe variante (sârbești, bineînțeles):

La sud de Dunăre și în munții Tatra (vlahi care și-au pierdut limba și credința ortodoxa, însă au păstrat intacte obiceiurile și – cel mai important – conștiința de neam)muzica aromânilor este foarte variata, cuprinzând stiluri moldovenești, oltenești, ardelenești și toate acestea în spatii înguste. Mai mult de atât, melodia Vlaske igre exista în Serbia, Macedonia, Polonia, Cehia și Slovacia, dar nu exista în România!

Unii se mai supara:

 

România a pierdut și cimpoiul, care nu mai e la fel de popular ca în rândul vlahilor din afara României. Comparativ cu muzica populara româneasca, muzica vlahilor este arhaica, neinfluențată de civilizația orașelor, pentru ca s-a păstrat în locurile izolate din munți. Se pare ca, în timpurile de demult, folclorul romanesc era mult mai bogat, însă timpul și istoria, împărțirea României în trei state, a cernut muzica, fiecare regiune păstrând un anumit stil specific, chiar dacă intre toate stilurile folclorului romanesc exista suficient de mari asemănări, încât sa intre toate în stilul de muzica româneasca. Toate acestea confirma, pentru mine, interpretarea datelor genetice făcută de cei de la Rumania Military.