La prima vedere, pare o rugăciune colectivă, pentru că toate cererile sunt exprimate la persoana întâi plural.

Când spui ”Tatăl nostru, care ne ești în ceruri”, te adresezi Celui după chipul căruia ești făcut, modelul de bază, primul model după care sunt copiați/multiplicați toți oamenii. Oamenii, care sunt niște copii (imitații) ale modelului dat de El Însuși, Cel care are, oarecum, rolul pe care-l au toți părinții pământeni, cei ale căror caracteristici genetice le moștenesc. Iar dacă te gândești la relația de ”rudenie” cu Tatăl nostru, nu se poate să nu simți o legătură cu El, cu modelul după care ești făcut, cu care te asemeni.

”Sfințească-se numele Tău”. Care e numele Său? Yehova, adică ”Eu sunt Cel ce Sunt”. Cum i te adresezi cuiva, numindu-l, la persoana a II-a, ”Eu sunt Cel ce Sunt”? E ca-n povestea cu Păcală, care s-a dat ca având numele ”Singur eu”, iar când personajul negativ a fost întrebat ”cine ți-a făcut asta?”, a răspuns ”Singur eu”, ducându-i pe toți în eroare. La fel și noi, când ne adresăm lui Dumnezeu cu ”Eu sunt Cel ce sunt”, la persoana a II-a, e ca și cum te-ai adresa ție însuți, nu divinității. Sau te adresezi divinității, dar și ție însuți în același timp. Adresarea aceasta induce o legătură dintre tine și divinitate: ”și eu sunt cel ce sunt, nu numai El este ceea ce Este”. Deja nu mai este o rugăciune în nume colectiv, ci este o rugăciune individuală. Iar rugăciunea asta este o invocare aceea ce suntem, a originii noastre, a legăturii noastre cu Dumnezeu, a esenței noastre ce provine din esența lui Dumnezeu. Căci asta suntem, făcuți după chipul și asemănarea Sa.

”Vie împărăția Ta, Facă-se voia Ta, Precum în cer, așa și pe pământ”. Împărăția Cerurilor asupra Pământului. Pentru că este o rugăciune individuală, așa cum Cerul împărățește asupra Pământului, tot așa să acceptăm împărăția esenței noastre superioare asupra laturii pământene a noastră. Esența divinității, ființa noastră superioară, să stăpânească, să conducă, să administreze și să coordoneze viața pământeană, partea noastră lumească, ego-ul nostru.

Cum? ”Pâinea noastră cea de toate zilele” – Ființa superioară să ne dea hrana spirituală – iubirea; Să ne ierte greșelile – adică să ne vindece, căci iertarea înseamnă vindecare, alinare, reparare – iubirea divină să ne ierte, să ne repare greșelile; să nu ne lăsăm duși în ispită de către ego și să ne izbăvim de slăbiciunile noastre, oricare ar fi acelea.