palavrageli

Culoare

Am citit un comentariu la o analiza a rezultatelor votului pentru administrațiile locale, în care respectivul era mulțumit ca moldovenii încep sa se deștepte și nu mai votează cu stânga.

În orașul meu, actualul primar e la al treilea mandat. E un primar care are suficiente realizări pentru a câștiga alegerile cu 72% din voturi. A fost (și este) o locomotiva pentru partidul în care se înscrie, momentan consiliul local are aproximativ 60% din consilieri. Deci, la o prima vedere se poate spune ca locuitorii orașului au, în prezent, puternice convingeri liberale. Asa privesc situația mai toți analiștii politici și mai toți romanii, analizând rezultatele votului. Și au dreptate, dacă punctul lor de vedere e atât de superficial.

Se mai spune ca un primar bun e acela care e gospodar. La o prima vedere, asa pare sa fie treaba.

La primele doua mandate, primarul a candidat din partea PDL, acum a candidat din partea PNL. Intre timp a făcut și o scurta escala prin PMP, iar înainte de a candida la primărie, cu ajutorul PSD și-a utilat liceul la care era director. Probabil ca PSD-ul l-a sprijinit sa obțină postul de director de liceu, caci asa se ocupa posturile importante din tara noastră, evident ca și cele din învățământ. Deci omul a fost gospodar la el la liceu și a atras fonduri. Dar cum se atrag fondurile acestea? Bineînțeles, e vorba despre „trecere” în cadrul partidului, caci asa se obțin aprobările. Același lucru e și în cazul primăriei, ca sa ai realizări e nevoie de fonduri. Ca sa obții fonduri nu e suficient sa fii gospodar, ci trebuie sa fii și un bun sforar. Văzând, probabil, ca PSD-ul îl limitează la postul de director de liceu, a plecat la PDL, care era atunci pe val. A câștigat primăria, dar a mai câștigat și fonduri suficiente pentru niște realizări care sa-i asigure victoria pentru următorul mandat. Fonduri de la guvern și sprijin de la guvern pentru alte realizări, caci fără sprijin, de undeva de sus, nu poți sa faci mai nimica. Când PDL-ul s-a dus la vale, a trecut la PMP, iar când a câștigat Johannis, a trecut la PNL. Interesul lui, ca cetățean al orașului, este sa facă parte din partidul aflat la putere, ca sa aibă sprijin. Cu sprijin, are realizări(Elena Udrea), iar realizările înseamnă voturi. Voturile înseamnă „trecere” în cadrul oricărui partid, caci „locomotiva” electorala trage după ea politicieni importanți care au nevoie de mandate de parlamentari. O mana ajuta pe cealaltă, asta e totul.

Acuma, putem spune noi ca primarul are convingeri liberale? Cred ca mai curând putem sa presupunem ca politica și convingerile sunt doar un joc de interese. Politica nu are culoare, asa cum banii nu au miros.

Iar populația nu are, în nici un caz, convingeri liberale. Populația nu are nici un fel de convingeri, cred ca asa e peste tot în lume. Nici măcar politicienii nu au convingeri politice, politicienii nu au nimic, ei sunt doar meșteri în a trage sfori și în a vorbi pe înțelesul votantului, trebuie sa aibă carisma, sa câștige încrederea. Politicienii sunt oameni care adera la un grup organizat sau la alt grup organizat, nu contează culoarea politica a grupului. Împreună sunt mai puternici, împreună pot să-și mențină pozițiile, împreună pot controla (prin mass media, de exemplu) voturile alegătorilor.

Deci poți sa spui ca cel care a votat cu un partid e deștept, iar cel care a votat cu alt partid e prost? Da, poți sa spui asta, dacă tu însuți ești suficient de prost, simți asta undeva în interiorul tău, dar încerci sa te convingi de contrariul, dând vina pe alții.

Capul lui Moțoc

Noul ministru al educației a schimbat numele ministerului pe care-l conduce. Nu e mare schimbare, însă asta înseamnă schimbarea siglelor din toate instituțiile de învățământ: scoli generale, licee, facultăți etc. Deasemeni înseamnă schimbarea tuturor stampilelor acestor instituții de învățământ. Asta înseamnă cheltuieli suplimentare. Nu sunt cheltuieli mari pentru fiecare unitate de învățământ în parte, însă sunt atât de multe instituții de învățământ, începând de la cel mai mic sat ce are o scoală de 8 clase și pana la multele scoli și licee din marile orașe. Adunate, înseamnă ceva cheltuiala. Cheltuiala ce se face din banii de la bugetul învățământului, adică din banii din bugetul statului, de care se plânge toată lumea ca e cam sărac. De, ce sa-i faci, „obrazul subțire cu cheltuiala se ține”. Dar cui ii pasa, dintre politicieni, de banii publici?

Alta măsură luata de ministru este ceva legat de diplomele de doctori acordate unor politicieni. O măsură buna, necesara, dacă nu ne-am gândi ca aceasta măsură este utila pentru a se crea impresia de corectitudine si de „albire” a clasei politice. De fapt este o măsură de salvare a clasei politice, ce continua acțiunile vestitului DNA, care are același rol: se acuza și se arestează câțiva dintre ei, cei mai cunoscuți corupți, pentru a-i salva pe ceilalți, ca grup mafiot organizat. La demonstrațiile din București și din alte orașe din tara, oamenii au cerut eliminarea corupției și au cerut înlocuirea în totalitate a clasei politice. A întregii clase politice, nu doar a unor politicieni corupți. „Prosti, da’ multi”, deci da-le capul lui Moțoc și lumea se va liniști. Se va liniști și ne va vota din nou, tot pe noi. Un mic sacrificiu e necesar, din când în când.

Ori lături, ori nimic

Un membru PNL a declarat ca, dacă romanii nu-i mai vor pe ei, politicienii, atunci sa-i voteze pe politicienii bulgari. Asta e ceva de genul „dacă voi nu ma vreți, eu va vreau”, fiindcă tot nu puteți alege alții, decât tot pe noi. Nu e nici o șansă sa alegem și altceva în afara de hoți și trădători de neam, deci ar trebui sa ne mulțumim cu ăștia, caci doar atâta marfa are România în materie de politicieni. Nu numai ca marfa e proasta, ci e și puțina. E greu de crezut ca marfa e putina, chiar dacă sigur e proasta. Hoți nu se găsesc în România?

Propaganda PSD-ista zicea ca nu e bine sa alegem niște hiene flamande, sa le lăsăm tot pe astea care s-au saturat furând de la noi. Propaganda PNL-ista zice ca vom manca lături la greu, caci n-avem de ales, nu exista mâncare în România.

Asta e singura oferta a clasei politice românești: lături. Lături dimineata, lături la amiaza, lături seara. Permanent lături.

Eu zic ca mai bine murim de foame, decât sa mai mâncăm aceleași lături de pana acum. Din când în când, în Natura exista Extincții. As vrea sa vad o extincție în masa a clasei politice românești.

Functională

La cat e de veche, e o bucurie sa vezi ca asa ceva funcționează, înțelegând ce înseamnă cu adevărat „un lucru bine făcut”, nu numai un slogan electoral.

Asta e o diferență intre „atunci” și „acum”. Atunci lucrurile se făceau pentru o viata, acum lucrurile se fac pentru vânzări. Ba chiar, pentru vânzări se mai fac și softuri care păcălesc testele.

„Acum” suntem cu toții păcaliți. De către teste, de către reclame, de către politicieni, de către comercianți, de către toți. Cel mai grav e ca ne păcălim noi înșine, înghițind atâtea păcăleli.

Asupra vieții altora nu prea avem putere, însă am putea sa începem sa încercăm sa nu ne mai păcălim singuri. Iar dacă nu ne vom mai păcăli singuri, nu ne va mai păcăli nimeni.

Canicula

Nu intelegeam de ce dimineata nu era inghetat parbrizul si de ce mi se pare ca e asa cald azi . Explicatia a dat-o termometrul: erau 7 grade Celsius dimineata, iar la pranz 10. Comparativ cu 3 grade dimineata respectiv 7 grade la amiaza, sau cu cele 2 grade de alaltaieri dimineata, respectiv 3 grade cand a fost soarele sus, pe cer, azi a fost aproape canicula.

Aprecieri

Ultimul meci al Simonei Halep a fost apreciat de către presa de specialitate ca fiind unul spectaculos. Simona Halep a fost și mai apreciata decât meciul, pentru ca a reușit sa câștige, când sortii păreau a fi împotriva ei. Pentru a câștiga, a avut nevoie de multa voință. Sau de puțin ajutor divin? Sau de ambele? Oricum ar fi, ploaia a ajutat-o să-și regăsească ritmul spart de drumurile la vestiar ale adversarei, sau a spart ritmul adversarei. Cert e ca pauza a ajutat-o să-și pună voința în aplicare și tocmai acest lucru a fost apreciat. Pentru asta meciul a fost unul frumos, pentru asta Simona Halep a fost apreciata pentru felul în care a jucat meciul: pentru voința sa.

Dar de ce nu a fost apreciata pentru talentul sau, ci pentru voința de care a dat dovada? O explicație ar putea fi ca toate jucătoarele ajunse la US Open sunt talentate, diferența dintre ele o face voința. Dar o alta explicație este faptul ca oamenii, în general, sunt tentați sa aprecieze mai mult voința oamenilor decât talentul lor. Noi apreciem voința, caci voința ne face puternici, pentru ca voința este o latura a personalității, un om cu voința puternica este și un om puternic. Noi, oamenii, apreciem, în primul rand, puterea, de aceea consideram importanta voința și de aceea apreciem oamenii cu voința. Dar puterea nu este data numai de voința, puterea este data și de talent, experienta etc. De ce apreciem noi mai curând oamenii cu voința decât oamenii cu talent? De ce iese în evidenta mai rapid, în ochii noștri, un om cu voința decât un om cu talent? O explicație ar fi filmele. Americane, italiene, englezești, franțuzești, românești – toate filmele pun mare accent pe voința personajelor. Și nu numai filmele, ci și educația căpătată de sute și mii de ani ne îndrumă către aprecierea voinței. Voința, ca o calitate umana de netăgăduit, a fost necesara, în general, în luptele dificile. Într-un asediu prelungit, de exemplu, când condițiile de trai ale populației și ale luptătorilor devin foarte grele, voința de a rezista este cea care face diferența. Voința este cea care poate face diferența dintre victorie și înfrângere. Și nu numai în asediile prelungite, dar și în luptele inegale. Deseori, în istorie, o armata mica a reușit o victorie răsunătoare, datorita voinței de a lupta a oștenilor și spiritului lor de sacrificiu. Dacă vrei cu adevărat sa învingi, atunci trebuie sa dai dovada de spirit de sacrificiu, sa fii gata să-ți riști viata pentru victoria ta, a armatei din care faci parte și a generalului. Pentru a avea spirit de sacrificiu, trebuie sa fii convins de necesitatea acestuia și mai trebuie sa ai și voința de a nu ceda, de a te sacrifica, dacă e nevoie, pentru victorie. Dacă nu dai dovada de spirit de sacrificiu, poți sa pierzi lupta, dar poți și sa fii omorât de către propriul comandant ca pedeapsa pentru lașitate. Pedeapsele au și rol de exemplu pentru ceilalți luptători, cum erau, de exemplu, decimările din armata romana sau execuțiile pentru dezertare din timpul primului război mondial. Practic, dacă erai soldat, erai obligat sa dai dovada de spirit de sacrificiu, n-aveai încotro și trebuiai sa mori pentru țara (comunitate, societate, popor, conducător). Știai riscurile dezertării și frica morții completa convingerea, ca sa lupți pana la capăt. Adică pana la victorie sau pana la capătul vieții tale.

Pentru asta, cei care au dat dovada de spirit de sacrificiu au fost dați ca exemple pozitive celorlalți, iar cei care au dat dovada de lașitate, au fost dați ca exemple negative. Filmele din ziua de azi au făcut același lucru, societatea umana, dar mai ales statul – conducerea lui, în special – se bazează pe spiritul de sacrificiu al populației și pe voința necesara pentru a da dovada de acest spirit de sacrificiu. Noi, romanii, dorim ca Simona Halep sa câștige, să fie cea mai buna, pentru ca este româncă. Dorim cu toții, pentru mândria noastră, victoria Simonei, dorim cu toții ca ea sa îndure tot ce este de indurat pe terenul de tenis, sa îndure o viața plină de antrenamente, privațiuni de tot felul, dureri musculare datorate efortului, în loc sa ducă o viața tihnita, liniștită și fără griji, bazata pe milioanele de dolari câștigate deja. Ce am zice dacă Simona ar alege să se retragă? Am fi cu toții nemulțumiți ca ea nu și-a sacrificat tihna personala pentru plăcerea și mândria noastră. Noi, societatea, ii cerem Simonei să se sacrifice. Nu-i spunem asta în fata, suntem ipocriți, dar dacă s-ar retrage… De asta apreciem atât de mult voința care-i da puterea de a se sacrifica.

Conducătorii statelor nu prea au nevoie de spirit de sacrificiu personal, sunt rare cazurile acestea în istorie (unul cunoscut este cel al lui Ion Voda cel Cumplit, dar acesta era pregătit ca oștean, chiar dacă a fost și un domnitor foarte bun). Spiritul de sacrificiu este necesar și în cazul crizelor economice, caci tot populația este cea care achita nota de plata a băncilor și concernelor care ar intra în faliment. Pentru salvarea statului, este necesara salvarea băncilor, deci populația trebuie sa suporte, sa aibă voința de a indura scăderea nivelului lor de trai individual.

Dar exemplele pozitive ale celor cu voință și spirit de sacrificiu și cele negative ale celorlalți sunt, de fapt, propaganda.

În afara spațiului Schengen (1)

La aeroport, sosirile și plecările celor din afara spațiului Schengen erau separate. La ieșirea și intrarea în și din spațiul Schengen erau polițiști sau vameși. Asta era singura diferență dintre spațiul Schengen și spațiul din afara Schengen.

În spațiul ne-Schengen, la îmbarcarea pentru zborul către București au început sa se adune romanii. Prima senzație pe care am avut-o în mijlocul romanilor a fost lipsa de securitate, pentru ca cei din jurul meu înțelegeau ce vorbeam intre noi, deci nu puteam sa ne permitem sa vorbim la fel de liber. Nu era o problema adevărată, ci doar o senzație de transparenta. Oamenii soseau pe rand, iar eu ii priveam, curios sa vad ce impresie îmi fac, după ce am petrecut doua săptămâni printre străini. Primul lucru pe care l-am observat a fost îmbrăcămintea femeilor. Mai toate româncele erau îmbrăcate destul de elegant, spre deosebire de ne-romancele văzute timp de doua săptămâni, care se îmbrăcau mai simplu, gen sport, adolescentin. În plus, atitudinea lor era una țeapănă, de parca ar fi vrut sa imite ținuta unora din înalta aristocrație. Una chiar avea o rochie care putea fi purtata la o ocazie, chiar avea și tocuri mari (probabil ca-i era mai ușor pe tocuri sa care bagajele). Aproape toate româncele erau machiate, unele destul de strident. Mda, se vede ca romanii au o problema cu imaginea de sine. În avion era agitație, caci erau formate grupuri și grupulețe. Erau unii care făceau schimb de locuri, chiar și stewardesele încercau sa schimbe locul de pe bilet al unora dintre călători. Mda, se vede ca regulile contează mai puțin pentru romani. Vreo trei tinere erau îmbrăcate destul de sumar și nepotrivit cu locul (chiar și pentru scena îmbrăcămintea ar fi fost de prost gust): tocuri înalte, rochii strâmte și scurte ce lăsau la vedere niște vânătăi și zgârieturi pe picioare. Mda, se vede ca exista multe pitipoance printre românce. Tinerele acelea s-au adunat pe culoar după decolare și s-au apucat sa pălăvrăgească tot felul de nimicuri, dar care pentru ele erau importante, caci erau implicate în ceea ce povesteau, de parca de asta depindea viata lor. Mda, se vede ca nu erau prea educate, le lipseau câțiva dintre cei șapte ani de acasă, iar gama lor de interese nu depășea sfera cotidianului, cam asa, ca-n telenovelele ieftine. Din păcate vorbeau în romana, asa ca trebuia sa fac eforturi pentru a nu auzi, spre deosebire de zilele trecute, când nu înțelegeam ce vorbeau femeile în alta limba. De fapt nici n-am prea auzit vorbind atât de pasionați intre ei oamenii prin Malta, spre deosebire de romani, care discutau destul de aprins intre ei. Unii bărbați se scobeau în nas, se scărpinau și parca m-a apucat și pe mine dorința de a ma scărpina. Mda, se vede ca romanilor le lipsește puțin educația modului de comportament în public. Mi-am dat seama ca în Malta n-am văzut pe nimeni mestecând guma, când am văzut ca multi romani mestecau guma, având o afișând o atitudine de siguranță de sine, de parca ar fi fost nu numai stăpâni pe situație, ci de parca ar fi fost cine știe ce mari șefi de trib. În aeroportul din Otopeni, după ce au fumat, în locul special amenajat, unul dintre fumători a lăsat, la plecare, ușa încăperii deschisa. Mda, se vede ca romanii nu prea sunt învățați sa aibă respect pentru cei din jurul lor.

Am criticat și eu romanii și felul lor de a fi și de a se comporta în societate, dar numai ca sa ma dau rotund și s-o fac pe deșteptul, asa cum fac majoritatea romanilor care au călătorit prin străinătate, de parca au împrumutat de pe-acolo ceva ce i-ai înnobilat, ceva ce le-a dat clasa pe care nu o au cei din tara.

E la moda sa critici tot ce e romanesc și chiar e de înțeles lucrul acesta, din cauza ca fiind roman, ai, bineînțeles, o problema de imagine, la fel ca ceilalți romani, problema pe care încerci s-o ascunzi prin critica la adresa celor ca tine. Cu cat critici mai tare romanii, cu atât ai probleme de imagine de sine mai mari. Arăți cu arătătorul, acuzator, pe ceilalți romani, dar celelalte trei degete te arata pe tine. Tu ești problema ta, nu poporul roman.

Cale scurta, cale lunga

Am fost foarte surprins când am auzit ca Mititelul vrea sa facă facultatea la București, pentru ca în mintea mea întotdeauna l-am văzut pe Mititel la Iași, nu la București. Pentru a nu-i influenta decizia, am tăcut din gura, n-am spus nimic și nici nu m-am gândit deloc la asta. E viata lui, deci și decizia ii aparține. Din momentul acela n-am mai simțit ca locul lui e la Iași, ci e acolo unde își dorește el. Ba, chiar ma gândeam ca voința inferioara a devenit mai puternica decât voința superioara, ca s-a schimbat lumea și puterea ne este data la nivelul stării de conștientă în care suntem centrați.

Evenimentele. S-a înscris la doua facultăți, la Informatica, în cadrul Universității și la Automatizări și Calculatoare din cadrul Politehnicii. Informatica a fost rezerva, în caz ca nu ia examenul la AC. De fapt nici n-a dorit vreodată sa facă Informatica, pentru ca e interesat mai mult de partea hardware a calculatoarelor și de aplicațiile lor decât de programare în sine. La ambele facultăți admiterea a fost pe baza de examen, ca în vremurile în care se făcea carte serioasa în România. La Informatica a avut un singur examen cu subiecte combinate de matematica și informatica, iar la AC a dat doua examene, unul la matematica și celalalt la fizica. La prima a luat nota 7.32, fiind al șaptelea pe lista celor cu taxa, iar la AC a luat 8.00, cam în aceeași situație. Deci s-ar putea spune ca a reușit și n-a reușit, în același timp. Subiectele n-au fost dificile, n-a luat nota mai mare pentru ca n-a fost suficient de atent. Apoi a urmat umblătura pe la celelalte facultăți, caci n-a bifat, la înscriere, și alte opțiuni. Ministrul de finanțe, împreună cu Mititelul s-au plimbat împreună, prin canicula din București de la o facultate la alta, sa afle ce locuri au mai rămas libere. Greu și foarte obositor. Rămăseseră locuri la diverse facultăți, cum ar fi Electrotehnica, Energetica (recomandata de fratele meu mai mare), Mecatronică (o facultate extraordinara, dar nici eu și nici Mititelul sau Ministrul de finanțe nu credem ca e meseria potrivita pentru el). Într-un târziu au aflat ca înscrierile la Electronica Iași încep a doua zi. Brusc am luat toți trei hotărârea sa schimbam total direcția de atac și cei doi s-au întors în Roman, seara târziu, pentru a merge în Iași, sa vadă care e treaba acolo. La Iași – „la un semn deschisa-i calea” – cum spune poetul. Veni, vidi vici. Totul a fost mai mult decât mulțumitor. Programa școlară conține exact ceea ce-l interesează pe Mititel. Multi dintre profesorii buni, de pe vremuri, pe care i-a avut Ministrul de finanțe mai predau încă și a apărut o serie de profesori tineri, pe care-i cunoaște de la activitățile didactice și despre care are o părere foarte buna. La urma urmei, Iașiul este cel mai vechi centru universitar din tara și aici chiar se face carte, chiar dacă nu exista atât de multe oportunități după terminarea facultății ca-n București. Admiterea se face pe baza de media de la bac cumulat cu nota obținută la obiectul „informatică” de la bac, la care Mititelul are chiar zece. Cu 9.80 a intrat al 32-lea pe lista, cu șanse de bursa.

Comentarii. La Bădia (cel mare) a fost simplu de ales, caci ceea ce a vrut el a coincis cu ceea ce am crezut noi, părinții, ca e mai bine pentru el. Încă de când era mic, am simțit ca pentru Bădia e potrivita viata într-un oraș mare, de asta ne gândisem sa-l îndrumăm spre București pentru facultate. El nu și-a manifestat cine știe ce dorință, caci n-avea de unde sa știe cum e nici în Iași și nici în București, însă a fost foarte mulțumit de viata din București. Fiind o fire sociabila și foarte activa, i-a plăcut atât de mult viata în București încât a rămas acolo, pentru ca are posibilitatea de a se angaja în tot felul de activități.

Mititelul (1.80m/80kg) e altfel. E mai retras, nu-i place aglomerația și agitația. E mai legat de locurile natale, deci apropierea de orașul natal e un avantaj. Astea-s argumente ce justifica, oarecum, faptul ca întotdeauna l-am văzut ca făcând facultatea la Iași, dar sunt numai niște argumente raționale ce explica destul de firav de ce am simțit ca Mititelul e pentru Iași, asa cum Bădia e pentru București. Dar Mititelul a avut modelul Bădiei, un model de reușită. Bădia nici n-a mai terminat facultatea, a amânat ultimul an, dar lucrează în programarea aplicațiilor pentru telefoane mobile, e apreciat și câștigă bine, chiar foarte bine. Ba chiar a predat, un semestru, la o universitate, despre programare. Are multe oferte de locuri de munca, ceea ce-i da nu numai o mare libertate de alegere, ci și o libertate fata de oricare patron, un sentiment al valorii de sine și al faptului că-și face singur soarta, nu depinde de un patron sau altul. Cine nu-și dorește asa ceva? Asa ca viata Bădiei l-a influențat pe Mititel. A doua influenta majora a avut-o de la profesorul de informatica din liceu. Un profesor de excepție, asa cum au existat dintotdeauna în Roman. Ca exemplu de rezultate – dintre cele 17 note de zece obținute la informatica în liceu, 14 sunt din clasa Mititelului. Un profesor care a știut sa atragă elevii către informatica – calitatea cea mai mare pe care o poate avea un profesor! In mod normal, asa ar trebui sa fie TOȚI profesorii, pentru ca elevii sa învețe cu drag la TOATE obiectele, însă nu e posibil asa ceva.

Deci fratele mai mare și profesorul de informatica l-au influențat pe Mititel sa se îndrepte către programare și către București. Acestea au fost niște influente externe, din afara lui. După ce a văzut Iașiul nici măcar n-a mai stat pe gânduri. Și-a retras dosarele de la toate facultățile din București la care și le depusese, cu toate ca fusese admis la toate. A înțeles ca Electronica Iași este ceea ce-i trebuie lui, caci acolo face și programare și rețelistica. Acolo toate drumurile ii sunt deschise, exista firme ce-i selectează pe cei mai buni încă din anul întâi, exista multe posibilități de a studia ceea ce-l interesează cel mai mult. A înțeles ca asta e drumul lui în viata, chiar dacă ar fi făcut fata și la drumul ales de către fratele sau. De fapt, Mititelul știa dinainte, asa cum știam și eu, dar el nu-și dădea seama ca știa. Pentru a afla ceea ce știa deja, a trebuit sa meargă ocolind prin București, cu tot efortul depus, cu toată oboseala și cheltuiala inutilă. Inutila? Nu, nu inutilă, pentru ca unii își dau seama mult mai târziu ca drumul lor în viata este altul decât cel pe care și l-au ales în urma influentelor exterioare. In București – locul nepotrivit pentru el – totul am mers greu, a întâmpinat piedici, pentru ca nu era calea lui, era calea fratelui sau. Pe când, atunci când a apucat-o pe calea lui, totul a mers de la sine. Dacă se ducea din prima la Iași, unde știa ca e locul lui, n-ar mai fi pierdut timp, efort și bani numai ca sa afle ca Bucureștiul nu e pentru el. Dar a trebuit sa ajungă în Iași ocolind prin București. Deci voința inferioara a ego-ului se supune în continuare voinței eu-lui superior.

Asa facem noi, oamenii. Mergem în viata pe cai cunoscute de la alții, dar nu întotdeauna căile acelea ni se potrivesc. Se potrivesc lor, dar nu noua. Pentru ei căile sunt bătătorite, pentru noi nu. Dar fiecare om are calea sa bătătorită.

Calea de mijloc

Conform teoriei cuantice, nu exista stări intermediare ci numai stări de „0” și „1”. Adică ceva poate fi sau nu poate fi într-un anumit spațiu sau timp. Pentru noi, care suntem centrați în conștiința liniara a ego-ului, acest lucru poate fi greu de înțeles, caci din punct de vedere liniar exista o mulțime de stări intermediare. Putem concepe (în mintea noastră limitata) neliniaritatea lumii considerând ca fiecare stare intermediara este starea de dinainte + adaosul (dacă ne imaginam spațiul ca fiind reprezentat într-un sistem de coordonate). Adică, de exemplu, furia de la momentul t este egala cu furia de la momentul t zero + creșterea (sau scăderea) furiei. Cu toate astea, multi dintre noi privim relațiile umane, de exemplu, ca fiind cuantificate: ori suntem în relații bune cu cineva cunoscut, ori suntem în stare de război. Cei ce privesc și înțeleg cuantificarea lumii (chiar fără sa fie conștienți de acest tip de înțelegere) sunt, în general, oameni care se centrează total într-o emoție. Practic, atunci când trăiesc emoția, acești oameni se confunda cu trăirea respectiva, ei sunt una cu emoția respectiva, atât de intens o trăiesc, centrându-se în emoție. Mintea nu poate sa se centreze în doua emoții în același timp, păstrând pentru moment doar una dintre ele. Mintea trăiește emoțiile alternativ, basculând de la o emoție. la alta, rezultatul perceput de ego fiind emoția complexa. Confundându-se cu trăirea respectiva, adică trăind foarte intens sentimentul, acești oameni pot fi cu ușurință dirijați de către acea trăire. Ceilalți, care au senzația ca emoțiile lor cresc și descresc liniar, gradual, sunt oameni care reușesc sa se detașeze de propriile trăiri și pot sa le lase sa le acapareze starea de conștientă în mod controlat. Trăirea este, oricum, cuantificata, adică o emoție. este sau nu este, însă ego-ul are posibilitatea de a combina mai multe tipuri de emoții, nelăsându-se condus de către una singura dintre ele. Cu alte cuvinte conștiința ego-ului (prin intermediul mintii ce basculează de la o emoție. la alta) are posibilitatea de a controla trăirile, omul fiind, astfel, capabil sa urmărească un scop și sa se folosească de emoții pentru asta. Sa nu lase trăirile emoționale sa-i acapareze pe rand conștiința ego-ului și sa nu fie dependent de trăirile emoționale ale ego-ului. Aceasta e calea de mijloc, calea în care conștiința umana este detașată de emoții și nu este condusa de emoții.

În aceasta situație problema este ca totul depinde de minte, iar dacă depinde de minte, înseamnă ca depinde de rațiune, de logica și, bineînțeles, de liniaritatea gândirii mintii. Mintea concepe atât spațiul cat și timpul ca fiind liniare, însă conștiința sufletului nu. Din punct de vedere al sufletului, emoțiile nu țin de timp. Emoțional poți trai o emoție. la timpul t unu identica cu o emoție din alt timp, de exemplu din trecut. Practic este o retrăire a emoției, ceea ce arata atât cuantificarea emoției cat și neliniaritatea trăirilor. E ca și cum am scoate din dulapul sufletului o emoție. și am trai-o din nou. Cine știe, poate ca toate emoțiile pe care le trăim exista deja în viata noastră, undeva, în acel dulap și noi doar le scoatem și le trăim, în funcție de evenimente. Poate ca din punct de vedere emoțional nimic nu este nou pentru noi.

Aici se produce o ruptura dintre minte si emoții, ceea ce bulversează conștienta ego-ului. Ego-ul nu poate înțelege neliniaritatea trăirilor, insa sufletul o înțelege și asa recepționează sufletul timpul, neliniar. Dacă centrarea conștientei este în suflet, viata si trăirile sunt privite cu totul altfel, chiar concepția despre lume și viata, despre spațiu și timp se schimba radical.

Turbanul

In ziua de azi, ca si in ziua de ieri, suntem supusi unor presiuni psihice si mentale intense, de catre oameni sau grupuri de oameni (care grupuri de oameni isi gasesc adepti ce transmit mai departe presiunile, fiecare adept catre cei din jurul sau) pentru a ne convinge de cate ceva. Unii incearca sa ne convinga ca daca cumperi nu stiu ce produs vei ajunge in Walhalla, altii ca daca nu consumi nu stiu ce porcarie de medicament vei putrezi de viu, altii ca politicianul X este corupt si e bine sa-l alegi pe politicianul Y, altii vor sa te convinga ca faci parte dintr-o natie de rahat, care nu avea orase, drumuri, scriere si o limba comuna, altii vor, dimpotriva, sa te convinga ca faci parte dintr-o natie de semizei… Unii vor sa te convinga ca e bine sa-ti schimbi tara, religia, convingerile, limba nativa, prietenii (pentru ca sustin nu stiu care politician)…

Noi, romanii, mereu am fost sub presiune. Rusii incearca sa ne convinga ca Moldova are un popor moldovean ce n-are legatura cu poporul roman (si au gasit si un sustinator roman, Lucian Boia, care sustine acelasi lucru), ungurii incearca sa-i convinga pe romanii din zona Transilvania ca Transilvania e o tara separata, cucerita si exploatata de un popor de corupti, ca „transilvanenii” sunt mai civilizati, au „lustru” occidental si nu au ce cauta impreuna cu moldovenii si oltenii (rase inferioare de barbari) etc.

Multi, multi, au incercat si au reusit sa ne convinga ca industria noastra e un morman de fier vechi, ca trebuie sa vindem fabricile pe un dolar, altfel acestea se vor inchide.

Noi, romanii, am facut multe concesii in privinta credintelor si a principiilor noastre, a stilului nostru de viata, caci ne-am lasat convinsi ca suntem inferiori si ca trebuie sa imitam pe altii. Am renuntat la hainele noastre, traditionale, imbracandu-ne cu costume greoaie, doar pentru ca asa se imbraca „domnii”. Am inlocuit o multime de cuvinte romanesti cu unele imprumutate din alte limbi, pentru a face placere celor considerati a fi puternicii zilei. Am acceptat (ca in clipul urmator) ideile si conducerea comunista, apoi am acceptat ideile occidentale (nu spun „democratie”). Am acceptat si am facut o multime de concesii privind individualitatea neamului nostru, dar nu stiu daca asta ne-a salvat sau ne-a folosit la ceva.

S-a intamplat ca in secventa urmatoare, o secventa dintr-un film bulgaresc despre presiunile turcilor de a-i trece pe bulgari la mohamedanism. Secventa este semnificativa, caci, in afara de duritatea vietii celor aflati sub stapanire turca, intelegem si rezultatul acceptarii (sau cedarii). In film, popa satului (liderul miscarii de rezistenta in fata atacului musulman) accepta sa ia turbanul (semn al trecerii la islamism) si sa arunce caciula, pentru a-si salva fiul de la moarte. Ciudat e ca, cu tot sacrificiul facut, popa a acceptat turbanul (iar dupa el intregul sat), insa fiul lui a refuzat, preferand sa-si piarda capul (la propriu, comparativ cu tatal sau care si-a pierdut capul la figurat).

Exact ca si in film am patit noi, romanii: am acceptat sa ne vindem tara pe un dolar ca sa nu se inchida fabricile, dar in final acestea tot s-au inchis.