Pensionarea lui Radu. Un grup destul de restrâns, format din aproximativ 20 persoane, dintre care doar trei femei (una era soția lui Radu, iar cealaltă fiica, cea de-a treia nu știu cine era, probabil ca tot o ruda de-a lui). La petrecere au venit și oameni pe care nu-i cunosc, probabil pensionari mai vechi, foști colegi de-ai lui. Broscoiului, proaspăt pensionar și el, i-au dat lacrimile de emoție, când l-a întâlnit pe Radu. De fapt cam toți eram puțin emoționați. Mâncare, băutură. O țuică făcută de Mihai, de la el de la tara și un vin acruț și amărui, cum e vinul din regiunea asta. Mie nu-mi place, însă oamenii cu vinul asta sunt obișnuiți și asta-i vinul care le place lor, un vin care sa meargă băut mult și care merge atât la mâncărurile grele cat și ca sa tina de sete, dacă e făcut șpriț. Vinul acesta are și o semnificație aparte pentru Radu, caci (asa cum zice el) e vinul făcut în 2014 de tatăl lui, ultimul vin pe care l-a mai făcut înainte de a muri.

Atmosfera normala, nici prea vesela, nici prea înfocată. Grupuri și grupulețe formate aleator stau de vorba, fac glume specifice, glume pe care le-au făcut o viata întreagă. Broscoiul nu se mai supără când băieții mai striga cate un „oac” când trec prin dreptul lui, asa cum se supăra când era coleg cu ei. Cred ca acum devine nostalgic când ii zic oamenii „Broasca”, își amintește de vremurile când muncea, se supăra, se enerva și se bucura împreună cu oamenii aceștia. Toți sunt bine dispuși, vinul curge cu destulă moderație în pahare, iar de acolo pe gat. Nu se prea bea, cum era de așteptat (zicea cineva ca de asta e bine sa fie femei străine la petrecerile țevarilor, altfel s-ar îmbăta și s-ar da în petec, dar, fiind femei străine de fata, le e rușine).

Asa a fost câteva ore, pana când… Pana când foștii colegi ai lui Radu l-au înconjurat, apropiindu-se încet de el, ca sa nu bănuiască nimic, apoi l-au luat în brate și l-au aruncat în sus de mai multe ori. Acesta a fost momentul dezlănțuirii tuturor, senzația de bucurie a lui Radu ne-a cuprins pe toți. Ion s-a dus la Radu (fostul lui maistru), s-a aplecat, și l-a ridicat pe umeri, dansând cu el în spate. E Ion voinic, dar a suferit un accident de munca destul de grav prin 2006 și de atunci cam șchioapătă și se plânge ca-l doare piciorul și ca n-are putere în el. E și mai bătrân ca Radu, n-a ieșit la pensie pentru ca nu a avut grupa speciala, dar, cu toate astea, nu șchioapătă deloc când dansează cu Radu în spate. Bucuria pe care o simte îl energizează și-l face sa se comporte ca un tinerel puternic și sănătos tun. De fapt cam nimeni nu e chiar sănătos la vârsta asta, fiecare are cate o problema de sănătate. Marcel (sudorul care mi-a făcut, înainte de a ieși la pensie, securea pe care o păstrez cu mare placere) a avut rotula de la genunchi sparta în patru și ar fi trebuit sa-i bage sârme și șuruburi, dar n-a vrut. Acum regreta puțin, caci nu s-a refăcut bine piciorul. Radu a fost operat și el de pleurezie cu câteva luni în urma. Mircea (singurul care l-a învins la șah pe Parașutist, chiar dacă e simplu muncitor) are și el problemele lui de sănătate. Broscoiul are varice de ani de zile și, în plus, are și o buza umflata și vânătăi pe spate, caci s-a prăvălit un zid de chirpici peste el, când voia sa schimbe o ușă. Îl ponegrește pentru asta pe finul sau cu care a lucrat împreună, ca nu l-a ascultat și a vrut sa facă nu știu ce cu securea la zid, din care cauza s-a prăvălit. Dar toți sunt energizați de magia prieteniei, de magia revederii, de magia reîntregirii grupului. De fapt, magia revederii e mai mult decât magia prieteniei, caci e magia tovărășiei. Se comporta ca niște foști camarazi de arme care au trecut prin războaie grele împreună, în care au depins unul de altul și s-au sprijinit unul pe altul. O camaraderie strânsă, care rareori exista în afara armatei.

Doi-trei băieți îl țin pe Radu sa nu cada din cauza mișcărilor lui Ion. Cineva ii da cadoul specific pensionarilor, adică ii pune un baston în mana și o pălărie de moșneag pe cap. Radu, incantat la maxim de atenția pe care i-o acorda foștii colegi, cu pălăria pe cap, agita bastonul în aer, făcând și niște gesturi obscene. Bucuria generala se transforma în euforie, un fel de mica nebunie generala, țiganii din orchestra (clarinetistul fusese, în tinerețe, coleg cu ei, deci ii înțelegea și simțea ceea ce simt ei, împreună și odată cu ei) schimba repertoriul, trecând de la „mulți ani trăiască” la o populara și canta și ei ca nebunii, cuprinși de extaz. Niciodată nu mi-a plăcut muzica populara cantata la clarinet și la orga, dar acum nu mai contează la ce instrumente e cantata, contează ca ritmul și pofta de joc sunt nebune. Se pare ca nu instrumentele fac muzica, ci oamenii care se lasă cuprinși de energia colectiva și vrăjiți de muzica. Oamenii care dansează fac muzica și muzica face totul. Oamenii cer muzicii sa-i dirijeze, astfel încât să-și poată manifesta emoțiile și sentimentele. Se încinge o hora nebuna, în care unii chiuie din când în când. De câteva ori au strigat și „Hop-sa!”, un strigat care suna ca un fel de comanda, accentuând ritmul muzicii și coordonând hora. Femeile vor sa intre și ele în hora, dar bărbații le împing în mijlocul cercului, unde dansează cu bărbați desprinși din cercul magic al horei. Toți dansează (de fapt nu dansează, ci „joaca”), chiar și eu, chiar dacă nu știu sa dansez, intru în hora, călcând pe picioare, mai ales pe cel din dreapta. Ei nici nu observa și chiar dacă ar simți, nu le-ar pasa. Câteva scaune mai apropiate se prăvălesc, lovite de dansatori. Dar nimănui nu-i pasa de nimic, toți trăiesc nebunia, mai ales ca tuciuriii din orchestra, cu talentul lor nativ, simt cum curg energiile și se lasă și ei purtați de magia colectiva, îndrăcind ritmul odată cu îndrăcirea oamenilor, amplificând nebunia. Toți sunt bătrâni, bolnavi, burtoși, dar asta numai în viata de zi cu zi. Acum dansează ca și cum ar avea 20 de ani, ca și cum toată lumea e a lor, ca și cum pentru asta sunt făcuți, ca și cum asta e singurul sens al vieții. Toți ne simțim în al nouălea cer. E de necrezut cum de au atâta putere în ei, descătușată de ceea ce simt. Chelnerii stau pe margine uimiți, filmând și făcând poze cu telefoanele. Eu ma simțeam de parca eram undeva într-un luminiș de pădure, chiuind la luna și la stele, dansând ca nebunul într-un grup de nebuni, în jurul unui foc, dirijați de incantații șamanice.

Apoi urmează cadoul familiei. Fata lui Radu insista sa deschidă mai repede pachetul, mai ales ca Radu, asa cum e el, încearcă sa desfacă fundele fără sa le strice. Broscoiul ii striga sa rupă totul, ca sa deschidă mai repede cadoul și, pentru ca Radu nu-l asculta, de parca nici nu-l auzea, fiind concentrat la fundele alea, Broscoiul ia inițiativa și rupe el, violent și urat, pachetul. De sub hârtie răsare ceva neașteptat pentru toți cei de acolo: o vioara! Se vede emoția pe chipul lui Radu, dar și-o stăpânește. Se apuca imediat sa acordeze vioara, ajutat de muzicanți, care-i dădeau tonurile. Apoi se apuca sa cânte la vioara, acompaniat de orchestra, melodia „Ciobănaș cu trei turme de oi”. Toți eram surprinși, nici unul dintre noi nu știam ca Radu știe sa cânte la vioara. Fata lui îmi spune ca el a studiat vioara, în tinerețe, dar nu a putut sa continue și asta era visul sau ascuns. Privindu-l pe Radu, fetita lui era în culmea fericirii. Cred ca nu exista o legătură sufleteasca mai puternica pe lumea asta ca legătura dintre o fata și tatăl ei. Radu mai rămâne în urma, din când în când, dar tuciuriii, cu talentul lor muzical nativ, se adaptează la schimbările de ritm, și totul iese destul de bine, pentru un om care n-a mai cantat la vioara din timpul liceului.

Ăștia sunt romanii. În viata de zi cu zi sunt niște oameni obișnuiți, funcționează ca niște mașini cu motoare cu ardere interna. Dar dacă sunt stârniți, dacă li se descătușează energia, dacă le sunt pornite motoarele supersonice, nimic nu le poate sta în cale. Sunt ca niște primitivi, dar nu orice fel de primitivi, ci primitivi care știu sa joace după cum le canta alții, dar știu și sa cânte la vioara. Tocmai pentru ca știu sa cânte ei înșiși la vioara pot atât de bine sa joace după cum le canta alții. Totul e sa știi sa le cânți, pentru ca ei știu sa joace. Și joaca ca nimeni alții, dacă le cânți cum le cere inima lor.

Deja timpul lucrează, estompând amintirile și făcându-mă sa uit amănuntele, chiar dacă acestea s-au petrecut abia ieri. Creierul se golește de informații, lăsându-mă numai cu amintirea din inima.

Am mers pana la Iași, sa las un pachet Mititelului. Recunosc ca nu era neapărata nevoie sa merg, dar m-am folosit de aceasta necesitate pentru a mai face un drum în Republica Moldova. De la Iași, pe un drum mirific ce șerpuia printre dealuri parțial împădurite, în scurt timp am ajuns la Vama Sculeni. Ca și data trecuta, la Vama Albita, am trecut ușor de vama romanească, iar cu cea moldoveneasca a fost mai greu.

Am trecut podul peste Prut (fotografiindu-l din mers), ieșind din UE și am ajuns la vama moldoveneasca. Aceștia vameșii chiar s-au supărat puțin, caci noi am confundat ghișeul vamal cu casa de schimb valutar și ne-a avertizat ca sunt camere de luat vederi urmărite permanent. Poate ca erau suparăți ca cei care așteptau în coloana își pierduseră răbdarea și începuseră sa claxoneze cu toții.

După câțiva km am mers către Ungheni, pe un drum destul de prost. Spre deosebire de drumul Albita- Chișinău, acesta a trecut prin câteva sate. Toată Natura era colorata în galbenul toamnei, dar și în galbenul uscăciunii produse de seceta.

Oprisem la o fântână (foarte adâncă), sa gustam apa, lângă indicatorul ce arata drumul spre un sat cu nume romanesc, dar găleata nu s-a umplut, iar putina apa pe care am scos-o era murdara. Cred ca fântâna secase, iar în stația de autobuz nu aștepta nimeni. Doar cineva din departare culegea păpușoiul.

In Ungheni am oprit în primul magazin văzut în cale, care era lipit de un cafe-bar. Cum doream sa gust mâncarea moldoveneasca (romanească) de peste Prut, am comandat de mâncare.

Evident, nu puteam rezista curiozității de a manca o „zeama” și de a bea o bere (cei care nu erau la volan). Noi, cei de pe malul stâng al Prutului, am imitat boierii care s-au învățat sa zică, ca-n franțuzește, „supa”, însă romanii de peste Prut au păstrat numele tradițional de „zeama”. Aceeași denumire am auzit-o, însă, la un călugăr de la mănăstirea Sihla, dar acesta i-a mai spus și „sorbitura”. Mâncarea foarte buna și ieftina, berea cu gust de bere Zimbru, de care era pe vremea studenției.

Apoi am vizitat orașul. Străzile erau largi, iar trotuarele erau marcate de doua rânduri de copaci. Aveam senzația ca m-am întors în timpul copilăriei, când orașul meu semăna foarte mult cu acesta, din punctul de vedere al spatiilor verzi și a stării de liniște și pace care te cuprindea. Chiar n-am mai simțit atâta tihna plutind în atmosfera de foarte multa vreme. La noi, în România, occidentalizarea a distrus o mare parte a spatiilor verzi și parca toate clădirile s-au aglomerat. Toți au construit pe unde au apucat, schimbând fata orașelor. Si parca și oamenii s-au schimbat, devenind agitați și iritabili. Ei (moldovenii) au șansa sa nu facă greșelile pe care le-am făcut noi timp de 25 de ani, și sa păstreze farmecul unor orașe liniștite și tihnite, pline de spații verzi și copaci la tot drumul, nelăsându-se furați de lăcomie. Sa rămână la fel de senini cum eram și noi odată. Din vizita de la Ungheni mi-a rămas în inima tihna de acolo și plăcerea de a vorbi cu oamenii, care sunt … sunt ca și noi: oameni deschiși, cu inima mare.

Evident, nu ne-am întors cu mana goala. Am cumpărat produse alimentare și am făcut un plin la rezervor. Acum aștept următoarea ocazie sa mai trag o fuga pana acolo.