posibil

Tatăl nostru

La prima vedere, pare o rugăciune colectivă, pentru că toate cererile sunt exprimate la persoana întâi plural.

Când spui ”Tatăl nostru, care ne ești în ceruri”, te adresezi Celui după chipul căruia ești făcut, modelul de bază, primul model după care sunt copiați/multiplicați toți oamenii. Oamenii, care sunt niște copii (imitații) ale modelului dat de El Însuși, Cel care are, oarecum, rolul pe care-l au toți părinții pământeni, cei ale căror caracteristici genetice le moștenesc. Iar dacă te gândești la relația de ”rudenie” cu Tatăl nostru, nu se poate să nu simți o legătură cu El, cu modelul după care ești făcut, cu care te asemeni.

”Sfințească-se numele Tău”. Care e numele Său? Yehova, adică ”Eu sunt Cel ce Sunt”. Cum i te adresezi cuiva, numindu-l, la persoana a II-a, ”Eu sunt Cel ce Sunt”? E ca-n povestea cu Păcală, care s-a dat ca având numele ”Singur eu”, iar când personajul negativ a fost întrebat ”cine ți-a făcut asta?”, a răspuns ”Singur eu”, ducându-i pe toți în eroare. La fel și noi, când ne adresăm lui Dumnezeu cu ”Eu sunt Cel ce sunt”, la persoana a II-a, e ca și cum te-ai adresa ție însuți, nu divinității. Sau te adresezi divinității, dar și ție însuți în același timp. Adresarea aceasta induce o legătură dintre tine și divinitate: ”și eu sunt cel ce sunt, nu numai El este ceea ce Este”. Deja nu mai este o rugăciune în nume colectiv, ci este o rugăciune individuală. Iar rugăciunea asta este o invocare aceea ce suntem, a originii noastre, a legăturii noastre cu Dumnezeu, a esenței noastre ce provine din esența lui Dumnezeu. Căci asta suntem, făcuți după chipul și asemănarea Sa.

”Vie împărăția Ta, Facă-se voia Ta, Precum în cer, așa și pe pământ”. Împărăția Cerurilor asupra Pământului. Pentru că este o rugăciune individuală, așa cum Cerul împărățește asupra Pământului, tot așa să acceptăm împărăția esenței noastre superioare asupra laturii pământene a noastră. Esența divinității, ființa noastră superioară, să stăpânească, să conducă, să administreze și să coordoneze viața pământeană, partea noastră lumească, ego-ul nostru.

Cum? ”Pâinea noastră cea de toate zilele” – Ființa superioară să ne dea hrana spirituală – iubirea; Să ne ierte greșelile – adică să ne vindece, căci iertarea înseamnă vindecare, alinare, reparare – iubirea divină să ne ierte, să ne repare greșelile; să nu ne lăsăm duși în ispită de către ego și să ne izbăvim de slăbiciunile noastre, oricare ar fi acelea.

Puterea imaginii

Prima data a fost cu câțiva ani în urma. Într-o meditație obișnuită, în care primeam informații sub forma de senzații, asa cum am obiceiul, m-am lăsat cuprins de senzații în întreg corpul, pentru a curata tot ce e de curățat, pentru a vindeca tot ce este de vindecat, pentru a întări tot ce este de întărit. Trebuie sa menționez ca rareori se întâmplă sa primesc stări energetice deosebite, în starea de relaxare pe care caut s-o obțin înainte de a adormi . Starea în care ajunsesem atunci era mai intensa, iar la un moment dat, senzațiile s-au transformat într-un fel de energie, care, spre sfârșit, s-a îndreptat către imaginea mea. Nu era o imagine ca o poza, ci era vorba despre imaginea creata de mine însumi, o imagine compusa din gânduri, personalitate și caracter. Era proiecția mea în mintea mea. Când am observat ca este vorba despre imaginea mea și nu despre persoana (ființa) mea, am refuzat imaginea în mod voit, crezând ca este vorba despre o greșeală pe care o făcusem și nu o observasem. Însă senzațiile au dispărut, am ieșit din starea aceea, fără sa pot reveni. Am uitat evenimentul, dar cu câteva zile mai târziu mi-am pus întrebarea, undeva în interiorul meu, dacă nu cumva chiar făcusem o greșeală sau asa trebuia sa fie.

După mult timp, preocupat fiind de câteva săptămâni de religia și spiritualitatea lui Orfeu, gândindu-mă la legătura pe care o făcea maestrul intre vibrațiile muzicii și vibrațiile sufletului animalelor și plantelor, am intrat într-o stare contemplativa, caci dacă privești sufletele ființelor ca pe niște vibrații muzicale, înțelegi ca lumea în care trăiești e perfecta, e minunata, e extraordinar de frumoasa, numai ca noi nu suntem în stare sa vedem frumusețea. Ori starea aceea contemplativa te face fericit doar pentru ca exiști și poți sa simți minunăția și perfecțiunea Universului, manifestându-se acceptarea, ori acceptarea lumii asa cum este provoacă starea de contemplare, nu pot sa spun care dintre ele o generează pe cealaltă. La un moment dat s-a întâmplat același lucru ca în evenimentul precedent, anume starea s-a transferat către imaginea mea și am procedat în același fel, încercând sa concentrez energia acceptării și contemplării către persoana mea, nu către imaginea mea. La fel ca data trecuta, am pierdut starea.

Putin după aceasta, din cauza unei dureri inexplicabile la gat, am încercat aceeași metoda, anume energizarea vindecătoare. Atunci m-am gândit atât la Orfeu, cat și la Zamolxe (caci eram preocupat, în acea perioada, de Zamolxe, dorind sa știu care era natura spiritualității (religiei) sale. De data asta, energia care m-a cuprins, începând de la gat, apoi răspândindu-se în tot corpul, era de alta natura. Nu erau senzații, nu erau gânduri, nu erau emoții și nu erau sentimente. Mult timp după aceea am ajuns la concluzia ca trebuie sa fi fost vorba despre focul viu despre care se spune ca propovăduia Zamolxe. La finalul vindecării, focul viu s-a dus, la fel ca dățile despre care am pomenit, către imaginea personalității mele, dar din nou am alungat-o mental de pe imagine și din nou a dispărut. De data aceasta, însă, am înțeles mesajul care mi s-a transmis. A fost nevoie de mai mult de un an numai ca sa înțeleg importanta imaginii proprii în viata noastră și am înțeles și anumite nereușite pe care le-am avut în mod constant, de-a lungul timpului.

Datorita educației tradiționale românești, care te învață, printre altele, sa nu te lauzi singur, ci sa aștepți aprecierea celor din jur, mi-am creat o imagine de sine inferioara realității, așteptând și sperând ca prostul ca meritele mele sa fie recunoscute de alții. Fata de subalterni am câștigat respect, însă n-am câștigat aprecierea șefilor, în general a celor care au nevoie de funcție pentru a suplini lipsuri ale personalității, iar cum cei ce se aseamănă se aduna, cam toți șefii din ziua de azi sunt de calitate inferioara. Pe de alta parte, trăim într-o societate bazata pe publicitate și autopublicitate, în care toți fac în asa fel încât sa arate ca produsul lor este cel mai bun, societate în care și oamenii au început să-și facă publicitate singuri. Suntem atât de influențați de aceasta publicitate comerciala, încât și oamenii încep sa gândească în termeni de publicitate. Toți își fac autopublicitate, toți încearcă sa convingă lumea ca sunt cei mai buni, la fel cum se procedează cu produsele comerciale ale companiilor. Oamenii au ajuns un fel de produse, la care nu contează atât de mult calitatea reala, ci felul în care se prezintă. Aceasta autopublicitate s-a suprapus la șefi (ca și la politicieni) peste incompetenta ce necesita lupte de culise, de tipul mâncătoriilor și săpaturilor (majoritatea bazate pe distrugerea imaginii competitorilor). Succesul meu fata de subalterni se explica prin faptul ca majoritatea sunt oameni simpli de la tara, care au primit în copilărie educația celor șapte ani de acasă și care păstrează legăturile cu lumea satului natal și cu pământul pe care-l lucrează și unde vor sa trăiască după pensie. Într-o societate bazata pe publicitate și imagine, cum sa ai succes, dacă nu lucrezi folosind o imagine proprie supradimensionata?

Dar nu am înțeles numai atât, am înțeles ca imaginea pe care o ai tu însuti despre tine nu este o simpla poza, ci este o proiecție în Univers despre tine însuti. Aceasta proiecție este puterea ta de creație care-ți influențează viata. Prin imaginea pe care ți-o creezi despre tine, iți creezi, mai mult sau mai puțin, soarta. Imaginea pe care o ai despre tine reprezinta un fel de crez al ceea ce ești tu. Acest crez este, de multe ori, undeva în interiorul nostru, dar nu ajunge la nivelul conștiinței ego-ului. Imaginea de sine reprezinta o declarație de intenții făcută întregului Univers, reprezinta aspirațiile și dorințele tale exprimate și transmise în eter. Reprezinta cererile tale fata de Univers, fata de divinitate, neexprimate în cuvinte, de cele mai multe multe ori inconștiente. Universul reacționează întotdeauna la cererile tale. Indiferent dacă imaginea ta despre tine însuti este una pozitiva sau una negativa, Universul o recepționează tot ca pe o cerere pe care ți-o satisface oricum. De aceea, imaginea despre tine, crezul tău despre tine și despre viata ta, este însăși soarta ta. Imaginea nu e, poate, importanta pentru sufletul tău, însă e importanta pentru viata ta, de aceea imaginea trebuie curățată, purificata, vindecata, exact la fel cum vindeci sufletul și trupul.

Bypass

Când privești un fir de iarba, un copac sau o floare, poți sa simți încântare. Încântarea ta nu se găsește în floare sau în firul de iarba, ci se găsește în tine.

Când te afli într-un loc în care te simți magnific, magnificul nu se găsește în loc, ci se găsește în tine.

Când contempli luna și stelele de pe cer, contemplarea nu se găsește în luna și în stele, ci se găsește în tine.

Când vezi un om suferind și empatizezi cu el, suferința nu se afla numai în omul respectiv, ci se găsește și în tine.

Când vorbești cu un om fata de care simți prietenie, prietenia nu se găsește în vorbire sau în faptul ca vorbești, ci se găsește în tine. Când prezenta unui om te face sa intri într-o stare minunata, nu omul iți da starea respectiva, ci starea se găsește în tine.

Când vezi un peisaj pustiit, otrăvit, simți dezolare, dar dezolarea nu se găsește in peisaj, dezolarea se găsește în tine.

Când cineva te înjosește, te simți umilit, dar umilința se afla în tine, nu în acțiunea de înjosire pe care ai suferit-o.

Când ai necazuri, poți sa intri într-o stare de rugăciune, dar necazurile nu sunt starea ta de rugăciune, ci starea de rugăciune se găsește în tine.

Tot ce e în exterior și stimulează anumite răspunsuri ale tale, nu sunt decât niște scântei. Tot ceea ce este stimulat se găsește în tine, în stare nemanifestata, așteptând o scânteie pentru a se aprinde, pentru a se manifesta. De aceea scânteile astea sunt minunate, caci ele descătușează tot ce se găsește în noi. Atât lucruri pozitive, cat și negative. Ceea ce nu se găsește în noi nu poate fi aprins nici de o vâlvătaie, darămite de o scânteie.

Dar noi ne legam, pentru a avea anumite stări, de situații, persoane sau de pronia cereasca. Așteptăm scântei. care sa ne aprindă, sa ardă combustibilul inepuizabil care se găsește în noi. Ne condiționăm, astfel, manifestările. Ne condiționăm pe noi înșine, făcându-ne dependenți de factorii externi. Manifestarea stărilor din tine sunt exprimări ale tale, exprimări pe care nu le poți controla, caci sunt manifestări care au nevoie de scântei. exterioare. Asta înseamnă ca intre noi (conștienta noastră) și stările noastre nu exista comunicare. Noi nu putem comunica cu ceea ce se găsește în noi, cu noi înșine. Exista o ruptura intre o anume parte a noastră și alta parte a noastră. Scânteile exterioare reprezinta o punte, un bypass creat intre ceea ce se găsește pe ambele maluri ale rupturii. Scânteile sunt cele care «lipesc» părțile separate din noi, adică intre starea conștienta și starea inconștientă. Adică evenimentele din viata și însăși viata pe care o trăim, ne ajuta sa ne unificam, sa fim o ființă completa, asa cum am fost creați sa fim. Sa unim conștientul cu inconștientul. Sa accedem la informațiile (stările) din inconștient. Am fost creați sa fim ființe complete, dar suntem ființe fracționate, iar evenimentele din viata noastră ne ajuta sa fim asa cum am fost creați sa fim. De asta nici nu știm ce se afla în interiorul nostru, nu știm ce suntem în stare sa facem, nu știm cine suntem.

Poate ca, într-un viitor oarecare, vom fi capabili de a trai stările pe care le avem în interiorul nostru fără a avea nevoie de scânteile care sa aprindă vâlvătaia din noi. Poate ca, într-un viitor oarecare, vom fi o ființă unica, completa, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dincolo de iubire

Exista multe asemănări intre Orfeu și Isus, scoase în evidenta chiar de către cei care susțin ca este o diferență mare intre religia lui Orfeu și creștinism. Dacă analizam ce susțin religiile, vedem ca nu exista foarte mari diferențe intre ele. Dar… ceea ce urmează sa scriu nu are logica, nu exista demonstrații, nu exista dovezi. E doar intuiție sau comunicare.

Orfeu este omul de jos. Omul care a pornit de jos, din materie, din ego, omul care a înțeles sensul vieții, care a înțeles și calea, pentru ca este omul care și-a ascultat sufletul și a descoperit Natura, a descoperit Universul și s-a descoperit pe sine. Descoperind lumea creata, a fost pătruns de imensitatea și perfecțiunea ei, a descoperit, simțit și trăit legătura indestructibila dintre toate creațiile Universului prin contemplare. Orfeu a contemplat Natura și Universul, într-un mod oarecum asemănător cu Eminescu. Nu vreau sa pun egal intre Eminescu și Orfeu, Orfeu a fost (este) un Mare Maestru, întemeietor de religie, descoperitor de Cale și a făcut asta cu 3 mii de ani în urma, înaintea lui Buddha, înaintea lui Isus. Influenta sa a fost începând din Grecia antica și pana-n Carpații nordici. Eminescu a fost (este) un Maestru care a influențat zona României, un maestru al românilor, pentru romani.

Este omul care și-a descoperit sufletul, iar descoperindu-și sufletul a descoperit iubirea fata de el însuși, iar cum omul este o Creație, nu poate fi scos din restul Creației: Natura și Universul, deci a descoperit și iubirea fata de restul Creației. De asta, plin de iubire fiind, și-a cantat iubirea fata de Natura și Univers. Iubirea este una dintre energiile de baza ale Universului, de aceea, manifestându-și iubirea prin cântec, a îmblânzit fiarele sălbatice, a îmblânzit valurile marii, l-a îmblânzit pe Cerber și chiar pe Hades, caci nimeni nu poate rezista iubirii. Tot ce exista pe lumea asta este bazat pe energia iubirii, chiar și moartea. A fost foarte aproape de a învinge moartea iubitei lui, prin iubire. Totuși, faptul ca a suferit pentru moartea Euridicei, arata ca nu a fost centrat numai în suflet, în inima, ci a fost centrat și în ego, caci iubirea nu înseamnă atașament. Când te atașezi de cineva ii simți lipsa, când doar iubești pe cineva nu-i simți lipsa, simți doar iubirea ce curge prin tine. Combinând iubirea cu atașamentul, iubirea nu mai e pura, nu mai e perfecta.

Isus nu a contemplat Natura. El a poruncit Naturii. El a înmulțit peștii și pâinile, a transformat apa în vin. El n-a făcut asta prin iubire, ci pur și simplu a poruncit asta, invocând-ul pe Dumnezeu. Isus e mai presus de Natura, de aceea nu a contemplat Natura și nici Universul. Isus nu a fost cel ce și-a descoperit sufletul, ci Cel care Și-a descoperit Spiritul, EU-l, Sinele. Mai corect spus, Isus este Cel care și-a relevat Sinele. Orfeu și-a relevat puterea sufletului (uman), Isus și-a relevat puterea spiritului divin. Isus nu a descoperit iubirea ca energie de baza a Universului, Isus a venit stăpânind aceasta energie. Orfeu a trăit o iubire imperfecta, umana, amestecata cu atașamentele ego-ului și a fost subjugat de aceasta energie divina (de exemplu nu putea canta cântece vesele, în timp ce el era trist), pe când pentru Isus iubirea divina este un instrument de lucru. Orfeu a înduplecat moartea, prin iubire și contemplare a Creației, Isus a poruncit morții. Dacă Orfeu este unul dintre Marii Maeștri ai omenirii, Isus este Fiul Omului, în același timp este Fiul lui Dumnezeu. Orfeu a găsit și împărtășit lumii o Cale de a ajunge la suflet, Isus a găsit și împărtășit lumii o cale de a ajunge la spirit, la Dumnezeu. Diferența dintre Orfeu și Isus este diferența dintre suflet și spirit (sufletul ca o proiecție a spiritului într-o lume mai subtila decât lumea tridimensionala, dar o lume mai densa decât cea a spiritului).

Nu știu dacă înlănțuirea cuvintelor este corecta, dacă afirmațiile făcute sunt adevărate. Știu ca, dacă ma gândesc la Orfeu ma umplu de iubire, intru într-o stare contemplativa, iar dacă ma gândesc la Isus simt Puterea de a porunci atât lumii materiale cat și lumii sufletului. Orfeu a pornit din lumea creata, Isus a venit din lumea spre care tindem.

Sirtaki

Colegul meu, singurul om cu care discut despre muzica și istorie, îmi povestea ca băiatul lui a lucrat la mai multe bănci, iar la una dintre ele, șeful de compartiment era un grec veritabil. Când i-a spus șefului sau ca tatăl lui asculta cu placere muzica greceasca, mai ales „Sirtaki – Zorba”, grecul a fost foarte incantat. Dar i-a spus ca „Zorba” nu e muzica greceasca autentica, ci este creația regizorului sau al aceluia care s-a ocupat de muzica din celebrul film cu Anthony Quinn, chiar dacă acum este considerat a fi muzica tipic greceasca, iar grecii sunt foarte mândri de acest cântec și dans și-l considera ca fiind al lor. Pentru mine a fost și nu a fost o surpriza, caci cam de un an de zile ascult cu muzica populara de la sud de Dunăre, fascinat de cultura și spiritualitatea din Balcani, iar muzica mi-a vorbit, făcându-mă sa înțeleg multe.

Într-adevăr, Wikipedia spune despre Sirtaki ca este inspirat din Hasapico, un dans al măcelarilor greci din Constantinopol. Da, dansul seamănă cu sursa de inspirație.

Ceea ce ma mira pe mine este ușurința cu care au adoptat grecii un cântec și un dans pe care le considera, acum, ca fiind specifice grecești. „Specific grecesc” nu e suficient spus, Sirtaki este considerat un dans reprezentativ al poporului grec. Mai mult de atât, pe Youtube exista cântece populare „grecești”, dar pe care le ascultasem ca fiind parte a folclorului macedonean, bulgar, sârb sau albanez. Adică grecii au împrumutat muzica, cultura și spiritualitate de la populațiile ce trăiesc în provinciile Greciei numite Macedonia și Tracia (unde n-au trăit niciodată urmașii lui Pericle), le-au pus numele de „muzica populara greceasca” și gata, e a lor, le aparține, e „tipic grecesc”. E ca și cum noi, romanii, am considera muzica ungurilor și a sașilor din Transilvania, a lipovenilor din Delta sau a altor naționalități conlocuitoare din România ca fiind muzica specific romanească. Noi, romanii, nu facem asa ceva și nici multe alte popoare. De ce? Simplu, pentru ca nu ne trebuie, noi n-avem nevoie, la nivel de mase, de împrumuturi culturale. Cultura și spiritualitatea noastră, ca popor, e suficient de bogata, astfel încât sa nu fie nevoie sa împrumutăm de la alte popoare. Numai elitele românești au împrumutat cultura din exterior (boierimea evului mediu, boierimea și burghezia secolelor XVIII și XIX, burghezia secolului XX, corporatiștii și maneliștii secolului XXI etc.) Grecii, însă, au preluat muzica, cultura și spiritualitate de la vecinii nordici, asa cum au preluat și personalități istorice. Ei îl considera pe Alexandru Macedon ca fiind un mare grec (care, de fapt a continuat politica de cucerire a Greciei începută de tatăl sau), ca și cum noi, romanii, l-am considera pe împăratul Traian al Romei ca fiind un bănățean sau un oltean de-al nostru.

E greu de găsit din nou cântecele balcanice care sunt adoptate de către greci, pentru ca sunt atât de multe care trebuie ascultate din nou. De aceea voi pune cântece „grecești” și balcanice care se aseamănă, chiar dacă nu sunt identice.

Baiduska din Macedonia

Baiduska grec

care seamănă foarte bine cu Kaba gaida bulgărească.

Exemple sunt foarte, foarte multe, dar ceea ce este cel mai interesant, din punctul meu de vedere, este faptul ca, după foarte mult timp în care am ascultat muzica de la sud de Dunăre și chiar din munții Tatra, am sesizat un calapod comun al aproape tuturor melodiilor din multe tari. Acest calapod este muzica vlaha, a aromânilor.

Chiar și unele melodii specifice aromâne sunt considerate ca fiind macedonene, sârbești etc.

O melodie extrem de populara în întreg teritoriul de la sud de Dunăre, dar mai ales în Serbia, unde exista în foarte multe variante (sârbești, bineînțeles):

La sud de Dunăre și în munții Tatra (vlahi care și-au pierdut limba și credința ortodoxa, însă au păstrat intacte obiceiurile și – cel mai important – conștiința de neam)muzica aromânilor este foarte variata, cuprinzând stiluri moldovenești, oltenești, ardelenești și toate acestea în spatii înguste. Mai mult de atât, melodia Vlaske igre exista în Serbia, Macedonia, Polonia, Cehia și Slovacia, dar nu exista în România!

Unii se mai supara:

România a pierdut și cimpoiul, care nu mai e la fel de popular ca în rândul vlahilor din afara României. Comparativ cu muzica populara româneasca, muzica vlahilor este arhaica, neinfluențată de civilizația orașelor, pentru ca s-a păstrat în locurile izolate din munți. Se pare ca, în timpurile de demult, folclorul romanesc era mult mai bogat, însă timpul și istoria, împărțirea României în trei state, a cernut muzica, fiecare regiune păstrând un anumit stil specific, chiar dacă intre toate stilurile folclorului romanesc exista suficient de mari asemănări, încât sa intre toate în stilul de muzica româneasca. Toate acestea confirma, pentru mine, interpretarea datelor genetice făcută de cei de la Rumania Military.

Testul orgoliului regional

În armata, regulamentul spunea ca un grup de militari se pot deplasa în trei feluri: în pas de manevră (în afara unității militare), în pas de defilare, în pas alergător sau cu cântec. Cântecul oficial pe care-l cantam începea cu versul „Din mii de piepturi răsună cu drag”, însă unul dintre comandanții noștri de grupa ne ruga sa cântăm „Treceți batalioane romane Carpații”. Acest din urma cântec nu mai era agreat de către Partid și stat, cine știe din ce motive politice ale epocii, astfel ca îl cântam numai când nu erau ofițeri în preajma. Când l-am întrebat pe sergent de ce-i place atât de mult cântecul acela depășit (nu mai era cazul ca armata romana sa treacă Carpații, asta fusese înainte de primului război mondial), el ne-a explicat: „Ma băieți, voi sunteți moldoveni (plutonul nostru era format din viitorii studenți de la Iași și Suceava). Mie-mi place de voi, dar știți de ce? Pentru ca voi, moldovenii, sunteți mai șovini, mai naționaliști. Eu sunt din Blaj, adică de acolo unde s-au adunat oamenii în 1848 ca sa lupte pentru românism. Pentru noi, ardelenii, voi ceilalți, din Regat, ați fost speranța noastră secole la rând. Mai ales voi, cei din Moldova, pentru ca sunteți o tara mai apropiați la suflet de noi, ardelenii. La voi, în Moldova au fugit mii de ardeleni năpăstuiți la ei acasă, iar voi i-ați primit ca și cum ar fi de-ai voștri. (Într-adevăr, în provincia Moldova sunt foarte multe sate de oameni veniți de mult din Ardeal, care-și pierduseră religia și identitatea romanească, ajungând aici au continuat sa vorbească ungurește). Uite de asta vreau eu sa cântați „Treceți batalioane române Carpații”, ca-mi amintiți ca suntem un singur neam, o singura tara. Pentru ca miile de ardeleni care s-au înrolat în armata romana la războiul de independenta, în 1877, n-au murit degeaba, caci ei și-au pus speranța în ceilalți romani. Iar ceilalți romani nu i-au dezamăgit pe ardeleni, au trecut Carpații și au murit ca sa ne elibereze.”

Erau multi români care puneau problema așa, în urma cu vreo 30 de ani. Atunci impresiile părinților, bunicilor și a celor care participaseră la evenimente erau încă vii în memoria colectiva a românilor, informațiile și emoțiile fiind transmise din generație în generație, asa cum e tradiția la români.

Acum? Acum unii se considera mai civilizați ca alții, motivând ca ei au fost influențați pozitiv de germani și de unguri. Acum unii considera ca politicienii ardeleni sunt mai puțin corupți decât politicienii din Vechiul regat. Acum unii considera ca politicienii de la București ii fura și nedreptățesc mai mult decât pe alții. Acum unii considera ca ei sunt mai deștepți, pentru ca mai multa lume a votat cu Johannis decât în restul tarii. Acum unii se considera superiori, pentru ca sunt, geografic, mai aproape de vestul Europei. Acum unii se considera mai harnici, pentru ca firmele străine au investit mai mult în regiunea lor. Acum unii se considera mai civilizați pentru ca conducerea de la București a aprobat mai multe proiecte și s-au făcut mai multe investiții în infrastructura decât în restul tarii. Acum unii se considera mai civilizați pentru ca sunt greco-catolici (motivul asta chiar ca nu-l înțeleg). Acum unii considera ca exista o tara a lor restrânsă, numita „Transilvania” în cadrul unei tari mai mari numita „România”, cam cum e România în UE. Sau chiar ca ar trebui sa se rupă de restul tarii, caci nu mai sunt compatibili cu oltenii, muntenii, moldovenii și dobrogenii, toți aceștia fiindu-le inferiori, atât din punct de vedere moral, cat și din punct de vedere al nivelului de civilizație. Acum unii se considera superiori pentru ca pur și simplu asa citesc prin mediile de informare.

Romanii din celelalte regiuni ale tarii au trecut deja testul orgoliului regional, pentru ca disensiunile dintre locuitorii fostei Tari Românești și cei ai fostei tari Moldova au avut loc cu un secol și jumătate înainte. Tendințe separatiste și nemulțumiri au existat și cu un secol și jumătate înainte, dar românii locuitori ai primei tari numite România au trecut testul orgoliului regional. Dacă nu l-ar fi trecut n-ar exista, azi o tara numita România. Dacă nu l-ar fi trecut definitiv, în ziua de azi ar fi abundat net-ul de afirmații gen „Majoritatea personalităților culturale și a celor strălucite din istorie sunt moldoveni, olteni sau munteni. Romanii din Vechiul Regat au trecut testul orgoliului regional, acel orgoliu care e îndreptat împotriva altor romani. Trebuie sa recunoaștem ca atunci, cu un secol și jumătate în urma, a existat și un Cuza, un Kogălniceanu etc, pe când azi exista un Dragnea, un Tăriceanu, Oprea, Băsescu etc.

Orgoliul regional este stimulat de alte forte interesate și nu e pentru prima data când aceste forte își exercita influenta asupra noastră, a romanilor. Intențiile rămân aceleași, interesul lor fiind o Românie slaba, divizata, pe care s-o domine cu ușurință. Marile puteri ale vremii au pus și problema unui stat separat al Transilvaniei, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

„Comisia însă era mai înclinată spre soluția creării unei Transilvanii independente având în vedere ca „recunoștința se epuizează repede iar amărăciunea provocata de pierderea teritoriului durează mult”. În aceste condiții, garanțiile oferite de România rămâneau sub semnul întrebării și existenta unui stat transilvănean, rămas în afara oricăror uniuni sau federații, servea mult mai bine interesele sovietice„. Rămânând un mar de discordie intre cele doua state vecine, Ungaria și România, Transilvania nu ar putea exista fără protecția unui stat puternic apropiat de ea, care în cazul de fata este Uniunea Sovietica având cu ea o granița comuna. O astfel de rezolvare a problemei ar răspunde și mai mult principiului autodeterminării popoarelor”. Ea ar fi mai avantajoasa și prin faptul ca nu favorizează nici Ungaria, nici România iar controlul URSS asupra noului stat transilvănean i-ar permite sa exercite presiuni asupra Ungariei și României, împiedicându-le sa se alăture oricăror tipuri de demersuri antisovietice „un astfel de control ar consolida și influenta noastră asupra statelor balcanice și îndeosebi asupra Iugoslaviei” care se învecinează cu Banatul. Existenta unui stat transilvănean era însă văzută ca o soluție provizorie pana la stabilirea unei colaborări garantate cu România sau Ungaria ceea ce avea sa determine hotărârea corespunzătoare a Moscovei în aceasta problema.” Sursa: Historia.ro.

Recunoștința României fata de URSS s-a epuizat, într-adevăr, repede. Conducerea comunista, încă de pe vremea lui Dej, a adus vorba despre Basarabia, iar Rusia a stimulat extremismul maghiar din Transilvania. Ceaușescu, diplomat abil, a continuat politica fata de URSS, însă s-a asigurat de sprijinul Chinei și al SUA. Evident, rusii au răspuns intensificând campania antiromânească din Transilvania, după cum spune aici Historia.ro: „Promovarea Planului Valev, în care România era redusă la o colonie agrară, publicarea memoriilor amiralului Horthy la Moscova și încurajarea de către sovietici a tendințelor naționaliste maghiare în direcția Ardealului – toate acestea la începutul anilor 60 – au fost gesturi politice pe care Bucureștiul le-a resimțit vădit ostile. În acest context, vechile stereotipuri anti-ruse au revenit la ordinea zilei. Iar în 1964 era pusă pe tapet – în mod halucinant pentru o ordine atât de rigidă precum cea a blocului comunist – problema graniței estice a României”.

Războiul modern este războiul hibrid, despre care spune cate ceva Moise Guran: „Desigur, nu ne vor bombarda Scutul, dar îl pot face inoperabil și fără să-l atace în vreun fel. Totul este să atragă România într-un conflict de proximitate (Rusia nici nu trebuie să fie implicată direct, ci doar niște răsculați, cu sau fără uniforme verzi) să o destabilizeze, să-i corupă politicienii și să plaseze oameni șantajabili în funcțiile de conducere, să otrăvească opinia publică cu mesaje anti-americane și anti-occidentale… Așa cum s-a dovedit recent, pe termen lung astfel de lucruri funcționează. Cum ar fi dacă, din varii motive, sătenii din Deveselu, județul Olt, ar face o răscoală cum a fost cea de la Pungești de exemplu. Nu trebuie decât un cretin de politician care să dea de exemplu o autorizație de … orice – gaze sau petrol de șist (Pungești e doar un exemplu), aur, cianuri, mama dracu, chiar și o pușcărie poate destabiliza un sat, de ce nu… dacă îți pui în cap să-i faci pe săteni să-i alerge pe militarii (americani sau de alt fel) cu furcile și să-i faci să-i privească ca pe niște invadatori, asta nu e chiar complicat.”

Interesant e ca una dintre variantele convenabile Rusiei în momentul de fata este tot crearea unui stat transilvănean independent: „Putin aproape că a încercuit România. Dacă aș fi în locul lui aș încuraja patriotismele locale, sentimentele de dispreț pentru miticii șpăgari, mândria ungurească sau cea ardelenească, autonomia Transilvaniei, ba chiar și o Republică Moldova controlată de rusofili care se vor declara descendenți ai lui Ștefan cel Mare, Sfânt, Ortodox și care la o chestie poate deveni și panslavist, cum a mai fost și după al doilea război mondial. Dacă pun mâna pe Chișinău (și probabil că vor pune) rușii vor susține eventual unirea Moldovei, doar a Moldovei de pe malurile Prutului. Dacă vi se par aberante astfel de posibilități amintiți-vă să judecați lucrurile pe termen lung și în perspectivă istorică”, după cum presupune Moise Guran.

Acum situația la granița de est este deja mai mult decât tensionata. Acum situația din UE e tensionata. Acum, partenerii noștri din UE și din NATO nu își doresc sa strice relațiile cu Rusia, de fapt Rusia a reușit sa divizeze și sa spargă unitatea uniunii, la fel cum a reușit sa spargă teritorial Ucraina, prin manipularea cetățenilor ucrainieni pro-rusi. La fel cum a stimulat orgoliul național rusesc al populației rusofone din Republica Moldova. De luat aminte ca populațiile rusofone nu înseamnă rusi, ci înseamnă aproape toate celelalte naționalități din Republica Moldova, care acum sunt pro-ruse. Și mai înseamnă și etnici romani care sunt pro-rusi. A fi pro-rus nu e ceva cumplit, cumplit e ca a fi pro-rus înseamnă automat a fi anti-român. Exact ca în România, unde exista etnici romani (din ce în ce mai multi) care sunt împotriva României. Ei se auto numesc pro-vest, pro- democrație etc., dar sunt de fapt anti-români.

Acești cetățeni români (de orice naționalitate ar fi ei) ar putea fi numiți mercenari, dacă ar fi plătiți. Însă ei nu sunt nici măcar plătiți. ca sa lupte împotriva României, ei fac asta din convingere. În loc sa dai bani pentru a recruta mercenari, dai bani ca sa convingi oamenii sa devina voluntari în armata războiului tău hibrid.

Rusii sunt puternici nu pentru ca au o armata puternica, ci pentru ca au gaze și alte resurse naturale de care are nevoie UE. Rusii sunt puternici pentru ca au o mașină de propaganda extraordinar de puternica, capabila sa influențeze și sa strice un UE. Daca in anii ’60 au reușit sa aprindă sentimentele antiromânești, naționaliste, în rândul populației de etnie maghiara din România, în anii prezentului au reușit sa aprindă sentimente antiromânești chiar în rândul populației românești!

Asa cum spune și Moise Guran, neutralizarea scutului antiracheta de la Deveselu poate fi înfăptuită prin manipularea cetățenilor români. Războiul hibrid presupune sa ne convingă pe noi sa ne dam palme singuri. Nu ne tăiem craca de sub picioare, ci ne sinucidem, dacă nu reușim sa trecem de orgoliul regional.

Probabil ca pentru românii din Ardeal a venit momentul sa treacă și ei acest test al orgoliului regional. Acum e mai greu, caci mijloacele de propaganda împotriva romanilor sunt mai puternice ca oricând. Acum e mai greu, pentru ca avem o clasa politica asa cum o avem, ca nu avem personalități de talia celor de acum un secol și jumătate. E mai greu, dar secolul care a trecut ne-a învățat ceva, sau ar fi trebuit sa ne învețe.

Cuvânt

În natura nu se cunoaște fenomenul de întinerire, dar cuvântul exista, probabil ca în mai multe limbi. Exista renaștere (a naturii, a civilizației, a culturii), refacere, vindecare și multe altele, dar „întinerire” nu exista. Oare de ce exista acest cuvânt? Se refera numai la aspectul fizic sau, poate ca, undeva, în interiorul ființei umane exista și aceasta posibilitate necunoscuta conștientului în care suntem centrați?

Revanșa

Care sunt avantajele cetățenilor europeni care au dus la formarea UE? In primul rand au fost avantaje politice, în sensul ca o uniune avea rolul de a stinge conflictele și resentimentele naționale ramase după WW2. In al doilea rand, o cooperare economica duce la avantaje reciproce pentru statele membre, avantaje care cresc nivelul de trai al populației. Si asa mai departe, sunt multe avantaje pentru cetățenii din interiorul UE, printre care unul dintre cele mai importante este libertatea de mișcare, lipsa controalelor vamale la granițele interioare etc.

Cooperarea economica nu a stins complet conflictele dintre state, iar criza economica începută în 2008 le-a reînviat. Apoi criza „refugiaților” a scăzut încrederea în Spațiul Schengen. Rand pe rand, atuurile unei uniuni ale statelor europene s-au prăbușit ca imagine în ochii populației.

Cu câțiva ani în urma erau foarte putini antioccidentali în România, acum sunt foarte multi nu numai în Europa de Est, ci în întreaga UE. Intre timp rețelele de socializare au cunoscut o efervescenta a unor publicații gen „Anonimus România”, „Expunere” și or mai fi și altele. Fiind antioccidental (după ce am cunoscut americani și canadieni din corporația în care lucrez) am apreciat, la vremea respectiva aceste publicații, care porneau de la niște adevăruri despre lumea occidentala ce nu conveneau și nu convin nimănui. Însa, de la o vreme, mai ales după anexarea Crimeii de către Rusia și problemele din Ucraina, aceste publicații au devenit fățiș de partea rușilor. Înțeleg sa fie împotriva SUA, dar nici rusii nu sunt ușă de biserica și nici n-au fost vreodată, asa cum n-a fost nici un imperiu vreodată în istorie.

Acum curentul secesionist în UE e suficient de mare încât sa-i pună în pericol existenta. Sa ne amintim cum s-a prăbușit URSS-ul: nu în urma unui război, ci în urma voinței cetățenilor și a tulburărilor politice interioare. Iar voința cetățenilor a fost puternic influențată de propaganda occidentala din timpul războiului rece. Trebuie sa recunoaștem ca și Ceaușescu a căzut în mare parte datorita acestei propagande, de fapt întregul Pact de la Varșovia s-a destrămat și datorita propagandei care s-a bazat pe niște adevăruri, ca orice propaganda agresiva și bine făcută.Acum UE e aproape de situația în care s-a găsit blocul comunist cu puțin înainte de 1989.

Cum or fi occidentalii, cum n-ar fi, noi, romanii, nu putem fi de partea rușilor. Chiar si pe plan economic, rusii s-au purtat mai urat decât firmele occidentale. Dau ca exemplu industria metalurgica, mari combinate siderurgice fiind cumpărate de „oameni de afaceri” rusi, care le-au topit pe toate la fier vechi , ca la o comanda. Tot cam pe vremea problemelor din Ucraina. Mai mult decât atât, rusii au niște datorii istorice fata de noi. Au bucăți importante din teritoriul nostru, au sute de mii de romani uciși în purificări etnice, ca sa nu mai zicem nimic de tezaur, caci nu e mare lucru comparativ cu celelalte grozavii pe care ni le-au făcut. România nu poate avea o politica externa care sa nu susțină interesele SUA împotriva celor rusești. Cum or fi americanii ăștia, tot trebuie „sa ne facem frate cu dracu’ pana trecem puntea”. Asta a fost destinul nostru dintotdeauna, sa fim intre interesele marilor imperii. Din fericire, la vremurile respective, am reușit sa supraviețuim făcând slalom printre aceste interese. Cred ca e imposibil sa nu reușim și de data aceasta.

Motivație

Liberalii (niște politicieni din România, exact la fel ca alți politicieni, doar ca se auto numesc asa) au votat, alături de colegii lor, pesedeii (ăștia cică sunt de stânga, dar e doar un nume) și ceilalți parlamentari aleși prin vot sa reprezinte interesele cetățeanului român, al statului român și al poporului român – tocmai și-au votat pensii speciale. Pensii plătite de cetățeanul român,care vin ca un fel de compensație pentru cazul în care-și pierd locul din Parlament. Legea este, bineînțeles, criticata vehement de cei ce nu sunt politicieni, caci ii obliga pe aceștia sa le plătească pensii. Pensie pentru ce? Pentru ca nu mai au de lucru la Parlament? Dar ce, pe Gigel sau pe Ionel, dacă i se închide fabrica, ii da cineva pensie? Si tot s-au închis fabrici și uzine timp de 26 de ani, iar Gigel și Ionel au plecat la munca de jos, în străinătate. Lor nu le da nimeni pensie, dacă nu îndeplinesc niște condiții, cum ar fi un timp minim de cotizare la fondul de pensii. Deci e normal ca legea pensiilor speciale sa fie nepopulara în rândul populației, caci „unii sunt mei egali decât alții”.

Interesanta e motivația găsită de președintele partidului auto poreclit „liberal” (teoretic ar trebui sa existe o doctrina liberala, dar doctrina lor este doctrina pensiilor nemuncite, plătite de cei ce plătesc impozite din munca cinstita). Cică guvernul ar fi fost de acord cu pensiile speciale și de asta au votat ei legea pensiilor.

Tanti Alina, dacă e o lege imorala, ce importanta are dacă guvernul pare sa fie de acord? Dacă guvernul ar fi de acord cu deportarea în Bărăgan a politicienilor corupți, ați vota legea asta, nu? Eu ma îndoiesc de asemenea posibilitate și ma întreb cata nesimțire poate exista, să-ți votezi pensii speciale și sa vii cu asemenea motivație de copil de grădiniță.

De fapt, tanti Alina se adresează copiilor de grădiniță și le vorbește pe limba lor. Adică populația e proasta, înghite orice debitează „aleșii neamului” și va merge în continuare la vot, caci n-are încotro. Si chiar dacă nu merge, dau ei o lege prin care sa fie aleși chiar dacă nu sunt votați.

Asta demonstrează ca votul nu este o soluție pentru România. Votul poate doar legitima un politician, care se va putea lauda ca reprezinta nu știu cate mii de oameni care l-au votat. Prin vot nu vom scăpa niciodată de clica asta. Ăștia nu pot fi decât alungați, dar prin vot nu poți sa-i dai afara pe ușă, caci intra înapoi pe geam.

ROGVAIV

ROGVAIV reprezinta spectrul vizibil al luminii pentru ochiul uman, în funcție de frecventa ce determina culoarea. În filmulețul de mai jos, un lingvist a descoperit ca anticii nu aveau cuvinte pentru a descrie culoarea albastra, de unde a tras concluzia ca atât grecii, evreii, chinezii și japonezii din antichitate nu puteau vedea culoarea albastra.

Se pare ca egiptenii antici sunt primii care au folosit un cuvânt pentru culoarea albastra și primii care au reprezentat-o în picturile lor. Studiind, din punct de vedere lingvistic folosirea cuvintelor folosite pentru culori, cercetătorul a descoperit ca ordinea apariției cuvintelor care descriu culori este următoarea: alb-negru (strălucitor-întunecat), roșu, galben, verde și mai târziu albastru.

Interesant e ca unele religii sau filozofii susțin ca ființa umana comunica cu Universul (sau ceva asemănător) prin anumite chacre, care se găsesc situate la nivelul corpului, neputând fi detectate de aparate sau de ochiul obișnuit al omului. Chacrele astea sunt situate în ordinea următoare, pornind de jos în sus: roșu, galben (și nuanțele sale), verde, albastru etc., adică în aceeași ordine în care au apărut cuvintele care descriu culorile respective. Poate ca anticii puteau vedea culoarea albastra, însă nu erau deloc interesați de aceasta culoare, oricum nu este atât de important faptul ca o vedeau sau nu, important e ca nu erau interesați de ea. Dacă asociem analiza făcută de Lazarus Geiger cu ceea ce semnifica chacrele corpului uman, pornind de la rolul fiecărei chacre a ființei umane (după cum îl descriu maeștrii spirituali), aceasta asociere poate sa sugereze ca dezvoltarea întregii umanități a avut loc, istoric vorbind, în etape. Adică, într-o prima faza a istoriei omenirii, umanitatea era preocupata sa învețe ce înseamnă alb-negru, ceva care poate fi de genul viata-moarte, adică oamenii erau preocupați exclusiv de supraviețuirea lor, a neamului lor și a speciei lor. Roșu – puterea, sexualitatea etc. În antichitate roșul era considerata culoarea cea mai frumoasa dintre toate, îmbrăcămintea regilor și a împăraților era roșie și pentru ca roșul reprezenta puterea. Fiind preocupați de putere, era normal ca culoarea roșie sa fie considerata cea mai frumoasa dintre toate. Și asa mai departe, omenirea ar fi trecut prin etapele galben, verde, albastru și ce mai urmează.