Stăpânii animalelor

Am auzit gălăgie în bucătărie. Când m-am dus sa vad ce se întâmplă, ce sa vezi?? Era o pasare mica, încolțită și fugărită de puii de pisica. Pasarea, când era atacata de un pui, fugea către altul, care se speria, și tot asa, nici una dintre părți nu câștiga. Într-un târziu, pasarea ar fi obosit și ar fi pierdut. Presupun ca pasarea fusese vânată de către mama puilor și adusa acestora, pentru antrenament. Cum pisicile mele nu sunt nevoite sa vâneze pentru a trai, dar păstrează pasiunea vânatului asa cum o păstrează și oamenii moderni (care nu mai sunt nevoiți sa vâneze ca sa trăiască de mii de ani), n-am putut lăsa lucrurile asa. Când am înaintat, puii de pisica mi-au simțit intenția și s-au retras, iar pasarea s-a lăsat luata în mana, de parca ar fi știut ca salvarea ei era la mine. Pasărea stătea foarte cuminte în mâna mea. Nu știu ce pasăre era, nu mai văzusem asemenea păsări. Era nefiresc de ușoară față de mărimea ei, ceea ce însemna că, ori nu prea mâncase în ultimul timp, ori avea vreo boală. Animalele de pradă reușesc să vâneze numai animalele cu șanse mici de supraviețuire, asta însemnând că n-ar trebui să mă supăr pe pisicile mele, dar tot nu puteam să las să continue barbaria asta sub ochii mei, la mine acasă. Inima mea era alături de pasăre, nu puteam s-o las să fie chinuită de puii de pisică. Trebuia s-o salvez, așa că am luat-o cu ușurință în mână, intenționând s-o duc pe casă, de unde sa zboare unde vede cu ochii.

20160915_161442

Socoteala mea nu s-a potrivit, neavând cum s-o duc pe casă din pod, așa ca am deschis ușa și am pus-o jos, să-și tragă sufletul, să-I treacă spaima morții. Ghinion, cum am pus-o jos, cum a zburat în grădină. În grădină, unde era mama puilor, care nu a ratat ocazia și a prins-o imediat ce a ajuns jos. Gata, nu mai avea nici o șansă, dar măcar a murit rapid. Pe mâna mea rămăseseră urme ușoare de sânge, asta însemnând ca oricum nu avea șanse de supraviețuire. Asta a fost soarta ei și nu aveam cum s-o influențez.

Viața sălbatică este dură. Ca sa supraviețuiești, ca animal de pradă, trebuie să mănânci alte animale, trebuie să le ucizi. Nici viața domestică nu e mult mai ușoară, animalele crescute pentru carne ajungând tot la cuțit. Întreaga lume e dură, parcă nedreaptă și urâtă. Totul este crud in viața noastră, însă nu prea suntem conștienți de asta, noi cumpărăm carnea gata ambalată, fără să vedem cum a ajuns acea carne în farfuria noastră. Nu avem încotro, facem parte din această lume urâtă, fără să conștientizăm cât de urâtă e lumea în care trăim.

Lumea e urâtă pentru ca noi, oamenii, suntem urâți. Da, suntem urâți. De ce suntem urâți? Pentru ca noi, oamenii, ne mâncăm între noi. Noi suntem cei care vor să aibă bunul altora. Noi suntem cei care vor să aibă chiar și succesul altora. Noi suntem cei care vor sa aibă imaginea altora, mai de succes decât noi. Noi suntem cei care vrem să furam de la alții orice ni se pare mai valoros decât ceea ce avem noi înșine. Pentru că noi suntem cei care am uitat cine suntem și care e valoarea noastră și dorim să înlocuim valoarea noastră cu valoarea altora. Noi suntem cei care am creat o societate bazată pe competiție, în care cel mai puternic îl domină (mănâncă) pe cel mai slab. Noi suntem cei care vrem să dominăm totul, chiar și Natura. Noi considerăm că Natura și Universul sunt create pentru confortul nostru personal, pentru satisfacția ego-ului, nu pentru nevoile noastre. Noi suntem cei care idolatrizăm generalii victorioși, neamurile războinice, și nu apreciem propovăduitorii păcii. Violența există în noi și nu o putem controla, ci ne controlează violența pe noi.

Dacă Dumnezeu, când a creat Omul și a zis ca Omul va stăpâni animalele, atunci cum sa ne închipuim că animalele nu vor fi violente, dacă în Om exista atâta violență, atâta agresivitate, atâta dorință de a lua ce are altul, pentru simplul fapt ca nu e conștient că ceea ce I-a dat El e suficient și chiar mai valoros decât ceea ce obține prin furt (imitație) și violență de la altul? Coborând din Eden, Omul a renunțat la hrana spirituală și a înlocuit-o cu hrana obținută prin violență. Probabil ca inițial Omul a fost conștient de influența sa asupra animalelor, dar acum nu mai este. Dacă Omul a devenit violent, atunci și animalele au devenit violente. Omul nu a creat animalele, dar Omul are ceva din puterea de creație a Creatorului. Dacă Creatorul i-a dat omului în stăpânire animalele, i-a dat și o anumita putere de influența asupra lor.

Poate că, dacă Edenul va reveni pe Pământ, omul va consuma din nou hrană spirituală, iar atunci nu va mai exista violență în lumea umană. Poate că atunci nici animalele nu se vor mai mânca unele pe altele.

Dincolo de iubire

Exista multe asemănări intre Orfeu și Isus, scoase în evidenta chiar de către cei care susțin ca este o diferență mare intre religia lui Orfeu și creștinism. Dacă analizam ce susțin religiile, vedem ca nu exista foarte mari diferențe intre ele. Dar… ceea ce urmează sa scriu nu are logica, nu exista demonstrații, nu exista dovezi. E doar intuiție sau comunicare.

Orfeu este omul de jos. Omul care a pornit de jos, din materie, din ego, omul care a înțeles sensul vieții, care a înțeles și calea, pentru ca este omul care și-a ascultat sufletul și a descoperit Natura, a descoperit Universul și s-a descoperit pe sine. Descoperind lumea creata, a fost pătruns de imensitatea și perfecțiunea ei, a descoperit, simțit și trăit legătura indestructibila dintre toate creațiile Universului prin contemplare. Orfeu a contemplat Natura și Universul, într-un mod oarecum asemănător cu Eminescu. Nu vreau sa pun egal intre Eminescu și Orfeu, Orfeu a fost (este) un Mare Maestru, întemeietor de religie, descoperitor de Cale și a făcut asta cu 3 mii de ani în urma, înaintea lui Buddha, înaintea lui Isus. Influenta sa a fost începând din Grecia antica și pana-n Carpații nordici. Eminescu a fost (este) un Maestru care a influențat zona României, un maestru al românilor, pentru romani.

Este omul care și-a descoperit sufletul, iar descoperindu-și sufletul a descoperit iubirea fata de el însuși, iar cum omul este o Creație, nu poate fi scos din restul Creației: Natura și Universul, deci a descoperit și iubirea fata de restul Creației. De asta, plin de iubire fiind, și-a cantat iubirea fata de Natura și Univers. Iubirea este una dintre energiile de baza ale Universului, de aceea, manifestându-și iubirea prin cântec, a îmblânzit fiarele sălbatice, a îmblânzit valurile marii, l-a îmblânzit pe Cerber și chiar pe Hades, caci nimeni nu poate rezista iubirii. Tot ce exista pe lumea asta este bazat pe energia iubirii, chiar și moartea. A fost foarte aproape de a învinge moartea iubitei lui, prin iubire. Totuși, faptul ca a suferit pentru moartea Euridicei, arata ca nu a fost centrat numai în suflet, în inima, ci a fost centrat și în ego, caci iubirea nu înseamnă atașament. Când te atașezi de cineva ii simți lipsa, când doar iubești pe cineva nu-i simți lipsa, simți doar iubirea ce curge prin tine. Combinând iubirea cu atașamentul, iubirea nu mai e pura, nu mai e perfecta.

Isus nu a contemplat Natura. El a poruncit Naturii. El a înmulțit peștii și pâinile, a transformat apa în vin. El n-a făcut asta prin iubire, ci pur și simplu a poruncit asta, invocând-ul pe Dumnezeu. Isus e mai presus de Natura, de aceea nu a contemplat Natura și nici Universul. Isus nu a fost cel ce și-a descoperit sufletul, ci Cel care Și-a descoperit Spiritul, EU-l, Sinele. Mai corect spus, Isus este Cel care și-a relevat Sinele. Orfeu și-a relevat puterea sufletului (uman), Isus și-a relevat puterea spiritului divin. Isus nu a descoperit iubirea ca energie de baza a Universului, Isus a venit stăpânind aceasta energie. Orfeu a trăit o iubire imperfecta, umana, amestecata cu atașamentele ego-ului și a fost subjugat de aceasta energie divina (de exemplu nu putea canta cântece vesele, în timp ce el era trist), pe când pentru Isus iubirea divina este un instrument de lucru. Orfeu a înduplecat moartea, prin iubire și contemplare a Creației, Isus a poruncit morții. Dacă Orfeu este unul dintre Marii Maeștri ai omenirii, Isus este Fiul Omului, în același timp este Fiul lui Dumnezeu. Orfeu a găsit și împărtășit lumii o Cale de a ajunge la suflet, Isus a găsit și împărtășit lumii o cale de a ajunge la spirit, la Dumnezeu. Diferența dintre Orfeu și Isus este diferența dintre suflet și spirit (sufletul ca o proiecție a spiritului într-o lume mai subtila decât lumea tridimensionala, dar o lume mai densa decât cea a spiritului).

Nu știu dacă înlănțuirea cuvintelor este corecta, dacă afirmațiile făcute sunt adevărate. Știu ca, dacă ma gândesc la Orfeu ma umplu de iubire, intru într-o stare contemplativa, iar dacă ma gândesc la Isus simt Puterea de a porunci atât lumii materiale cat și lumii sufletului. Orfeu a pornit din lumea creata, Isus a venit din lumea spre care tindem.

Sirtaki

Colegul meu, singurul om cu care discut despre muzica și istorie, îmi povestea ca băiatul lui a lucrat la mai multe bănci, iar la una dintre ele, șeful de compartiment era un grec veritabil. Când i-a spus șefului sau ca tatăl lui asculta cu placere muzica greceasca, mai ales „Sirtaki – Zorba”, grecul a fost foarte incantat. Dar i-a spus ca „Zorba” nu e muzica greceasca autentica, ci este creația regizorului sau al aceluia care s-a ocupat de muzica din celebrul film cu Anthony Quinn, chiar dacă acum este considerat a fi muzica tipic greceasca, iar grecii sunt foarte mândri de acest cântec și dans și-l considera ca fiind al lor. Pentru mine a fost și nu a fost o surpriza, caci cam de un an de zile ascult cu muzica populara de la sud de Dunăre, fascinat de cultura și spiritualitatea din Balcani, iar muzica mi-a vorbit, făcându-mă sa înțeleg multe.

Într-adevăr, Wikipedia spune despre Sirtaki ca este inspirat din Hasapico, un dans al măcelarilor greci din Constantinopol. Da, dansul seamănă cu sursa de inspirație.

Ceea ce ma mira pe mine este ușurința cu care au adoptat grecii un cântec și un dans pe care le considera, acum, ca fiind specifice grecești. „Specific grecesc” nu e suficient spus, Sirtaki este considerat un dans reprezentativ al poporului grec. Mai mult de atât, pe Youtube exista cântece populare „grecești”, dar pe care le ascultasem ca fiind parte a folclorului macedonean, bulgar, sârb sau albanez. Adică grecii au împrumutat muzica, cultura și spiritualitate de la populațiile ce trăiesc în provinciile Greciei numite Macedonia și Tracia (unde n-au trăit niciodată urmașii lui Pericle), le-au pus numele de „muzica populara greceasca” și gata, e a lor, le aparține, e „tipic grecesc”. E ca și cum noi, romanii, am considera muzica ungurilor și a sașilor din Transilvania, a lipovenilor din Delta sau a altor naționalități conlocuitoare din România ca fiind muzica specific romanească. Noi, romanii, nu facem asa ceva și nici multe alte popoare. De ce? Simplu, pentru ca nu ne trebuie, noi n-avem nevoie, la nivel de mase, de împrumuturi culturale. Cultura și spiritualitatea noastră, ca popor, e suficient de bogata, astfel încât sa nu fie nevoie sa împrumutăm de la alte popoare. Numai elitele românești au împrumutat cultura din exterior (boierimea evului mediu, boierimea și burghezia secolelor XVIII și XIX, burghezia secolului XX, corporatiștii și maneliștii secolului XXI etc.)  Grecii, însă, au preluat muzica, cultura și spiritualitate de la vecinii nordici, asa cum au preluat și personalități istorice. Ei îl considera pe Alexandru Macedon ca fiind un mare grec (care, de fapt a continuat politica de cucerire a Greciei începută de tatăl sau), ca și cum noi, romanii, l-am considera pe împăratul Traian al Romei ca fiind un bănățean sau un oltean de-al nostru.

E greu de găsit din nou cântecele balcanice care sunt adoptate de către greci, pentru ca sunt atât de multe care trebuie ascultate din nou. De aceea voi pune cântece „grecești” și balcanice care se aseamănă, chiar dacă nu sunt identice.

Baiduska din Macedonia

Baiduska grec

care seamănă foarte bine cu Kaba gaida bulgărească.

Exemple sunt foarte, foarte multe, dar ceea ce este cel mai interesant, din punctul meu de vedere, este faptul ca, după foarte mult timp în care am ascultat muzica de la sud de Dunăre și chiar din munții Tatra, am sesizat un calapod comun al aproape tuturor melodiilor din multe tari. Acest calapod este muzica vlaha, a aromânilor.

Chiar și unele melodii specifice aromâne sunt considerate ca fiind macedonene, sârbești etc.

O melodie extrem de populara în întreg teritoriul de la sud de Dunăre, dar mai ales în Serbia, unde exista în foarte multe variante (sârbești, bineînțeles):

La sud de Dunăre și în munții Tatra (vlahi care și-au pierdut limba și credința ortodoxa, însă au păstrat intacte obiceiurile și – cel mai important – conștiința de neam)muzica aromânilor este foarte variata, cuprinzând stiluri moldovenești, oltenești, ardelenești și toate acestea în spatii înguste. Mai mult de atât, melodia Vlaske igre exista în Serbia, Macedonia, Polonia, Cehia și Slovacia, dar nu exista în România!

Unii se mai supara:

 

România a pierdut și cimpoiul, care nu mai e la fel de popular ca în rândul vlahilor din afara României. Comparativ cu muzica populara româneasca, muzica vlahilor este arhaica, neinfluențată de civilizația orașelor, pentru ca s-a păstrat în locurile izolate din munți. Se pare ca, în timpurile de demult, folclorul romanesc era mult mai bogat, însă timpul și istoria, împărțirea României în trei state, a cernut muzica, fiecare regiune păstrând un anumit stil specific, chiar dacă intre toate stilurile folclorului romanesc exista suficient de mari asemănări, încât sa intre toate în stilul de muzica româneasca. Toate acestea confirma, pentru mine, interpretarea datelor genetice făcută de cei de la Rumania Military.

 

 

Bonus

Îmi place concediul, căldura, apa și soarele, nopțile înstelate și călduroase, zilele lungi, într-un cuvânt îmi place vara. Însă ziua începe a se scurta imediat după solstițiul de vara, iar scurtarea zilei și creșterea nopții este semn ca, puțin cate puțin, vara se apropie de final. Apropiindu-se de final cu fiecare clipa care trece, se apropie de final și plăcerea de a trai vara la maxim. Conștiința sfârșitului verii nu produce o depresie, dar produce o tristețe care nu ma lasă sa ma bucur din toată inima de plăcerile verii, de fiecare data când ma gândesc ca nu știu cate zile frumoase voi mai prinde, ca va urma o perioada în care va fi din ce în ce mai frig, din ce în ce mai urat, din ce în ce mai incomod.

Asta pana anul acesta, Andreea. Pentru ca anul acesta am citit pe net ca pe 6 august se sărbătorește de către biserica creștină Schimbarea la fata, iar în calendarul popular, aceasta zi este trecuta și considerata ca fiind ultima zi de vara, sau ziua din care vara începe sa plece (interval terminat pe 8 sept., tot conform calendarului popular). Deci nu scăderea duratei zilei de după solstițiul de vara este începutul sfârșitului verii, ci ziua de 6 august, numita în popor Probejenia. Poporul zice ca după data de 6 august insectele încep a-și cauta vizuine pentru iarna, încep sa se îngălbenească frunzele din copaci și încep sa se răcească apele, se culeg unele semințe ale plantelor de cultura, se gusta prima data din poama (struguri) – și-mi amintesc ca la bunicii dinspre tata (undeva prin Oltenia) se ținea foarte strict aceasta data. Dintr-un anume punct de vedere, sărbătoarea creștină a Schimbării la fata este foarte bine aleasa, parca anume pentru a se suprapune și pentru a îngloba credința popular, păgână, care era pe meleagurile acestea dinaintea creștinismului (de fapt, multe dintre sărbătorile creștine au înlocuit sărbătorile păgâne, într-un fel furându-le). Este bine aleasa aceasta sărbătoare pentru ca, asociind schimbarea la fata a lui Isus (ce semnifica divinizarea) cu începutul sfârșitului verii, se continua tradiția orfica (și probabil zamolxiana) a integrării omului în natura, personificând și asociind divinitatea cu Natura însăși. Adică odată cu schimbarea la fata a lui Isus începe și schimbarea la fata a Naturii, sau invers. Nu are importanta, caci se pare ca intre Natura și Univers pe de o parte și divinitate pe de cealaltă parte – nu exista diferențe foarte mari în mitologia poporului roman (moștenire clara a orfismului și a celorlalte religii vechi).

Interesant mai este un aspect. Odată ce am citit despre sărbătoarea populara a zilei de 6 august, am înțeles la nivel interior ca acesta e mersul lucrurilor, înțelegând ca 6 august este o zi de hotar simbolic intre vara și începutul sfârșitului verii. Am observat ca zilele călduroase și frumoase persista încă. Aceste zile de sfârșit de vara le simt ca pe un fel de bonus oferit de Natura (sau/și divinitate), caci am înțeles ca asta este mersul lucrurilor în Natura. Azi e cald și frumos? De ce sa nu ma bucur și sa ma gândesc la ce va fi mâine? Nu omul din popor zice „ce-o fi mâine, Domnul știe; azi – noroc și bucurie”. Au dispărut toate nemulțumirile legate de sfârșitul verii, fiind înlocuite de împăcarea cu mersul real al lucrurilor în lumea asta, acceptarea Naturii asa cum este ea data de la Dumnezeu. Iar aceasta împăcare s-a produs prin conectarea la înțelepciunea populara românească (ce exista în conștientul colectiv).

Preoți, munții mari

Ceahlăul e un munte, la fel ca alți munți din tara noastră și din lumea întreagă. Însa, când ajungi la Izvorul Muntelui și zărești, în depărtare, peste vârfurile brazilor, statura lui impunătoare, prima impresie pe care o ai e aceea de zid. Un zid natural, din piatra, ciudat, caci ochiul nu-ți e obișnuit cu asemenea priveliști, dacă trăiești în zona de deal sau câmpie.20160717_134434

Dacă mai înaintezi puțin, nu mult, numai cat sa vezi mai bine conturul munților, zidul se transforma, în ochii tai, într-o cetate. O cetate cu ziduri și turnuri de apărare.

20160717_142314

Dacă mai urci puțin, pe drumul străjuit de brazi de o parte și de alta…

IMG_3384

… dai de o alta forma a munților.

IMG_3381

Forma muntelui nu ți se pare niciodată aceeași. Drumul e întortochiat și vezi Ceahlăul mereu din alte unghiuri.

IMG_3392

IMG_3407

Uneori, stâncile Ceahlăului par a transforma, din turnurile de paza ale unei cetăți, în niște uriași.

cuIMG_3390

IMG_3387

Unii zic ca Ceahlăul e un munte sfânt, ca e Kogaionul dacilor. Alții zic ca aici au mutat preoții daci Kogaionul (mai probabil, după părerea mea, decât prima varianta), după ce originalul a fost cucerit de romani. Dar cine mai știe ce a fost atunci, cu doua mii de ani în urma? Important e ce este azi. Azi, muntele Ceahlău e considerat, în continuare, un munte sfânt, asa cum sunt considerați multi alți munți de la noi din tara. Când ii vezi, când ii cutreieri, nu se poate sa nu te cuprindă un sentiment mistic. Poate de aceea, ciobănașului din „Miorița” nu-i trebuie preoți, ci-i sunt de ajuns munții mari, unde se simte mai aproape de Cer.

 

 

 

 

Apa de ploaie

 

 

Vremea e schimbătoare, nu numai de la zi la zi, ci și de la an la an, de la decenii la decenii s.a.m.d. Ultimii ani, în România a fost seceta. Anul trecut seceta a fost atât de mare, încât li s-a dat voie țăranilor din estul tarii sa meargă cu animalele în pădure la păscut, caci pe câmpuri totul era pârjolit de soare.

Anul acesta, însă, sfârșitul primăverii și începutul verii au fost altfel. A plouat mocnit, a plouat și torențial. Pământul însetat a absorbit apa, ierburile și buruienile au crescut frumos, ba chiar a crescut și nivelul pânzei freatice. Pe Moldova și pe Siret s-au anunțat coduri galbene și portocalii de inundații. La munte, râurile mici au devenit periculoase, în județul Bacău au ieșit din matca și au inundat sate. Pânza freatica s-a ridicat atât de mult, încât s-au inundat beciurile caselor în zonele mai joase ale Romanului, ceea ce nu s-a mai întâmplat pana acum. Evident, nu puteam scăpa spectacolul oferit de natura și am mers pe malul Siretului și al Moldovei, pentru a vedea cum e apa mare.

Siretul nu era prea mare. N-a ieșit din matca.

IMG_2934

Pădurea de pe malul lui era, însă, foarte frumoasa. Înainte era cea mai urata pădure pe care o văzusem, caci era o pădure plantata, cu copacii aliniați, însă, intre timp, Natura a corectat aceasta aliniere aritmetica, specifica mintii umane, astfel ca copacii au crescut mari și s-au strâmbat, înlăturând efectul de tabla de șah.

IMG_2946

IMG_2975

Apa se retrăgea văzând cu ochii. Malul care se vede pe margini fusese acoperit de ape cu jumătate de ora înainte de a fi fotografiat.

IMG_2935

Moldova era, însă, mare. Mai mare decât mi-o aminteam ca era pe vremea copilăriei, cand toți făceam baie în Moldova. Intre timp, după ani îndelungi, apa devenise mica, probabil ca din cauza lipsei ploilor pe o perioada îndelungată. Înainte erau oameni care săreau de pe punte, acum, în mod normal apa are în jur de 1 metru adâncime. Însa, după ploile începutului de vara, debitul a crescut mult, foarte mult.

IMG_2912

IMG_2928

În dreptul podului de la sud, insulița plina de copaci și verdeață era acoperita de apa.

IMG_2931

Dar cel mai interesant a fost la punte, la microhidrocentrala. Apa trecea peste baraj, făcând un vuiet de cascada, care se auzea de la câteva sute de metri. Filmulețele nu sunt acceptate de WordPress.

IMG_2888

IMG_2918

După câteva zile de canicula, ploaia a „lovit” din nou, de data asta altfel, inundând zonele joase ale orașului, asa cum nimeni nu a mai văzut sa se întâmple vreodată. Parcarea de la Kaufland arata ca un mic lac.

Kaufland Roman

ploaie Roman

De atunci n-a mai plouat serios. Acum e canicula și e nevoie de ploaie, pentru porumb. Nivelul pânzei freatice a scăzut din nou, regia de apa anunțând restricții în doua sate. Parca tara noastră e bătută de musoni, când musonul cu aer uscat, saharian, când musonul care aduce ploaia. Se anunță ploi la sfârșitul săptămânii, însă agricultorii din sud spun ca încă o săptămână nu mai rezista porumbul și floarea soarelui fără apa. Probabil ca și plantele trebuie sa se adapteze la noua clima a României, sa se învețe să-și facă rezerve de apa când ploile sunt prea abundente, ca sa le ajungă pentru perioadele secetoase. Clima e altfel acum, trece dintr-o extrema în alta. Parca s-a radicalizat, la fel ca oamenii.

Bărbătească

Pensionarea lui Radu. Un grup destul de restrâns, format din aproximativ 20 persoane, dintre care doar trei femei (una era soția lui Radu, iar cealaltă fiica, cea de-a treia nu știu cine era, probabil ca tot o ruda de-a lui). La petrecere au venit și oameni pe care nu-i cunosc, probabil pensionari mai vechi, foști colegi de-ai lui. Broscoiului, proaspăt pensionar și el, i-au dat lacrimile de emoție, când l-a întâlnit pe Radu. De fapt cam toți eram puțin emoționați. Mâncare, băutură. O țuică făcută de Mihai, de la el de la tara și un vin acruț și amărui, cum e vinul din regiunea asta. Mie nu-mi place, însă oamenii cu vinul asta sunt obișnuiți și asta-i vinul care le place lor, un vin care sa meargă băut mult și care merge atât la mâncărurile grele cat și ca sa tina de sete, dacă e făcut șpriț. Vinul acesta are și o semnificație aparte pentru Radu, caci (asa cum zice el) e vinul făcut în 2014 de tatăl lui, ultimul vin pe care l-a mai făcut înainte de a muri.

Atmosfera normala, nici prea vesela, nici prea înfocată. Grupuri și grupulețe formate aleator stau de vorba, fac glume specifice, glume pe care le-au făcut o viata întreagă. Broscoiul nu se mai supără când băieții mai striga cate un „oac” când trec prin dreptul lui, asa cum se supăra când era coleg cu ei. Cred ca acum devine nostalgic când ii zic oamenii „Broasca”, își amintește de vremurile când muncea, se supăra, se enerva și se bucura împreună cu oamenii aceștia. Toți sunt bine dispuși, vinul curge cu destulă moderație în pahare, iar de acolo pe gat. Nu se prea bea, cum era de așteptat (zicea cineva ca de asta e bine sa fie femei străine la petrecerile țevarilor, altfel s-ar îmbăta și s-ar da în petec, dar, fiind femei străine de fata, le e rușine).

Asa a fost câteva ore, pana când… Pana când foștii colegi ai lui Radu l-au înconjurat, apropiindu-se încet de el, ca sa nu bănuiască nimic, apoi l-au luat în brate și l-au aruncat în sus de mai multe ori. Acesta a fost momentul dezlănțuirii tuturor, senzația de bucurie a lui Radu ne-a cuprins pe toți. Ion s-a dus la Radu (fostul lui maistru), s-a aplecat, și l-a ridicat pe umeri, dansând cu el în spate. E Ion voinic, dar a suferit un accident de munca destul de grav prin 2006 și de atunci cam șchioapătă și se plânge ca-l doare piciorul și ca n-are putere în el. E și mai bătrân ca Radu, n-a ieșit la pensie pentru ca nu a avut grupa speciala, dar, cu toate astea, nu șchioapătă deloc când dansează cu Radu în spate. Bucuria pe care o simte îl energizează și-l face sa se comporte ca un tinerel puternic și sănătos tun. De fapt cam nimeni nu e chiar sănătos la vârsta asta, fiecare are cate o problema de sănătate. Marcel (sudorul care mi-a făcut, înainte de a ieși la pensie, securea pe care o păstrez cu mare placere) a avut rotula de la genunchi sparta în patru și ar fi trebuit sa-i bage sârme și șuruburi, dar n-a vrut. Acum regreta puțin, caci nu s-a refăcut bine piciorul. Radu a fost operat și el de pleurezie cu câteva luni în urma. Mircea (singurul care l-a învins la șah pe Parașutist, chiar dacă e simplu muncitor) are și el problemele lui de sănătate. Broscoiul are varice de ani de zile și, în plus, are și o buza umflata și vânătăi pe spate, caci s-a prăvălit un zid de chirpici peste el, când voia sa schimbe o ușă. Îl ponegrește pentru asta pe finul sau cu care a lucrat împreună, ca nu l-a ascultat și a vrut sa facă nu știu ce cu securea la zid, din care cauza s-a prăvălit. Dar toți sunt energizați de magia prieteniei, de magia revederii, de magia reîntregirii grupului. De fapt, magia revederii e mai mult decât magia prieteniei, caci e magia tovărășiei. Se comporta ca niște foști camarazi de arme care au trecut prin războaie grele împreună, în care au depins unul de altul și s-au sprijinit unul pe altul. O camaraderie strânsă, care rareori exista în afara armatei.

Doi-trei băieți îl țin pe Radu sa nu cada din cauza mișcărilor lui Ion. Cineva ii da cadoul specific pensionarilor, adică ii pune un baston în mana și o pălărie de moșneag pe cap. Radu, incantat la maxim de atenția pe care i-o acorda foștii colegi, cu pălăria pe cap, agita bastonul în aer, făcând și niște gesturi obscene. Bucuria generala se transforma în euforie, un fel de mica nebunie generala, țiganii din orchestra (clarinetistul fusese, în tinerețe, coleg cu ei, deci ii înțelegea și simțea ceea ce simt ei, împreună și odată cu ei) schimba repertoriul, trecând de la „mulți ani trăiască” la o populara și canta și ei ca nebunii, cuprinși de extaz. Niciodată nu mi-a plăcut muzica populara cantata la clarinet și la orga, dar acum nu mai contează la ce instrumente e cantata, contează ca ritmul și pofta de joc sunt nebune. Se pare ca nu instrumentele fac muzica, ci oamenii care se lasă cuprinși de energia colectiva și vrăjiți de muzica. Oamenii care dansează fac muzica și muzica face totul. Oamenii cer muzicii sa-i dirijeze, astfel încât să-și poată manifesta emoțiile și sentimentele. Se încinge o hora nebuna, în care unii chiuie din când în când. De câteva ori au strigat și „Hop-sa!”, un strigat care suna ca un fel de comanda, accentuând ritmul muzicii și coordonând hora. Femeile vor sa intre și ele în hora, dar bărbații le împing în mijlocul cercului, unde dansează cu bărbați desprinși din cercul magic al horei. Toți dansează (de fapt nu dansează, ci „joaca”), chiar și eu, chiar dacă nu știu sa dansez, intru în hora, călcând pe picioare, mai ales pe cel din dreapta. Ei nici nu observa și chiar dacă ar simți, nu le-ar pasa. Câteva scaune mai apropiate se prăvălesc, lovite de dansatori. Dar nimănui nu-i pasa de nimic, toți trăiesc nebunia, mai ales ca tuciuriii din orchestra, cu talentul lor nativ, simt cum curg energiile și se lasă și ei purtați de magia colectiva, îndrăcind ritmul odată cu îndrăcirea oamenilor, amplificând nebunia. Toți sunt bătrâni, bolnavi, burtoși, dar asta numai în viata de zi cu zi. Acum dansează ca și cum ar avea 20 de ani, ca și cum toată lumea e a lor, ca și cum pentru asta sunt făcuți, ca și cum asta e singurul sens al vieții. Toți ne simțim în al nouălea cer. E de necrezut cum de au atâta putere în ei, descătușată de ceea ce simt. Chelnerii stau pe margine uimiți, filmând și făcând poze cu telefoanele. Eu ma simțeam de parca eram undeva într-un luminiș de pădure, chiuind la luna și la stele, dansând ca nebunul într-un grup de nebuni, în jurul unui foc, dirijați de incantații șamanice.

Apoi urmează cadoul familiei. Fata lui Radu insista sa deschidă mai repede pachetul, mai ales ca Radu, asa cum e el, încearcă sa desfacă fundele fără sa le strice. Broscoiul ii striga sa rupă totul, ca sa deschidă mai repede cadoul și, pentru ca Radu nu-l asculta, de parca nici nu-l auzea, fiind concentrat la fundele alea, Broscoiul ia inițiativa și rupe el, violent și urat, pachetul. De sub hârtie răsare ceva neașteptat pentru toți cei de acolo: o vioara! Se vede emoția pe chipul lui Radu, dar și-o stăpânește. Se apuca imediat sa acordeze vioara, ajutat de muzicanți, care-i dădeau tonurile. Apoi se apuca sa cânte la vioara, acompaniat de orchestra, melodia „Ciobănaș cu trei turme de oi”. Toți eram surprinși, nici unul dintre noi nu știam ca Radu știe sa cânte la vioara. Fata lui îmi spune ca el a studiat vioara, în tinerețe, dar nu a putut sa continue și asta era visul sau ascuns. Privindu-l pe Radu, fetita lui era în culmea fericirii. Cred ca nu exista o legătură sufleteasca mai puternica pe lumea asta ca legătura dintre o fata și tatăl ei. Radu mai rămâne în urma, din când în când, dar tuciuriii, cu talentul lor muzical nativ, se adaptează la schimbările de ritm, și totul iese destul de bine, pentru un om care n-a mai cantat la vioara din timpul liceului.

Ăștia sunt romanii. În viata de zi cu zi sunt niște oameni obișnuiți, funcționează ca niște mașini cu motoare cu ardere interna. Dar dacă sunt stârniți, dacă li se descătușează energia, dacă le sunt pornite motoarele supersonice, nimic nu le poate sta în cale. Sunt ca niște primitivi, dar nu orice fel de primitivi, ci primitivi care știu sa joace după cum le canta alții, dar știu și sa cânte la vioara. Tocmai pentru ca știu sa cânte ei înșiși la vioara pot atât de bine sa joace după cum le canta alții. Totul e sa știi sa le cânți, pentru ca ei știu sa joace. Și joaca ca nimeni alții, dacă le cânți cum le cere inima lor.

Testul orgoliului regional

În armata, regulamentul spunea ca un grup de militari se pot deplasa în trei feluri: în pas de manevră (în afara unității militare), în pas de defilare, în pas alergător sau cu cântec. Cântecul oficial pe care-l cantam începea cu versul „Din mii de piepturi răsună cu drag”, însă unul dintre comandanții noștri de grupa ne ruga sa cântăm „Treceți batalioane romane Carpații”. Acest din urma cântec nu mai era agreat de către Partid și stat, cine știe din ce motive politice ale epocii, astfel ca îl cântam numai când nu erau ofițeri în preajma. Când l-am întrebat pe sergent de ce-i place atât de mult cântecul acela depășit (nu mai era cazul ca armata romana sa treacă Carpații, asta fusese înainte de primului război mondial), el ne-a explicat: „Ma băieți, voi sunteți moldoveni (plutonul nostru era format din viitorii studenți de la Iași și Suceava). Mie-mi place de voi, dar știți de ce? Pentru ca voi, moldovenii, sunteți mai șovini, mai naționaliști. Eu sunt din Blaj, adică de acolo unde s-au adunat oamenii în 1848 ca sa lupte pentru românism. Pentru noi, ardelenii, voi ceilalți, din Regat, ați fost speranța noastră secole la rând. Mai ales voi, cei din Moldova, pentru ca sunteți o tara mai apropiați la suflet de noi, ardelenii. La voi, în Moldova au fugit mii de ardeleni năpăstuiți la ei acasă, iar voi i-ați primit ca și cum ar fi de-ai voștri. (Într-adevăr, în provincia Moldova sunt foarte multe sate de oameni veniți de mult din Ardeal, care-și pierduseră religia și identitatea romanească, ajungând aici au continuat sa vorbească ungurește). Uite de asta vreau eu sa cântați „Treceți batalioane române Carpații”, ca-mi amintiți ca suntem un singur neam, o singura tara. Pentru ca miile de ardeleni care s-au înrolat în armata romana la războiul de independenta, în 1877, n-au murit degeaba, caci ei și-au pus speranța în ceilalți romani. Iar ceilalți romani nu i-au dezamăgit pe ardeleni, au trecut Carpații și au murit ca sa ne elibereze.

Erau multi români care puneau problema așa, în urma cu vreo 30 de ani. Atunci impresiile părinților, bunicilor și a celor care participaseră la evenimente erau încă vii în memoria colectiva a românilor, informațiile și emoțiile fiind transmise din generație în generație, asa cum e tradiția la români.

Acum? Acum unii se considera mai civilizați ca alții, motivând ca ei au fost influențați pozitiv de germani și de unguri. Acum unii considera ca politicienii ardeleni sunt mai puțin corupți decât politicienii din Vechiul regat. Acum unii considera ca politicienii de la București ii fura și nedreptățesc mai mult decât pe alții. Acum unii considera ca ei sunt mai deștepți, pentru ca mai multa lume a votat cu Johannis decât în restul tarii. Acum unii se considera superiori, pentru ca sunt, geografic, mai aproape de vestul Europei. Acum unii se considera mai harnici, pentru ca firmele străine au investit mai mult în regiunea lor. Acum unii se considera mai civilizați pentru ca conducerea de la București a aprobat mai multe proiecte și s-au făcut mai multe investiții în infrastructura decât în restul tarii. Acum unii se considera mai civilizați pentru ca sunt greco-catolici (motivul asta chiar ca nu-l înțeleg). Acum unii considera ca exista o tara a lor restrânsă, numita „Transilvania” în cadrul unei tari mai mari numita „România”, cam cum e România în UE. Sau chiar ca ar trebui sa se rupă de restul tarii, caci nu mai sunt compatibili cu oltenii, muntenii, moldovenii și dobrogenii, toți aceștia fiindu-le inferiori, atât din punct de vedere moral, cat și din punct de vedere al nivelului de civilizație. Acum unii se considera superiori pentru ca pur și simplu asa citesc prin mediile de informare.

Romanii din celelalte regiuni ale tarii au trecut deja testul orgoliului regional, pentru ca disensiunile dintre locuitorii fostei Tari Românești și cei ai fostei tari Moldova au avut loc cu un secol și jumătate înainte. Tendințe separatiste și nemulțumiri au existat și cu un secol și jumătate înainte, dar românii locuitori ai primei tari numite România au trecut testul orgoliului regional. Dacă nu l-ar fi trecut n-ar exista, azi o tara numita România. Dacă nu l-ar fi trecut definitiv, în ziua de azi ar fi abundat net-ul de afirmații gen „Majoritatea personalităților culturale și a celor strălucite din istorie sunt moldoveni, olteni sau munteni. Romanii din Vechiul Regat au trecut testul orgoliului regional, acel orgoliu care e îndreptat împotriva altor romani. Trebuie sa recunoaștem ca atunci, cu un secol și jumătate în urma, a existat și un Cuza, un Kogălniceanu etc, pe când azi exista un Dragnea, un Tăriceanu, Oprea, Băsescu etc.

Orgoliul regional este stimulat de alte forte interesate și nu e pentru prima data când aceste forte își exercita influenta asupra noastră, a romanilor. Intențiile rămân aceleași, interesul lor fiind o Românie slaba, divizata, pe care s-o domine cu ușurință. Marile puteri ale vremii au pus și problema unui stat separat al Transilvaniei, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

„Comisia însă era mai înclinată spre soluția creării unei Transilvanii independente având în vedere ca „recunoștința se epuizează repede iar amărăciunea provocata de pierderea teritoriului durează mult”. În aceste condiții, garanțiile oferite de România rămâneau sub semnul întrebării și existenta unui stat transilvănean, rămas în afara oricăror uniuni sau federații, servea mult mai bine interesele sovietice„. Rămânând un mar de discordie intre cele doua state vecine, Ungaria și România, Transilvania nu ar putea exista fără protecția unui stat puternic apropiat de ea, care în cazul de fata este Uniunea Sovietica având cu ea o granița comuna. O astfel de rezolvare a problemei ar răspunde și mai mult principiului autodeterminării popoarelor”. Ea ar fi mai avantajoasa și prin faptul ca nu favorizează nici Ungaria, nici România iar controlul URSS asupra noului stat transilvănean i-ar permite sa exercite presiuni asupra Ungariei și României, împiedicându-le sa se alăture oricăror tipuri de demersuri antisovietice „un astfel de control ar consolida și influenta noastră asupra statelor balcanice și îndeosebi asupra Iugoslaviei” care se învecinează cu Banatul. Existenta unui stat transilvănean era însă văzută ca o soluție provizorie pana la stabilirea unei colaborări garantate cu România sau Ungaria ceea ce avea sa determine hotărârea corespunzătoare a Moscovei în aceasta problema.” Sursa: Historia.ro.

Recunoștința României fata de URSS s-a epuizat, într-adevăr, repede. Conducerea comunista, încă de pe vremea lui Dej, a adus vorba despre Basarabia, iar Rusia a stimulat extremismul maghiar din Transilvania. Ceaușescu, diplomat abil, a continuat politica fata de URSS, însă s-a asigurat de sprijinul Chinei și al SUA. Evident, rusii au răspuns intensificând campania antiromânească din Transilvania, după cum spune aici Historia.ro: „Promovarea Planului Valev, în care România era redusă la o colonie agrară, publicarea memoriilor amiralului Horthy la Moscova și încurajarea de către sovietici a tendințelor naționaliste maghiare în direcția Ardealului – toate acestea la începutul anilor 60 – au fost gesturi politice pe care Bucureștiul le-a resimțit vădit ostile. În acest context, vechile stereotipuri anti-ruse au revenit la ordinea zilei. Iar în 1964 era pusă pe tapet – în mod halucinant pentru o ordine atât de rigidă precum cea a blocului comunist – problema graniței estice a României”.

Războiul modern este războiul hibrid, despre care spune cate ceva Moise Guran: „Desigur, nu ne vor bombarda Scutul, dar îl pot face inoperabil și fără să-l atace în vreun fel. Totul este să atragă România într-un conflict de proximitate (Rusia nici nu trebuie să fie implicată direct, ci doar niște răsculați, cu sau fără uniforme verzi) să o destabilizeze, să-i corupă politicienii și să plaseze oameni șantajabili în funcțiile de conducere, să otrăvească opinia publică cu mesaje anti-americane și anti-occidentale… Așa cum s-a dovedit recent, pe termen lung astfel de lucruri funcționează. Cum ar fi dacă, din varii motive, sătenii din Deveselu, județul Olt, ar face o răscoală cum a fost cea de la Pungești de exemplu. Nu trebuie decât un cretin de politician care să dea de exemplu o autorizație de … orice – gaze sau petrol de șist (Pungești e doar un exemplu), aur, cianuri, mama dracu, chiar și o pușcărie poate destabiliza un sat, de ce nu… dacă îți pui în cap să-i faci pe săteni să-i alerge pe militarii (americani sau de alt fel) cu furcile și să-i faci să-i privească ca pe niște invadatori, asta nu e chiar complicat.”

Interesant e ca una dintre variantele convenabile Rusiei în momentul de fata este tot crearea unui stat transilvănean independent: „Putin aproape că a încercuit România. Dacă aș fi în locul lui aș încuraja patriotismele locale, sentimentele de dispreț pentru miticii șpăgari, mândria ungurească sau cea ardelenească, autonomia Transilvaniei, ba chiar și o Republică Moldova controlată de rusofili care se vor declara descendenți ai lui Ștefan cel Mare, Sfânt, Ortodox și care la o chestie poate deveni și panslavist, cum a mai fost și după al doilea război mondial. Dacă pun mâna pe Chișinău (și probabil că vor pune) rușii vor susține eventual unirea Moldovei, doar a Moldovei de pe malurile Prutului. Dacă vi se par aberante astfel de posibilități amintiți-vă să judecați lucrurile pe termen lung și în perspectivă istorică”, după cum presupune Moise Guran.

Acum situația la granița de est este deja mai mult decât tensionata. Acum situația din UE e tensionata. Acum, partenerii noștri din UE și din NATO nu își doresc sa strice relațiile cu Rusia, de fapt Rusia a reușit sa divizeze și sa spargă unitatea uniunii, la fel cum a reușit sa spargă teritorial Ucraina, prin manipularea cetățenilor ucrainieni pro-rusi. La fel cum a stimulat orgoliul național rusesc al populației rusofone din Republica Moldova. De luat aminte ca populațiile rusofone nu înseamnă rusi, ci înseamnă aproape toate celelalte naționalități din Republica Moldova, care acum sunt pro-ruse. Și mai înseamnă și etnici romani care sunt pro-rusi. A fi pro-rus nu e ceva cumplit, cumplit e ca a fi pro-rus înseamnă automat a fi anti-român. Exact ca în România, unde exista etnici romani (din ce în ce mai multi) care sunt împotriva României. Ei se auto numesc pro-vest, pro- democrație etc., dar sunt de fapt anti-români.

Acești cetățeni români (de orice naționalitate ar fi ei) ar putea fi numiți mercenari, dacă ar fi plătiți. Însă ei nu sunt nici măcar plătiți. ca sa lupte împotriva României, ei fac asta din convingere. În loc sa dai bani pentru a recruta mercenari, dai bani ca sa convingi oamenii sa devina voluntari în armata războiului tău hibrid.

Rusii sunt puternici nu pentru ca au o armata puternica, ci pentru ca au gaze și alte resurse naturale de care are nevoie UE. Rusii sunt puternici pentru ca au o mașină de propaganda extraordinar de puternica, capabila sa influențeze și sa strice un UE. Daca in anii ’60 au reușit sa aprindă sentimentele antiromânești, naționaliste, în rândul populației de etnie maghiara din România, în anii prezentului au reușit sa aprindă sentimente antiromânești chiar în rândul populației românești!

Asa cum spune și Moise Guran, neutralizarea scutului antiracheta de la Deveselu poate fi înfăptuită prin manipularea cetățenilor români. Războiul hibrid presupune sa ne convingă pe noi sa ne dam palme singuri. Nu ne tăiem craca de sub picioare, ci ne sinucidem, dacă nu reușim sa trecem de orgoliul regional.

Probabil ca pentru românii din Ardeal a venit momentul sa treacă și ei acest test al orgoliului regional. Acum e mai greu, caci mijloacele de propaganda împotriva romanilor sunt mai puternice ca oricând. Acum e mai greu, pentru ca avem o clasa politica asa cum o avem, ca nu avem personalități de talia celor de acum un secol și jumătate. E mai greu, dar secolul care a trecut ne-a învățat ceva, sau ar fi trebuit sa ne învețe.

Călușari

„Călușarii” este un dans ritualic specific fostei țări Dacia, fostei țări Tracia și regiunilor învecinate de la sud de Dunăre. Adică în România și în tarile din sudul Dunării, acolo unde trăiesc românii și aromânii (sau Vlahii, cum sunt denumiți). Românii fiind daci romanizați, iar aromânii fiind traci romanizați, faptul ca vorbesc aceeași limba poate sa ne spună ca într-adevăr, dacii și tracii vorbeau și ei aceeași limba, fiind din același neam (chiar dacă limba româna este una latina, a moștenit aceleași influente de la limba autohtona).

Interesant este ca dansul acesta specific tracilor există nu numai în zonele respective, ci exista în … Anglia, numindu-se „Morris dance”. „Morris” vine de la morișcă, adică învârtitul în cercul magic. Nu este identic cu cel din România, dar elementele comune sunt suficient de multe încât sa credem ca este vorba despre același dans, dar care a evoluat diferit în timp (e o minune ca s-a păstrat doua milenii). Pare a fi o diferență destul de mare intre vioiciunea călușului oltenesc (pe care toți îl identificam cu călușul românesc, deoarece în zona Olteniei s-a păstrat încă tradiția folosirii Calusului ca ritual de vindecare și menire pentru bine, sănătate și recolte bogate) și dansul englezesc, care este mult mai lent. În timp ce în Anglia au rămas elementele de mistică a luptei (inițial dansul se executa cu săbii, obiceiul fiind consemnat de pe vremea lui Mihai Viteazu), în România dansul s-a îndreptat mai mult către mistica vindecării și apărării de cele rele.

Exista doua o teorie care explica existenta Călușarilor în Anglia, dar cu doua variante. Una susține ca dansul a fost adoptat de la legiunile auxiliare ale armatei romane (formate din daci) staționate pe teritoriul Angliei de azi, iar cealaltă teorie spune ca dansul a ajuns în Anglia prin celții cu care dacii s-au învecinat. Ambele teorii sunt la fel de posibile, însă, dacă ne uitam la dansul englezesc, acesta seamăna foarte mult cu dansul din Orăștie (prezentat în film). Romanii au cucerit nu numai Transilvania (parțial), ci și Oltenia și Muntenia, deci, dacă au recrutat daci pentru legiunile armatei auxiliare, au făcut-o din ambele regiuni. Deci, dacă dansul ar fi fost preluat de localnicii de atunci din Anglia de la legiunile dacice ale armatei romane, ar fi preluat ambele variante ale Calusului, nu numai pe cea din Ardeal. Asta ne îndreaptă sa dam crezare celeilalte variante, anume ca celții au preluat și transmis mai departe acest dans, deoarece celții au pătruns, înainte de Burebista, pana în Transilvania, dar mai departe nu. Adică celții au preluat dansul de la dacii din Transilvania, în forma din regiunea respectiva și l-au transmis mai departe, de aceea în Anglia exista numai varianta din Transilvania.

Oricare din variantele acestea ar fi valabilă, înțelegem din asta cât de puternica a fost, la vremea respectiva, influența culturala a traco-geților. Poate ar trebui sa ne apropiem mai mult de originile culturale și spirituale ale noastre, sa înțelegem mai bine cine suntem cu adevărat.

Pângărați

O mănăstire la câțiva km de Piatra Neamț, cocoțată pe munte. Când ai ajuns sus, ai parte de o priveliște minunata. Peste tot munți și copaci.

20160529_105558

20160529_105606

20160529_105836

20160529_105840

Parcarea e plina. Înainte era un preot cu har, iar acesta a atras (cum se întâmplă pe la noi) o mulțime de credincioși și vizitatori, transformând mănăstirea aceasta izolata în zona turistica.

20160529_105850

Oamenii și-au adus și ei contributia, plantand multi pomi fructiferi.20160529_105853

În interior, ziduri groase și multe pante.

20160529_105856

Totul îngrijit și curat, de parca ar fi o pensiune turistica de munte.

20160529_110010

Totul din piatra și lemn. Dar mai ales piatra.

20160529_110033

Verdeață peste tot, de parca totul este integrat în natura.

20160529_110042

20160529_110046

20160529_110121

20160529_110411

Biserica noua are, deasupra ușii de intrare, sfinții români. Aici asa se începe, întâi cu tot ce e românesc, ca e mai apropiat de sufletul nostru.

20160529_110351

20160529_112602

Putin mai la vale, un mic colt de Rai, amenajat de om în deplina armonie nu Natura.

20160529_110629

20160529_110657

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e ca am văzut săteni din prin satele din jur îmbrăcați în costume populare.

20160529_112423

20160529_112507

Băncuțe din lemn masiv.

20160529_112517

Ascunsa privirilor se afla biserica veche. Dacă mănăstirea a fost inițial construita din lemn în 1460 de către Ștefan cel Mare, a fost apoi zidita din piatra de către Alexandru Lăpușneanu. Vremurile erau grele, pericolele erau permanente, năvălirile dese. În 1476 a fost arsa de turci (anul bătăliei de la Războieni). Aceasta explica aspectul de cetate făcută sa reziste asediilor.

Micuță (acesta a fost motivul construirii bisericii noi), din piatra, cu ziduri groase. Cu geamuri mici, de-ai zice ca sunt locașuri de tragere pentru arcași.

20160529_110837

Nu se mai fac slujbe în biserica veche, dar la cerere a fost descuiata ușa de la intrare. Înăuntru, încăperea e atât de mica, încât e greu de crezut ca aceasta a fost o biserica.

20160529_111027

Surpriza cea mare a fost alta. Biserica are etaj, la care mergi pe o scara îngustă și întortocheată, pe care trebuie sa fii foarte atent pe unde pășești. De fapt, poza de sus e din încăperea de la etaj.

20160529_111828

Totul e din piatra, zidurile sunt groase, clopotnița e, parca, un turn de cetate.

20160529_111957se afla

20160529_112001

Zidurile au niște întărituri pe exterior.

20160529_112027

Interesant e și zidul exterior de cărămidă (făcut, probabil, mai recent), caci e făcut în asa fel încât pe dinafara e mai înalt, iar pe dinăuntru are niște ferestruici numai bune de tras cu arcul sau cu pușca prin ele. Terenul e înălțat în interior și stabilizat cu zid de piatra, pentru se afla ca ferestruicile sa fie la înălțimea unui om.

20160529_112235

De fapt numai pe interior zidul e din cărămidă, în exterior e din piatra. Probabil ca a fost reparat cu cărămidă, inițial era totul din piatra.

20160529_114346

20160529_114435

20160529_114720

În vale se vad câteva case ale sătenilor.

20160529_114920