push the button

Imi plac animalele. Toate. Dar cand spun imi plac, e un fel de placere amiabila: le respect, le admir – cateodata – si ma tem de ele. De majoritatea.

Dintre toate animalele, cel mai bine ar trebui sa ne intelegem cu cainii. Convietuim deja de milenii. Cu toate astea, nu stim sa ne aparam de ei. Ma cert mereu cu tata daca da drumul cainelui pe strada fara lesa; ii spun ca eu atac (primul) orice caine fara stapan care imi iese in cale si are o privire rece. Altii poate fac la fel – nu din autoaparare, ci ca sa se distreze. Dupa atatea incidente, terminate toate prost pentru mine, nu mai am intelegere.

In natura exista lege si exista intamplare. Legea face ca noi sa fim mai inteligenti si sa devenim, in timp, fiinta superioara, ceea ce ne obliga sa luam masuri deopotriva morale si echilibrate. Intamplarea face sa fim extrem de prosti, cateodata, cum a fost in cazul fetitei ucisa de caini, in Constanta.

Nu poti iesi, ca in preistorie, cu batele sa omori toti cainii. Si apoi toti ursii, lupii, tigrii, crocodilii. Poti insa sa-i izolezi, Sa-i elimini pe cei ‘pierduti’. Si tot asa. Si sa-i inchizi pe cei care le dau drumul pe strazi, pe maidane, la marginea oraselor. Sa umpli puscaria cu ‘edili’ care nu-si curata maidanele.

Asociatiile astea cu drepturile animalelor au uneori dreptate. Cand se revolta pentru tratament crud aplicat in mod egal. In rest, sa nu le vad. Sau sa le vad seara pe aleile Parcului Titan, printre blocuri, in zonele mizere, pe la gropile de gunoi cum striga cutu-cutu si ne vorbesc despre blandetea catelusilor.

Wtf, cati oameni mai trebuie sa moara ca sa facem ceva?