Tata a murit acum doi ani, într-un spital
al bătrânilor fără pământ,
fără dinți, fără iluzii.

Suferea de frigul cel mai cumplit,
boală socială – refuz organic
de adaptare la frigul lumii.

La morgă l-am văzut gol,
uscat ca o miriște.
Zburau împrejur
ciorile, corbii câmpurilor, când totul
a fost cules.
Când pustiul se face atât de pur,
încât se unește cu cerul.
Și nici
Dumnezeu nu-i
acolo, să facă dreptate.
Moartea era singura întâmplare miloasă
cu el, în ultima vreme.
Și nici drumul subțire măcar,
să ducă acolo unde trona
domnul nostru părinte, robul muncilor
patru-anotimpuri

Mă rog de mâinile sale rădăcinoase, grele, cu vine umflate de materii exacte: încrucișați-vă blând, sfinte mâini ostenite de viață.

Pământul va fi sau nu va fi
arat, semănat, secerat îndurați-vă
uitarea, indiferența.
Nimeni nu merită,

la sfârșitul istoriei

zbaterea.

Frigul celui din urmă țăran.

Poem de Florența Albu