Am aflat prima dată de poeta Gabriela Toma cu ocazia lecturii de la Institutul Blecher pe care a susținut-o toamna trecută, cu ceva timp înainte de lansarea cărții ei la Gaudeamus. Volumul „Cântecul geamănului” este câștigătorul secțiunii de poezie a concursului Unicredit pentru debutanți susținut de saitul Bibliofagia și care anul trecut a fost la a II-a ediție. Asta i-a adus apariția la prestigioasa editură Humanitas. Nu am fost la lansarea cărții, însă mi-am procurat-o chiar de la târg, asta pentru că lectura de care aminteam mi-a lăsat o bună impresie.

Încă de la prima lectură a avut convingerea că am descoperit o carte de poezie foarte bine articulată, o autoare care chiar dacă este la debut lasă să se întrevadă din scrisul ei că deține suficiente mijloace stilistice. La a doua trecere am conștientizat faptul că tocmai citisem un volum de versuri în care am trecut de la un text la altul prins în mrejele unor nuanțe poetice foarte bine dozate, cu un univers interior când familiar, când straniu. Poemele sunt de scurtă întindere, asemeni unor cadre tăiate dintr-un film pe care nu vom reuși niciodată să-l recompunem în totalitate, asta mergând în favoarea imaginației cititorului. E multă interiorizare în poemele Gabrielei, e și un biografism fin și sunt unele trimiteri la acea atmosferă cinematografică pe care am evocat-o mai sus.

Mai este foarte evidentă și o latură onirică, secvențe care se derulează la fel de straniu ca  visele și  se sfârșesc la fel de brusc. Remarcabil este și decorul, unul completamente urban, un decor care se strânge spre interior parcă absorbit într-un soi de vârtej imaginar. Nu am mai citit niște texte poetice care să încarce cu atâtea sensuri un decor cum este cel al unui bloc, în care fantomaticul(„vecinii spun lucruri dincolo de peretele de plută”- din poemul „lângă oamenii invizibili”) parcă transformă acest loc într-o ființă care se hrănește cu vitalitatea celor ce sunt în el. Sunt „ritualuri” specifice unui bloc dar care contribuie tocmai la acea latură neobișnuită de care am pomenit, de exemplu în poemul „vocea” pe care îl redau în totalitate:

„femeile cocoșate din blocul nostru

ascultă cheile lovite de uși

trag cu urechea la orice zgomot

la tijele din picioarele fratelui meu

când trece pe culoar:

între noi doi

în paharul cu vin

ultima picătură sună a gol.”

sau din poemul „34G”: „tata îmi ghicește sâmbătă în cafea/vecinii vin și ascultă la ușă” și tot din acest poem: „vecina de la 3 caută în lada noastră cu amintiri/ își taie un deget în lampa veche/picăturile de sânge se evaporă odată cu respirația.

Decorurile sunt într-o continuă transformare, camerele își schimbă mereu dimensiunile accentuând senzația de straniu, de continuă instabilitate condusă parcă de un organ sensibil la fiecare mic gest, la fiecare gând. Semnificațiile sunt variate, e multă reflexivitate, iar contactul cu lumea exterioară nu este complet pierdut. Eul poetic filtrează cu minuțiozitate toate semnalele primite din exterior, păstrând mai mereu doar acele fragmente care amintesc de latura inefabilă a existenței. Astfel misterul se propagă chiar și în această lume citadină și comună la prima vedere. („camera e corpul în care celălalt visează/labirintul lui e o fâșie de apă/pe un pământ roșu își caută trezirea la intersecția străzilor,/ unde sămânța crește în palma” – din poemul „dimineața”)

Am găsit formulări care mi-au plăcut foarte mult, de exemplu: „eu mă plimb/ prin toate visele deodată”(din poemul „sunt în mijlocul mării”), „dimineața, o briză densă ne separă trupurile,/doi brancardieri ne cară trupurile în mare.”(din poemul „poștașul îmi aduce vederi din germania”) și „corpul ei tatuat cu iubire înota în mătasea hainelor” (din poemul„ corpul”).

„Cântecul geamănului” e o carte de care m-am simțit cuprins ca de un somn bizar, am avut senzația că sunt absorbit în visele altcuiva ce se desfășurau întru-un decor ce îmi era în bună măsură cunoscut.

Q