De demult s-a-ntâmplat, de demult…  Era

Lângă-o mare cu ape-argintii,

O fecioară trăia, și poate c-o știți,

O fecioară, Annabel Lee;

Și trăia doar c-un gând — s-o iubesc mereu,

Și trăia — ca să mă poată iubi.

Eu — un copil — și ea un copil,

Lângă o mare cu ape-argintii,

Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire —

Ca un cântec — Annabel Lee;

Și priveau pizmuind preacurata iubire,

Chiar serafii de sus, din tării.

Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,

Lângă marea cu ape-argintii

Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,

Înghețând-o pe Annabel Lee;

Măritele-i neamuri au dus-o departe,

Departe de mine, spre miazăzi,

Și-au închis-o în mormântul de piatră,

Lângă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,

Pizmuindu-ne priveau din tării —

Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu

Lângă marea cu ape-argintii)

Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros

Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea

Celor mai bătrâni dintre noi, doi copii —

Celor mai înțelepți decât noi, doi copii —

Și nici îngerii de sus, din tării,

Nici demonii din funduri de-ocean

N-au să poată vreodată visul meu despărți

De-al frumoasei Annabel Lee.

Și prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând

Al fecioarei Annabel Lee;

Și din ochi stelari eu văd ochii ei mari,

Ai frumoasei Annabel Lee;

Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,

Lângă draga, iubita, logodnica mea,

În mormântul din țărmuri pustii,

Lângă țărmuri cu valuri pustii.

Poem de Edgar Allan Poe

Traducerea Mihu Dragomir